An: 2015

  • Ottilia Ardeleanu – melancolia este fericirea de a fi trist

    Ottilia Ardeleanu – melancolia este fericirea de a fi trist

    mare lasă-mă să-ţi spun ceva

    ottilia-ardeleanu-300x300 Ottilia Ardeleanu - melancolia este fericirea de a fi tristviaţa m-a chemat la întânire eu nici nu ştiam cine este
    îmbrăcată modest avea un fel de a se exprima încât
    m-am învoit să ies în lume ea m-a abandonat cum îşi lasă fluturele coconul
    am avut mai multe mame dintre care una patria
    nu puteam să-i spun pe nume până nu am vizitat logopedul
    prima oară de cuvântul iubire acolo am aflat
    mai aveam mult până să experimentez
    pe carnea mea am plâns dezbrăcată de mentalităţi
    pe urmă am ajuns pe planeta bărbaţilor şi
    nu ştiam cum să mă comport aici nu mai era de îmblânzit o vulpe
    aici era vorba de vânătoare zveltă mă aruncam în ape mă
    scufundam ura trecea glonţ pe lângă mine gata să mă nimerească
    am asimilat întâiul cuvânt din abecedar singurătate
    nu am trecut clasa de la sine înţeles că eram
    altfel toate lucrurile grele au trecut
    mai întâi pe la mine ca pe la un controlor de bilete pentru moarte

    după ce te-am întâlnit m-am minunat de parcă aş fi descoperit
    o nouă planetă iluzia că voi putea să fiu însămi fără intervenţii războinice
    dinafară cerul se vedea cât o secure care îmi tăia speranţa în două
    şi o băga pe focul unui amurg în plină ocupaţie

    portret în schimbare

    când ies din mine cu ochii închişi trupul
    pe care îl port de obicei stretch
    se moleşeşte şi cade ca o rufă

    mirosul lui adulmecat de departe atrage
    oamenii poartă figuri dali sufletul şi
    umbrele lui în oglinzile vieţii se reproduc uriaşe
    manifestaţii de culoare

    cu cât mă depărtez de mine cu atâta simt
    pe altcineva probează trupul meu unic Designerul
    îşi freacă mâinile de bucurie soarele iese ca
    o torţă din mare inima lui rezervă pentru zile cu nori

    să mă întorc înlăuntru înseamnă să scot
    în stradă actorul deghizat cu sinele meu
    încercând să mă joace
    un rol secundar de funcţionar muncind zi
    lumină ca să-şi plătească datoriile în viaţă

    bănuieşte ce vreau îmi face loc
    apoi ca şi cum m-aş îmbarca pe arca lui
    Dumnezeu mă salută de pe punte

    despre un artificiu de vreme

    în ţinută militărească toamna
    aşa tânără mi se pare
    de parcă ar fi schimbat data
    un administrator face artificii
    să meargă brici timpul
    taie în carnea mea moale
    proaspăt bronzată cu soarele
    ca un costum de baie sexi

    şi dă raportul oamenilor de orice fel
    cu mâna la chipiu îi scapă câteva gânduri
    pe-o creangă se răvăşesc într-o armonie
    numaidecât înţeleasă
    filarmonic îşi numără zilele până la
    următorul eveniment aplaudat
    cu artificii de calcul

    se petrece uman
    cu fumuri şi lichid în arome
    şi câţiva paşi de defilare
    simularea zborului frunzelor pe harta
    păzită zi şi noapte
    de mine mă tem de mişcările astea care
    ar putea declanşa
    neliniştea unei iubiri
    fără graniţe

    totul e să mergi până la capăt

    dăduse toamna în oameni
    dumnezeu tânăr şi trist făcea autostopul
    iubitule
    să-l luăm cu noi
    mai singur ca niciodată mai neîncrezător
    a intrat în vorbă o turbulenţă bizară ne îngrijora
    nu ştiam nici măcar unde să-l lăsăm
    dacă să-l lăsăm şi de ce
    importanţi ca fructele dorite dintr-odată
    ne-a întrebat dacă ne iubim şi cât de frumos toamna făcea cununi
    din lauri trosneau gândurile noastre credincioase
    aşa credeam când mi-a pus un deget la tâmplă
    şi mi s-a părut că vrea să curme
    distanţa până la el
    mi-era mai dragă viaţa de teamă poate un noian de frunze acoperise
    parbrizul nu mai vedeam
    în afară era pustiu dumnezeu
    ne încerca
    acel simţământ de dăruire a vieţii şi a morţii
    stârnit de aici
    din sacrificiul cuvintelor

