Revista Vocativ

An: 2020

Medalion liric Vali Orțan
Vali Orțan – Un condei absolut autentic și diversificat în alegerea temelor, o voce distinctă în poezia contemporană.
tablou în doi
părul tău încă miroase a
vară a flori de grâu şi a
petale de maci
ochii tai încă miros a
soare şi a nopţi cu
luna plină şi zemoasă ca
un pepene crăpat de prea copt
zâmbetul tău încă miroase a
noapte din aia când aşteptările
se ascund în emoţii ce-ţi
înfioară sânii
eu miros doar a
toamna ce va veni şi
a vânt cu gust de tine
miere de tăcere
tăcerea poate fi amară
sau doar o dulce mângâiere
când gustul ei te înfioară
şi simţi că-i miere de tăcere
dac-am să plec cândva departe
tu să m-aştepţi am să revin
ca stea în fiecare-ţi noapte
cu cer senin
te voi iubi pân la sfârşit
căci ne am avut precum o ştii
luceferi care s-au găsit
în munţi în gări şi pe câmpii
eden
pomul acela era un nuc
de fapt…nu
era
foarte nuc
făcea nuci mari cât pumnul
ridicat către cer a obidă
şi acum mai face dar
obosit de ani nu
mai poate să le hrănească şi
cad găunoase
pomul acela era un
foarte nuc şi
fiind special va fi o
foarte mobilă
apa din noroi
uneori o singură găleată cu apă
nu stinge focul
doar îl opăreşte pe cel care încearcă asta
uneori o simplă ploaie
nu acoperă seceta verii
doar udă praful lăsând în urmă
o mâzgă pe care aluneci
uneori o singură tăcere
poate aprinde un foc
pe care un singur cuvânt
îl transformă în noroi
decembrie 15, 2020
”Eu sunt regele – Lucifer” de Florence D. Lowe – vă cutremurați de spaimă și totodată de speranță!
”Eu sunt regele – Lucifer”, știm cu toții cine este acest Lucifer și cărui regat slujește! Dar, ce-mi zic, hai, nu te lăsa înșelat de aparențe ori de prejudecăți, citește, cititul nu mușcă, nici nu îngrașă!
Primele pagini m-au trimis în contrariile minții mele educate oarecum potrivit scripturilor creștine, apoi, parcurgând mai departe, aproape că m-am rătăcit în desișul unor acțiuni care se derulau cu repeziciune și îmi demolau una câte una dubiile vechi, înlocuindu-le cu altele proaspete: Ce se va întâmpla oare mai departe cu personajele?
Lupte în Cer și pe Pământ între armatele celeste, o biată femeie prinsă între ciocan și nicovală, și-a căutat-o cu mâna ei! Va ieși șifonată rău, trag eu concluzia pripită, citesc înainte…
În miezul cărții nu mai eram eu. Călătoream alături de personaje în fabulosul Univers! Eram deja fan Arhanghelului Mihail și, straniu, cu oarecare compasiune și un firav soi de admirație pentru Lucifer, iar când intuiam că, gata, m-am prins!… pagina următoare îmi servea un nou șoc!
De parcă citeam nu o carte, ci pilele acelea de curent electric de la urgențe cu care te resuscitează lipindu-ți-le pe piept și descărcând sute de watt!… Tot ceea ce știam sau imaginam că ar fi Raiul sau Iadul, cu cohortele de îngeri și demoni și liderii acestora, se năruia.
Povestea este fluidă, trepidantă, coerentă, credibilă și bogată în acțiune susținută de sentimente și logică autentică. Abia apărută și deja tradusă în alte două limbi de largă circulație!
Cum e să fii aruncat din înaltul cerului și totuși să supraviețuiești? Dar să vizitezi Iadul și să scapi cu viață? Sau să rătăcești prin Spațiu, de una singură și să fii vânată de cele mai temute armate fie divine sau demonice? Iar la urmă să le aduci la un numitor comun, Iubirea? Numai autoarea acestei saga a știut cum!
Aveți de-a face cu cea mai tulburătoare narațiune, un roman întins pe mai multe volume, acesta, primul, ”Mi-am vândut sufletul” fiind doar un incipit în care frica îți ridică adrenalina și te simți într-un coșmar din care poți ieși numai dacă citești până la capăt, fiindcă cheia de ieșire din labirintul diabolic ți-o oferă numai lectura.
