Un debut pe care-l aşteptam cu interes este cel al gălăţeanului Gabriel Nicolae Mihăilă. Asta pentru că am urmărit cu plăcere evoluţia poetului, dar şi pentru că am vorbit de multe ori pe internet despre poezie, ne-am dat reciproc sfaturi ce şi cum, ne-am spus cu maximă sinceritate unul altuia părerile despre scrierile noastre.
Sinceritatea este, de altfel, unul din punctele forte ale lui Gabriel; primul lucru pe care îl remarci, atunci când îi citeşti creaţiile. Onestitate faţă de sine, faţă de poezia sa şi faţă de cititor.
De la primul la ultimul poem, el are curajul să fie el însuşi, să vorbească deschis despre sine şi ceilalţi. Nu caută să dea bine, să fie cool, să se adapteze vreunui stil sau curent literar, ci îşi urmează principiile şi instinctul literar.
O bună parte din universul poetic al lui Gabriel Mihăilă e construit în jurul iubirii, cu tot cu îngerii şi demonii săi. El nu se autoiluzionează însă că iubirea va salva sau va conduce vreodată lumea: „scrisoare din viitor/year 3627 – nothing changed/love didn’t conquer the world/ mission failed/ if only”.
Absenţa oricărei naivităţi e susţinută şi de acea detaşare cu care el priveşte lumea. O luciditate aproape de invidiat: „ce natură vie ce realitate aridă/ doar oameni cameleoni, unii aşteaptă ploaia ca să poată plânge/ alţii frigul pentru a se îndrăgosti, ipocrizia e ridicată/ la rang de diplomaţie (….)/ prezentul e cea mai nenorocită corvoadă/ iar eu sunt martor ocular.”
Unul dintre poemele mele favorite – „Caz de catharsis” – are o structură interesantă şi ne vorbeşte fără clişee, fără tabu-uri, fără puncte-puncte sau bip-uri despre laşitate, moarte, femei, iubire, Dumnezeu. Despre om.
Îţi aminteşti şi melodia lui Eminem „8 Mile”. Citeşti şi realizezi că, în stare latentă, ideile astea au fost cândva şi în creierul tău. Rezonezi cu ele, îţi dai seama însă că nu ai avut curajul sau nu ai avut acea complexitate a trăirilor interioare necesară pentru a scrie, expresiv şi tranşant:
„8 mile/ 8 mile marine/ 8 mile deşertice/ cui îi pasă câte atmosfere mai suportă câtă depresurizare i-a fost necesară de fiecare dată/ să revină/ abandonează sângele negru într-o pădure bântuită apoi/ mergi mai departe/ şi inima îţi va renaşte”.
Sau: „Dumnezeu e în tot/ Doamne încăpăţânarea asta lupta asta cu tine sper să mi te/ facă un prieten adevărat/ între mine şi Tine e o închisoare/ un lagăr de concentrare/ Doamne/ hai să îl dărâmăm împreună”.
Gabriel Mihăilă nu îşi aruncă poemele în lume ca pe nişte simple întâmplări. Pentru el fenomenul poeziei, actul poetic, poeţii sunt subiecte asupra cărora meditează, poezia fiind până la urmă un mod de viaţă.
În „24511” (de remarcat structura originală şi interesantă) prezintă o galerie expresivă şi pe alocuri umoristică de tipologii de poeţi contemporani. Sunt acei mai-mult-sau-mai-puţin-poeţi pe care-i întâlnim pe diverse site-uri literare sau de socializare, prin reviste sau la festivaluri literare.
Spre final Gabriel îşi expune propriul mod de abordare a poeziei: „Eu nu iubesc o oarecare Ghena Jameson sau Pamela Spermanson/ eu iubesc poezia/ şi de când o iubesc am înţeles că unghiul ideal de/ penetrare a creaţiei/ este undeva la 80 de grade alcool”.
Ironic şi autoironic. În anumite poeme francheţea şi ironia pot părea unora apropiate de cinism, dar tind să cred că nu sunt altceva decât o formă de a se raporta la marile defecte ale acestei lumi, la marea ei ipocrizie.
Revenind la poemele de dragoste, fiindcă am impresia că ele constituie nucelul acestei cărţi, ele vin să echilibreze oarecum tonul de revoltă din partea (sa-i spunem socială) despre care am vorbit până acum.
Iubirea apare mai mult la timpul trecut, ca o amintire care nu îndulceşte neapărat prezentul, ci mai degrabă adânceşte angoasa: „s-au făcut şapte ani/ şapte ani în Tibetul sufletelor noastre/ am rătăcit căutând intrările din noi până când am devenit casa/ în care nu ne întâlnim niciodată”.
Iubirea poartă frumosul nume de Anastasia şi, chiar dacă povestea pare încheiată, sentimentul nu se poate şterge, el a modelat deja caracterul celui care a iubit şi, din când în când, proiectează o rază de lumină asupra vieţii sale:
„Anastasia nu a plecat niciodată,/ Anastasia e un talisman dureros (…)/ Anastasia e lotusul ce se ridică/ din întunericul meu” sau „mie mi-a spus că o cheamă Anastasia/ şi că m-a ascuns în singurul loc de pe Pământ/ unde nu mă poate găsi nimeni/ în inima ei/ apoi s-a pierdut printre oameni”.
Poemul care încheie volumul – „aud în mine un bătrân din ce în ce mai clar” – vine ca o consecinţă a acumulării trăirilor sociale, afective şi poetice. E un semn de maturitate.
Nu voi transcrie aici tot poemul (trebuie sa-l citiţi voi), ci doar 2 versuri care mi-au plăcut cel mai mult: „să nu adormi atunci când marea este calmă/ furtuna te va prinde nepregătit”.
Şi exact asta face Gabriel Mihăilă: este un poet vigilent, bine ancorat în prezentul societăţii româneşti (includem aici şi poezia), chiar dacă asta înseamnă pentru el şi dezamăgire şi revoltă împotriva prostiei, a imposturii, a laşităţii şi ipocriziei.
În demersurile sale el e susţinut de principii, de autenticitatea emoţiilor, de capacitatea de a construi imagini puternice, de iubirea pentru poezie, pentru Anastasia şi, în ultimă instanţă pentru oameni.
Va reuşi până la urmă iubirea să cucerească sau să schimbe lumea?
Vom afla poate într-unul din următoarele volume de poezie ale lui Gabriel Nicolae Mihăilă. Deocamdată, avem la dispoziţie volumul de debut; „În mine e alb, negru şi tu la mijloc”, ed. Charmides, 2014. Enjoy!