    e atât alb care vine spre mine

    cât de haină să fii inimă
    să te hrănesc cu sângele meu
    şi să-mi refuzi orice intervenţie
    de a te face mai bună decât eşti
    lasă mâinile astea curate să deschidă o uşă măcar
    acolo unde iubirea e
    ca un puşcăriaş care nu a văzut de ani lumina
    în timp ce tu îi pui lanterna în ochi
    se fereşte involuntar şi dureros fuge
    în multul întuneric obişnuit
    să se dea bine pe lângă oameni singuri

    cineva doreşte să intre încet
    să aerisească locul umed să schimbe
    ceva pe culoarele obscure mirosind greţos a
    singurătate
    zănatico ai pus gratii
    de parcă de obiecte de fier ai tu nevoie acum
    în loc de-o mână care să-ţi armonizeze
    pulsul pe muzica destinului

    se lasă atât de alb înăuntru
    liniştea care nu doare
    căldura unui anestezic molatic
    ademenitor viaţa pare o navă
    lovită de stânci după ce ai trecut
    prin moarte scapă cine poate

    îmbibate cu tăcere

    luminile oraşului ne prind în plase de fluturi
    ne zbatem în ele şi nu putem ieşi
    avem viaţă scurtă
    un fel de carpe diem

    străzile merg din una în alta ca un zid care se vede
    de pe lună suntem infraroşii
    ne iubim
    pe o anume frecvenţă
    de mână clădirile se fac mici
    în umbrele noastre
    sunt lucruri nespuse

    muzica se lasă în flaute de nori
    strânşi în palme întocmai unui nod în care
    păstrăm iubirea o mică rezervă pentru zile aprige

    alergăm prin hexagoane viaţa curge miere
    şi lapte se lasă dimineaţa în ochii lumii
    care încă mai crede în
    filozofi
    noi avem nălucile noastre
    ne ţin de urât
    aceleaşi gânduri fac zmeie cuvintele
    să nu se prăbuşească

    melancolia este fericirea de a fi trist

    nu mai este nimic de făcut nimic de aşezat la locul lui
    orice mă atinge mă doare clipa în care mi-ai mărturisit
    că totul în artă este autoportret şi că arta este drumul cel mai scurt între
    doi oameni ca noi pedepsindu-se asemenea lui midas cu dragostea
    pentru a transforma totul în poezie

    am respectat regulile priorităţii am stat în spatele tău
    ca un personaj secundar cum nici pictorul nu se zăreşte dintre
    protagoniştii pânzelor fresce ale sinelui pus pe seama altor chipuri

    dacă am depăşi reprezentarea noastră şi am pune totul
    pe seama inspiraţiei pure îngerii din noi ar fi ca iernile lui bruegel

    dar mi se pare că nu datorăm nimic nimănui şi că
    singurul lucru de care depindem este iubirea

  • Medalion Laura Cătălina Dragomir

    Medalion Laura Cătălina Dragomir

    plânsul de luni, cel dintâi

    şi dacă-ai venit
    să aibă şi lupii ăştia
    unde pune vina pe carne
    începe de la cineva viu,
    un om care iese cu vinul
    pacea poverii e să stea jos în casă
    în păcat, străduinţa e jumătate din carne
    cea de sus parte.
    nu ştiu ce faci pe vârfuri
    mersul ăsta mereu înainte
    nu e al cui vine să dea de mâncare
    băgat în Dumnezeu
    trăind unde lucrul şi-l face.
    cum nu ştiu de ce pe burtă cercul.
    era să ghicesc eu clavicula înclinată
    şi împreună să-ţi spunem „tată”.
    ca şi cum, lângă mine, fără boală
    de unde e moarte
    ar fi fost spus folosul

    thanatos blues

    în partea asta a morţii
    ştiu mai bine să scriu.
    pe de-a dreptul trece puterea braţului
    în loc de oase se deschide sângele cu râs
    şi mă caut la sân
    ca de carne trecută prin soare.
    a grabă îmi rămân lucrurile
    şi prin cerneală, naşterea dinspre fiu,
    n-o pot creşte singură
    mai bine decât am trăit-o.
    unduie pereţii la trecere.
    în afara asta a morţii,
    despre mine, numai cuvinte.

    cuvânt tânjind umbrei femeie

    crede-le doar în umbletul de deasupra
    poate şi-n punctul de trezire al urmei femei
    toate coaste, înapoi la al nostru aduse.
    la marginea de ştergar
    negrul cărnii cu ele
    oglinda în dezbrăcat, curată.
    eu am un paradis mic
    cu perdele ce fac la lumină
    prima dată
    aşa cum rodul altui trup se pune:
    sfios, fără apă, doar frunze.
    zilele care cu tot cad
    una pusă iar între cele.