Autoarea s-a supărat când i-am mărturisit că așez narațiunea asta alături de cele din marile cărți celebre din acest gen fantasy, ale ficțiunii speculative amplasate într-un univers fictiv. Dar, când îi veți spune și voi, următorii cititori, poate ne va crede!
Vă mai spun doar atât: veți fi cutremurați de spaimă și totodată de speranță! Veți da cartea din mână în mână ca pe un secret de interes mondial pe care abia l-ați aflat! Și, fără nicio îndoială, veți căuta continuarea în volumele întregii saga.
Eu sunt regele – cititorul! Fiindcă îl pot învinge, prin această lectură, pe oricare Lucifer, personaj de carte sau pe acela propriu, intim!
Nici nu ai spune că o femeie, autoarea Florence D. Lowe, acest chip angelic, ar putea imagina un astfel de coșmar! De acolo, din cuminți, pașnice ținuturi scoțiene, unde locuiește și scrie, ne trimite o saga care, citind-o, ne va zgudui din temelii iar plăcerea lecturii ne va vrăji definit. Găsiți cartea AICI
decembrie 2, 2020
Medalion George Rîurel Bălan
De astăzi îngerul meu s-a auto-izolat, sătul să naveteze între cer și Pământ, invocând o Ordonanță de urgență…
Femeia templu
Sub pavăza privirii tale
se cuibăresc doi sâni de piatră,
ce țin lumina-aprinsă-n vatră,
lângă o inimă ce bate-agale.
Ce templu Doamne ai făcut?
Omule, în care loc te rogi?
La sfinți găsești doar inorogi,
cu cornul chiar din Lună refăcut…
[…]
Tu bine toate-ai făurit,
doar omul nu le dă valoare,
el calcă totul în picioare,
oricât ar fi de iscusit.
[…]
Pe-altarul ce l-ai pregătit
o conștiință stă aprinsă:
este o mamă ce-i surprinsă
de-un alăptat cu apetit.
Prin pruncul pe care îl crește,
păcatul lumii-ntregi s-a dus
cum Soarele sfârșește la Apus,
de dorul Lunii, care-l stăpânește.
Vinovat
Mă simt vinovat:
că nu te privesc destul,
că nu respirăm cu aceeași gură,
că nu-mi pot scoate inima să ți-o dăruiesc,
de umbra pe care ți-o face sărutul meu,
că bătrânețea mea este soră cu îmbătrânirea,
că s-ar putea să arunc eu primul țărâna,
că nu ți-am spus niciodată „te iubesc”.
Balet
Rotește-ți genunchiul, trasează asfințituri
în vârfuri, desculță și nu te opri,
o mână-i întinsă, aș vrea spre ea să te fluturi,
și apoi prin doruri te-aș cerne, de m-ai asupri.
O creangă din suflet în fața-ți s-apleacă,
dând tonul la foșnet, ce scapă-n aplomb,
vigoarea din mine salută și pleacă
spre tine zeiță cu sânii în romb.
De pași în galop se surpă pământul
cu ciudă, gelos că iar îl ignori,
la braț tu valsezi cu ploaia și vântul,
ce-n dans îți adună buchete de flori.
Vuietul cuvintelor
Se-nghesuie cuvintele afară,
pe geamuri țintuiesc buchete-ncețoșate,
în forme noi doresc să reapară,
se zbenguiesc în rime deja încătușate.
Horesc o feciorească ce-n vuiet se încheagă
și-aleargă ca pe gheață cu vorbe la-ntâmplare,
cu dansuri doar de fete, ce la colind se leagă
și de noi sensuri, vestind altă culoare.
În plasa ce-au țesut-o se zbenguie chiar timpul
ce n-a crezut că-n joacă el fi-va biruit,
vuiește omenirea, vuiește și Olimpul:
cum te răstoarnă vorba de ești închipuit?
Concert de ploi
Ce liniște seacă ‘naintea furtunii,
o pală de vânt, doar ea mai adie,
dansează în zbor suava păpădie,
care se-nalță mai sus ca lăstunii.
Bagheta deasupra dă semnul la cor
și-n murmur domol acesta pornește,
un vuiet ce-i fad cutează a crește,
baritonul corului e-un trăsnet din nor.
Lacrimi de ploaie pornesc în șiroaie
pe fața-ți etern luminoasă,
orchestra întreagă e gravă, pioasă,
muzica se-aude ca și când ar fi în odaie.