    am rupt punţile acheronului

    toti copiii mici se pierd in templu
    măcar odată
    gustul lucrurilor se păzește pe necălcate
    și așteptarea din aer e locul
    unde soarta ți se pune departe
    poate, simplu, din frica ta.
    mamele știu să nu întrebe
    doar trăind lângă viață
    nu se ia salvarea lumii la tine
    treaba Lui e decât toate mai întreagă
    treaba.
    scriu să se facă în mine
    ce din alta vrere vine și pune.
    duminica azi
    la umbra uitatului, moarte.

    punctul terminus

    de undeva vine Dumnezeu
    doar că graba lui,
    fiecăruia după cum îi e umbra
    şi goală oboseala genunchilor
    năpârlirea celor zece porunci
    de la gură ca vaietul
    şi mirosul sicriului
    înainte de luptă, şiretenia şarpelui.
    umblând urmei pe o parte şi alta
    cel de la viaţă
    primul făcut bătrân
    înaintea noastră,
    îndeajuns, masă întinsă.
    de undeva vine Dumnezeu
    şi-n Babel, oglinzilor, o a treia faţă.

    dacă întâiul a fost cuvântul, următorul cine va fi?

    primul Dumnezeu mare
    era doar un copil la sân
    şi eu imi făceam pâinea pe lângă el,
    îmi plăcea că ieşise un Dumnezeu nou şi cuminte,
    acum ştiu că am fost cea mai fericită mamă din lume,
    statul locului la bărbat, cum spunea îngerul.
    obosise timpul din fructul său, un rost singur,
    mergeam cu pas în fiecare zi la fântână.
    în treizeci şi ceva de ani cred că şi-a scos aripile doar de câteva ori,
    pentru minuni sau să râdem la zgomot
    el, un copil; eu, o femeie cu fiu.
    între noi nu mirosea a profeţi
    crucile îl chemau uneori cu treburi
    întelepţii din temple au memoria bună
    şi totul li se face puţin.

    moartea cum o viaţă închisă-n o mare deschisă

    în ziua aia,
    dacă ar fi fost altă zi
    fiecare ar fi ştiut de ale lui;
    veneau unii foc să facă
    nu-mi datorau nimic,
    doar vorbeau despre mine pe merit propriu.
    nu de asta urcasem locului
    mă gândeam că le-ar fi plăcut
    să mai fie cineva cu ei
    cât ovula cenuşă.
    eu avusesem de prisos aripi
    de câteva ori
    şi sub pământ duceam nodul la batistă bine strâns
    rasa iubirii
    c-am ieşit aşa mai războinic.
    cred că era când cerşetorul murise
    cu vederea la mare deschisă
    să faci unu cu el întregul
    fiecare știe:
    se întâmplă doar dacă ai plan,
    nu zic de vis.
    convine să construieşti
    după ce înainte ai şters.

  • Dumitru Ichim între vocație și misiune divină

    Dumitru Ichim între vocație și misiune divină

    CURRICULUM VITAEichim-dumitru-239x300 Dumitru Ichim între vocație și misiune divină

    Cine oi fi
    că n-am râvnit
    privighetorii glasul,
    nici lebedei
    visul
    de fulg în albă arcuire
    cu izvodiri de opt
    înscris pe pragul clipei,
    nici pajurei
    majesticul aripei,
    nici curcubeul,
    nălucindu-l zarea,
    nu știu cum se îmbracă,
    nici să-i închei culoarea
    cu florile de mazăre.
    Ce fel de pasăre
    oi fi?
    Că haina din stihiră mai săracă,
    croită din cenușă de târziu,
    nu ar putea să-ntraripeze
    nici ultimul cocor.
    Să vă răspund? Nu știu.
    Ce pot, și-s sigur să vă spun,
    că îngerul meu păzitor,
    nu-i cel ascuns
    printre bujori de epitaf,
    ci vrăbiuța ce se scaldă-n praf.

    CERC ÎN LINIE DREAPTĂ

    Ca să nu mă vadă oamenii
    mă opresc la marginea lor,
    ca orice copac obișnuit.

    Am fost de multe ori copac.
    De unde-ar fi-nvățat,
    copilăria mea,
    cu genunchii mereu zgâriați,
    jocul cu cercul altfel
    decât după cel
    din trunchiul pomului oprit?

    Ano –
    nume mai mult
    decât râvnitorului cerc
    de-a străluci-n rotund de inel –
    ca pe-o fântână te zidesc
    în piatră și stih
    și iarăși în piatră de bazalt,
    cu Dumnezeu
    în străfundul abisului înalt…

    Amintește-ți de piatra lui Iacob
    și scara-n spirală cu îngeri…
    Dă-mi mâna,
    e timpu-nflorindu-și netimpul,
    când unul prin altul
    zborul ne cere sorbirii
    de cerc, dar în linie dreaptă,
    cum numai luminii
    i se urcă spirala
    treaptă cu treaptă.

    DIN UMBRA PENIȚEI

    Știe ochiul tău de ciută
    când privirea-mi ți-l sărută?

    Dacă-ai ști, dacă-ai ști,
    mărul n-ar mai înflori.

    Vrei din roșu, sau din verde,
    stih nescris să te dezmierde?

    Trandafir lângă pelin…
    Vii cu mine-ntr-un rubin?

    A, ceri cântec… Care-l vrei
    să-l răsar din nopți de tei?

    Știu-l, știu-l, bine-l știu.
    Nu ți-l dau, mă fac târziu,

    iar tu preschimbată-n fragă,
    n-ai mai ști cât mi-ești de dragă…

    MI-A-NFLORIT PRUNDUL LIVADĂ

    Hoțoaică și ștrengăriță
    m-a furat de sub peniță.

    Buchea să mi-o scuture
    mi-a trimis un fluture,

    pe velină, scris de mână,
    la-nceput de săptămână.

    Pe la jumătatea ei
    mă striga din urmă-un tei,

    c-a aflat de mine că
    șapte-s tot – duminecă!

    Taci, narcisă prinsă-n coadă!
    Azi, chiar prundul mi-e livadă…

    UMBRĂ-A FLORII DE GUTUI…

    • Umbră-a florii de gutui,
      poți tu vorba-mi s-o descui?
    • Prin cuvinte tot cuvint,
      dar n-am cheia de argint.
    • Fir și gând de borangic,
      unde nodul să il zic?
    • Încearcă și te-ngutuie
      dor cum prin lumini se suie.

    Spre ospăț tâlcului rază?
    Adu-i cerul din turcoază.

    • Când iubești unde ți-e ghimpul
      de nu te mai află timpul?
    • Il dau ac de foc albinii
      ca să coase strai luminii.
    • Sprâncenatei de lăstun
      să-ndrăznesc zboru-mi să-i spun?

    Stea îi licăre în pleoape
    cum s-o chem să se-adape?

    Stih cu stih, cum s-o cuprind
    în zidire de colind?

    Floarea ta din mine du-i,
    doar o zi să-i fiu gutui!

    COROANĂ DE COPAC

    Iubește-mă
    cum numai copacii
    știu să iubească.

    Fără cuvinte.

    Îmbrățișarea –
    sorbul rădăcinii
    până-n străfundul lutului
    născător
    al luminii.

    Timpul lor?
    Primăvară sau toamnă-
    tot frunză.
    Veșnicia?
    E-n clipa de floare
    împrumutată
    din fântânile soarelui.

    Când copacii iubesc,
    orice creangă e gata de fluier,
    fărădelege e tot ce-ar fi lege.
    Înțelepciunii de vrej –
    artezianul poem al Iubirii!

    Când vei jura,
    pe scriptura din trunchi,
    palmele tale-n fior
    vor auzi cum inima lor
    cioplește-o icoană.
    Va fi pentru Cel care
    fiecărui copac îndrăgostit
    i-a dăruit
    cea mai frumoasă coroană.

    TABELUL LUI MENDELEEV

    Am căutat prin cărți,
    ce pe sub bancă le citeam odată,
    cum poți să cucerești
    o inimă de fată
    să înțeleagă c-o iubești,
    dar toate mi-au rămas fără folos,
    cu sfaturi seci,
    precum statuiele cu filosofii greci
    care privesc tembel la tine
    cu ochii-ntorși pe dos.

    Ea e cu totul altfel!
    Zvârlugă de sprințară!
    Nu stă să te asculte ca o bleagă
    să o compari cu nimfe, prințese și lalele,
    să-i spui că are aripi de fluture, de mac.
    Nu o cunoști –
    îți dă cu ele-n cap!
    De-aceea-mi este dragă.

    Ne întâlneam, ca nimeni să nu știe,
    când toți plecau acasă din liceu,
    pe-o bancă mai dosită ( mai trăiește ulmul?)
    doar ea și eu –
    cuminții învățând la lecții de chimie!
    Eram din clasă cel mai bun elev,
    dar pretindeam că nu-nțeleg
    tabelul lui Mendeleev
    și o rugam mereu
    să mi-l repete.
    Era cea mai frumoasă fată,
    cum alta nu văzusem între fete,
    iar eu cum nimeni nu a fost îndrăgostit,
    dar niciodată nu am îndrăznit
    să-i spun că o iubesc,
    sau alte vorbe meșterite de iubire.

    …dar într-o seară,
    ce s-a-ntâmplat cu noi nici pân-acum nu știu,
    avea tăcere verde de iaz florind luceafăr,
    și pentru prima oară
    buzele noastre s-au chemat ecou.
    Tabelului ce rămăsese în ruină
    descoperisem elementul nou,
    dar nu i-am spus sărut,
    că nu era cuvânt,
    ci frică născătoare de lumină.

    BILEȚEL DE ÎMPĂCARE

    Învață-mă
    așa cum sunt;
    ca pe o lecție de școală.
    Uneori,
    când ți se pare
    că-s mai greu de-nțeles
    ( nu-s totul floare,
    că și cucuta și patlagina
    mi-s rubedenii)
    cheamă vântul
    să-ntoarcă pagina
    și-ntreabă liliacul:
    ”Ce ți-a spus despre mine
    de-ai învățat atât de frumos,
    cum nici un cântec nu a fost,
    să coși a denie
    luceafărul cu violetul în miros?”
    Din crengile lui,
    numai nespusul din primul sărut
    învață-l pe de rost.

    DOUĂ CRENGUȚE DE BRAD

    Două crenguțe de brad
    îmi vor fi de ajuns…
    Lăsați neatins pridvorul de crin.
    Lumina de seară nu merită și ea
    Odihna curată și fără suspin?
    Nu secerați cu luna
    Nici iasomie,nici narcise,nici lalea,
    dar, mai ales, n-aduceți trandafiri
    ca jertfă-n lotca somnului.
    Numai ei au știut să coase în psalm,
    Maicii Domnului,
    porfira și visonul Bunei Vestiri.

    Iar tu lumina
    singurătăților mele de pin,
    ai grijă să nu afle grădina
    că puntea de la vad
    mi-a fost stropită cu apus și vin,
    nici să nu dai răspuns
    de întrebată fi-vei
    de-ntoarcerea-mi acasă peste nor.
    Doar numai ție-ți spun
    că pentru zbor
    două crenguțe de brad
    îmi vor fi de ajuns…

    Dumitru Ichim
    Kitchener, Ontario

  • Adrian Suciu – Profetul popular

    14074276-feat Adrian Suciu - Profetul popular,,Iubesc poezia ca pe o mamă vitregă… Am făcut lumea cu un pix de un leu. Am scris/ și-am îndurat. Eu sunt/ cel ce nu sunt.”(Am scris și-am îndurat/ Profetul popular)

    Chiar dacă ploaia și-a pus amprenta pe seara în care a avut loc lansarea volumului de versuri – ,,Profetul popular”– autor Adrian Suciu, poezia ne-a încălzit sufletele.
    Vineri, 26 iunie, într-un cadru intim, Adrian Suciu a adunat prieteni care-l admiră și-l respectă, atât ca om, cât și ca poet. Aproape toți participanții la eveniment au vorbit despre autor și au citit din noul său volum de versuri – ,,Profetul popular”– publicat la Editura Tracus Arte.

    Pe fundalul muzical al ploii s-au lecturat multe poezii. Iată câteva titluri: Excitatorul, Profetul popular, A nu se dărui femeilor, Înspre țările calde, Să bei singur, Fals tratat despre alcool, Fiul văduvei.

    Domnul Valeriu Mircea Popa spune despre Adrian Suciu: ,,are un stil absolut personal… 11009202_768425796607517_2895065553286021823_n_zpseavojove-300x225 Adrian Suciu - Profetul popularAdrian, fără îndoială, este printre cei mai buni poeți în momentul de față… el are în spate o serie de lecturi, povestea asta nu se vede … faptul că a citit și a meditat pe marginea sfintelor scripturi, se cunoaște, dar în ce sens? Preluări de cuvânt care par extrem de noi și sunt foarte pregnante, folosite în context de altă factură. Ce să spun despre el? pot să spun că-l iubesc foarte mult”. Poetul Valeriu Mircea Popa dă citire poeziei domniei sale – ,,adevărul gol goluț”- o poezie în care ironizează tehnica modernă. Finalul este imprevizibil :,,Seara spun o mică rugăciune/ găsită printre neuronii din dreapta peisajului/ „Doamne Dumnezeule/ ajută-i pe omuleții Tăi/ că tare mai sunt caraghioși/ cheltuiesc o viață întreagă/ numai ca să afle rostul/ meseriei de a trăi”/ Spun rugăciunea/ și pe urmă pot să dorm liniștit/ cu Profetul popular sub pernă/ habar n-am cine-i ăla”.

    1897812_768426013274162_1633605903708631581_n_zpsvhexnyqi Adrian Suciu - Profetul popular,,Dragi prieteni, m-am tot gândit că este atât de greu să spui ceva despre Adrian Suciu,ceea ce-mi place la el, îmi și displace la fel de tare… Ai tu o forță teribilă de a ne face cumva să fim în jurul tău. .. voi spune că omul Adrian Suciu, cel care inițial mă revoltase, prin prezența lui destul de acidă, de activă și de revoltată în lumea literară, a sfârșit prin a-mi stârni admirația…: felul tău de a fi – autentic, puternic, despovărat de orice fel de inhibiții sau de orice fel de canon literar- ai curajul să spui ceea ce crezi, ai curajul să scrii ceea ce simți și pentru asta te felicit din suflet. Până la urmă poate că ești una dintre cele mai autentice prezențe literare, cel puțin din generația noastră.” , spune Clara Mărgineau după care încheie prin a lectura poeziile ,,Visul femeii” (Adrian Suciu) și ,,Artiștii lumii”(Clara Mărgineanu).

    Au luat cuvântul: Paul Vinicius, Nora Iuga, Ioan Es.Pop, Ciprian Chirvasiu, Lucian Vasilescu, Anca Mizumschi, Adrian Pârvu etc.
    Momentul artistic ne-a fost dăruit de actrițele Doina Ghițescu și Cristin Art care au recitat poezii din volumul de versuri ,,Profetul popular” într-o manieră proprie.
    ,,Este un poet viu … el se inventează de la volum la volum… ce este nou în volumul acesta?… Este vorba despre un nonconformism care te păstrează viu, așa cum a fost și la Vintilă Ivănceanu.”, afirmă poetul Paul Vinicius apoi încheie discursul său citind din volumul de versuri ,,Profetul popular”.

    10563166_1439039173085765_1012656934567850738_n_zpsgtzpngps-216x300 Adrian Suciu - Profetul popularAm participat la o seară de excepție, așa cum sunt toate serile de poezie vie organizate de Adrian Suciu. Am plecat cu sufletul încărcat de energie pozitivă și cu admirație pentru noul volum de versuri care mi-a readus o părticică din Dumnezeu, pe care de multe ori l-am uitat, din păcate. Pot spune cu siguranță că Adrian Suciu are darul unui profet. Aduce cititorul mai aproape de cuvântul Domnului, chiar dacă o parte din poeziile lui sunt pragmatice sau ironizează condiția umană, păcatul, viciul de a fi om, cu bune și rele.

    ,,N-am scris nimic./ Numai Dumnezeu știe să scrie/ și a scris o singură dată.” (N-am scris nimic)

    Lectură plăcută!

    articol de Claudia Minela

  • Iulia Elize – medalion

    IMG_5683 Iulia Elize - medalion

    izul acela alb-negru

    sunt atât de tânără
    mult prea tânără, Eliodor,
    divanul este plin de zăpadă
    în casa mea este frig, la masă aşteaptă oamenii de zăpadă
    cu ei îmi beau ceaiul, iasomia împrăştie peste tot un parfum ce îngenunchează
    doar ferestrele sunt mai vechi decât bătrânul ce acum citeşte ziarul
    pe o bancă de fier forjat, neagră, undeva foarte aproape de ţintirim
    ferestrele, Eliodor,
    prin ele călătoresc noaptea stelele, intră în casă dezbrăcate de o prea multă lumină;
    pentru asta se fac mici mici, Eliodor, întocmai ca inimile ce aşteaptă încă sub pământ să se umple cu nisip şi primăvară

    ştii tu, Eliodor, frumoasele stele,
    ele se aşază ca lumânările lângă vechile tablouri, dintr-unul zâmbeşte bunica
    aşa plină de zăpadă cum este ea, cu părul ei fumuriu, cu hainele ei de duminică
    mi-este frig, Eliodor,
    te rog intră înăuntru, găseşte-ţi un loc printre cutiile muzicale, printre timbre şi alte zăpezi
    intră în casă, încălzeşte-mă.

    Aselenizare
    Precum cangurii temerari
    ţopăim
    sub egida altor legi gravitaţionale
    am aterizat pe lună să ne căutăm
    nemurirea
    Poate timpul curge altfel aici
    şi-avem poate un alt fel de inimă
    prin care curge alt sânge
    unul subţire
    regesc
    faţă de cel vâscos
    searbăd
    cu iz pământesc…

    Ultima piatră

    în neliniştea dezlipirii de tine
    am rămas aşa singură pe un peron în care
    trenurile toate duceau spre absurd

    şinele scârţâiau vânzătorul de covrigi umbla desculţ prin zăpadă
    am luat un covrig cald l-am frânt
    jumătate pentru mine şi restul puilor de vrabie
    ce vor muri de frig în curând
    şi m-am întins aşa liniştită pe şine
    era iarnă şi seară şi spre gara de nord dumnezeu mângâia
    în tremur palmele unui bătrân cerşetor
    şi am stat aşa întinsă pe păr îmi surâdea o lumină roşie în curând
    va porni ultimul tren
    l-am auzit cum se apropia despicând universul în două
    şi-am tăcut
    uitasem de mult să mă rog şi-n moarte ştiam că
    nu voi găsi niciun răspuns

    însă acolo erai tu
    în ultimul tren
    cu o revistă de februarie în mâini probabil
    căutai un vers iubitei tale aş fi vrut
    să îţi spun că sunt inspirată şi că toate poemele
    mele s-ar potrivi cu fotografia ei
    ştiam că tu nu vezi
    cum frigul mă cuprindea şi cum înăuntru
    îmi scriam ultimul poem cu sânge pe oase
    şi trenul se apropia secunda înghiţea ultima şină
    eu visam în spirale şi ai trecut cu trenul prin inima mea.

    eşti frumoasă ca legenda ultimului inorog
    mi-ai fulgerat tu ultimul gând
    şi-am coborât scările morţii aşa singură si aşa rotund ca şi cum
    nemurirea mea rece ar fi fost
    ultima piatră din templul visului tău.

     

  • Irina Lucia Mihalca

    Ceasornicarul timpului

    Astăzi, marţi, de dimineaţă, pe strada mea
    la o tarabă a apărut un personaj fără vârstă.
    Purta o pancartă – Reparăm, pentru o zi, timpul ceasurilor,
    drept plată ultimele nouă secunde –
    (pe masă, diverse obiecte împrăştiate străluceau în raza oglinzii)

    Grăbiţi oamenii trec mai departe, doar unii
    schiţează un mic zâmbet: Hmm, ciudat reparator, insolit afiş!

    În drum spre şcoală, un copil se opri. Se uită, întrebă curios,
    întinzând ceasul primit cadou, cu o zi înainte:
    – Pentru o zi, ce timp îmi puteţi repara?
    – Depinde ce vrei! Un timp prăfuit, un timp îngheţat, un timp diferit,
    un timp atârnat înainte, un timp înapoi, un timp paralel, o buclă de timp,
    jumătăţi sau sferturi de timp, fantome de timp măcinat?
    – Un timp în avans cu 10 ani! şi, astfel, prin timp, o zi, dispăruse…

    Cu părul în vânt, o tânără suplă a trecut înainte. Citind, se-ntoarse: De ce nu?!
    – Aş vrea să primesc un timp diferit!, întinde ceasul-braţară şi-n alt timp intră…

    A trecut şi-un bătrân ce greu îşi târşi anii mulţi,
    privind aşeză pe tarabă vechiul ceas şi-n jumătăţi de timp, pentru o zi, elfugi…

    Întâmplarea făcu, ca pe lângă pancarta postată, să treacă şi-un om singur,
    cu privirea rătăcită. Vag gândul îi încolţi: – Un timp, un timp paralel să primesc!
    Ceasornicaru-i zâmbi, tăcut îi luă ceasul şi, astfel,
    între tristeţe şi soare, prin ritmuri mareice, omul trecuse…

    …. spre seară îşi strânse afişul, taraba cu piesele timpului, ştia sigur,
    a doua zi, de la fiecare, în dar va primi nouă preţioase secunde,
    cadrane de vise, imagini, cu migală fixate prin timp…

    Dumnezeu ne colorează clipa

    Pe drumul către eternitate,
    în căutarea viselor,
    o lumină fantastică pătrunde
    prin faliile gândului.
    Dintr-o picătură de sânge
    amintirile se-nvârt prin timp,
    peste nisipul deşertului
    marele flux de emoţii ne-aruncă
    toate umbrele
    de pe dantela timpului.

    Păşind în lumina din soare,
    pornirea a fost sfâşiată,
    gândurile s-au unit,
    până la sâmbure
    simţirile dătătoare de viaţă
    s-au căutat,
    umplându-ne spaţiul,
    dar undeva dorul
    rămâne treaz, mereu crescând.
    O iubeşti pentru că există
    dar dincolo de orice minune,
    dincolo de drumul pornit,
    ai înţeles, ea te-a iubit!

    Dumnezeu ne colorează clipa
    contopită în rotunjimile sunetului,
    surprinsă-n echilibru, cu fiecare
    nouă picătură,
    cu fiecare respiraţie adâncă.
    Un strop de nemurire,
    o clipă doar în dansul nostru cosmic!
    Iubito, ce cuvânt, ce minune, ce prezenţă!
    Veşnic îndrăgostit, fără tine nu ştiu ce fac,
    respir, dar oare respir?!
    Nu mai ştiu de când nu eşti aici,
    nu mai ştiu dacă trăiesc,
    lacrima să şteargă
    orice netrăire a depărtării,
    chiar dacă nu îmi spui nimic,
    dacă te simt e totul.
    Îmi era cerul pustiu, stelele au căzut,
    nu erai aici să mi le cobori în suflet.
    Cum să le-aduc când
    numai tu ştii să le dai strălucirea?!
    Cu o privire îţi cuprinzi întreaga viaţă,
    ascunse sunt toate în tine,
    niciodată nu vei rămâne singur!

    Dacă tu eşti, cerul îmi va vorbi din nou,
    în mine eşti tu,
    cea mai frumoasă dintre femei!
    Scăldată în privirea ta, povestea
    începe şi se termină cu noi.
    Acolo, la înălţimi, vântul şi soarele
    se luptă la fiecare pas!
    Când apari nu mai ştiu cine sunt,
    eşti cu un pas mai departe,
    chiar mai departe,
    te-aş săruta vieţi şi alte vieţi,
    sunt fericit, simţindu-te,
    în apele tale vindecătoare mă pierd.
    Dă-mi să beau,
    te privesc şi nu mă mai satur!
    – în aburii dimineţii, îi şopteşti.

    Locul rămas lipsă

    În clipa când te-am luat de mână
    totul s-a schimbat.
    Sub temerile tale, sub durerile tale,
    sub întristările tale,
    mereu este cu tine
    un peisaj
    multiplicat cu mii de sori
    din veşnicia timpului.

    În Templul Oglinzilor
    ţi-am simţit
    pasiunea
    şi grija ce-o-ndrepti
    spre tot ce te-nconjoară,
    farmecul unei vieţi în care
    te regăseşti.
    Cum să te eliberezi?
    Încă nu ştim nimic
    despre iubire.
    Ai impresia că-ncepi
    cu fiecare floare
    ce o descoperi
    o altă şi altă iubire,
    imortalizând clipa.
    Pentru că a uitat cine este,
    pedepsită-i să uite
    orice limbă,
    iar visul ei
    să se nască-n al tău.

    Purtaţi de vânt, departe de lume,
    libertatea-i ca o poartă.

    Ai vrea să fiu o poveste, te aşteptai?
    Cu ochii senini, plini de iubire,
    coboară cerul pe pământ
    şi ridică perdeaua trupului
    pentru a fi învăluită
    de razele fiinţării.
    În adâncul din tine m-ai aşezat
    ca pe tine însăţi,
    dorul de tine
    mă ţine mai aproape de Rai,
    am ieşit din orice cerc
    de când te-am întâlnit
    şi-mbrăţişat ca pe Dumnezeu.

    În esenţă ai fost acolo dintotdeauna,
    săpată în palmele mele
    şi de ce nu în coastă, se spune.
    E locul de cinste şi cel rămas lipsă!
    – îmi spui, zâmbindu-mi,
    în oglinda dintre lumi… şi vis, şi trezire…

    Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui

    Eu, tu, aici, acolo,
    rotunde piruete, în paşi de dans, împrăştie fiori,
    în adierea visului, suspin e cântecul.

    Prin frunzele risipite de toamnă
    asculţi curgerea timpului, din amfora antică
    sorbi melodia – delicat mir –
    beţie a umbrelor nopţii, emoţie furată din astre.

    Prin noaptea-nvaluită în vrajă,
    o mână mângâie perna, un fluture albastru adie…

    O însingurare solară răsfiră cuvinte, adânc pătrund
    în respiraţia unui timp comun, pare sa ne coase,
    unul de altul, în punctele cardinale ale inimii.
    Estompat este totul, ceva s-a pierdut, acolo, în vânt,
    nimic nu mişcă durerea, asemeni unui lac liniştit…

    Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui!
    Labirint este viaţa, labirint este moartea,
    coridoare invadate de alte coridoare
    ce nu duc nicăieri, pânza vieţii nu derulează nimic,
    mileniile însele trăiesc în adâncuri!

    Stăpâna omului este viaţa, surprizele ei,
    feliile tortului de migdale, când dulci, când amare.
    Un paradis pe care nu-l vedem trece
    prin dreptul mâinilor noastre, spre visul unei patimi.

    Ştii că ceea ce trăieşti în clipa asta
    depinde de întâlniri întâmplătoare? Peste ani,
    clipa prezentă va fi, la rândul ei, o uitare întâmplatoare.

    Pe unda sufletelor pereche, umbrele sunt îngeri,
    când ele nu mai sunt locaţii în materie, îşi caută alţi timpi,
    îngeri care aşteaptă cuminţi regăsirea, reîntâlnirea cu noi.

    Nimic aici, doar tăcerea ce curge din bolţi …

Revista Vocativ
Prezentare generală a confidențialității

Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în navigatorul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe site-ul nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile site-ului pe care le găsești mai interesante și mai utile.