Pervazul de tablă cântând iar te cheamă
la dans, sub umbrela de nori,
tu să valsezi cu fusta de flori
urcând în fiori, gamă cu gamă.
Scena-i afară, orchestra termină,
tu ești așteptată la bis,
perdeaua o tragi către mine-n-abis,
Lună, de ce te ascunzi în lumină?
octombrie 7, 2020
”Părea o poveste” de Iuliana Baciu – Opinii de cititor
”Părea o poveste” de Iuliana Baciu – Opinii de cititor
Părea o poveste însă, în realitate, este un izvor de emoții, de sentimente pozitive, fiindcă niciun rând din cartea asta nu transmite remușcări, proteste, frustrări, ranchiune sau alte răutăți, chiar dacă povestea parcurge vicisitudinile totalitarismului.
Surprinde locurile și timpurile, obiceiurile și aspirațiile, destinul personajelor, cu precădere al celui pricipal, Smaranda, doar din perspectiva valorilor reale, neconfecționate artificial.
Povestea de dragoste lunecă impetuos ca un râu care nu dă să rupă zăgazuri, să șocheze silit, nici atunci când o tragedie trăită de Smaranda poate părea unor cititori punctul culminant.
Pentru cititorul care am fost, a rămas important doar momentul în care personajul a reușit să depășească cel mai greu moment și să se lase în brațele unei noi iubiri.
Faptul că autoarea nu a dramatizat întâmplările, nici atunci când gradul de rudenie al celor doi bărbați din viața Smarandei, ar fi putut să fie speculat literar pentru a crea contradicție, dă cărții nota de rafinament pe lângă talentul de narator, fără subterfugii livrești, prin care ne sugerează că oricare dintre noi ar trebui să păstrăm dintre toate întâmplările noastre numai pe cele relevant pozitive.
Satul românesc în ”Părea o poveste” este descris cu smerenie, pentru Iuliana Baciu acesta rămâne o icoană a curățeniei sufletești, a căii spre transcendență, spre mântuire.
Iubirea în niciuna din cărțile sale nu este povestită ca mondenitate, frivolitate, ci numai ca o firească însușire spirituală. Destinul personajelor rămâne mereu legat de alegerile personale și nicidecum de un fatalism dramatic ori, mai rău, tragic.
Pe măsură ce parcurgeam cartea aveam sentimentul că retrăiesc altfel propriile amintiri care, firește, nu au nimic în comun cu povestea, dar veneau atrase de pozitivitatea acesteia. Am avut uneori sentimentul unui lirism ascuns în narațiune, un imn naturii și omului.
După debutul în limba italiană cu ”Puzzle della mia vita”, la Editura Minela, acum, cu ”Părea o poveste” la Editura ArtBook, Iuliana Baciu și-a confirmat maturitatea ca scriitor.
Cărțile sale viitoare vor fi citite pornind de la garanția numelui său, așteptându-se cititorul la o operă cel puțin la fel de autentică și valoroasă, capabilă să transmită mesaje importante.
Recomand fără nicio reținere lectura ambelor cărți ale Iulianei Baciu pe care o felicit și aștept cu răbdare noile sale apariții editoriale.
septembrie 5, 2020
Medalion Vasilisia Lazăr și Ion Lazăr da Coza
Ion Lazăr da Coza
Frig
a dat peste mine
frigul de taiga.
– oricum, nu credeam că am atât de mult de trăit! –
miroase corola topită de ger, iubito,
şi renaşte-mă!
prea sfioasă, mama n-a cerut nimic de la ursite;
nici bănuţi de argint nu cred c-a avut
să le răsplătească deranjul.
renaşte-mă!
ia din zestrea ta trei arginţi
şi răscumpără-mă,
apoi vinde-mă chiar taigalei!
Placebo
mă doare Doamne
mă doare unghia mare
de la piciorul stâng…
oh Milostivule
abia am deschis gura către
Tine şi durerea de la unghia mare
ca prin minune
a dispărut
acum… acum mă doare tot degetul
Doamneee degetul meu Doamne
mda
degetul e ca un nou-născut pe lângă
întreg piciorul din praf de puşcă
aprins
dar ce e praful de puşcă vizavi de
bomba cu hidrogen din lombosciatica
mea scumpă?
mă doare…
nu Doamne
viaţa nu mă doare absolut deloc
Hâtra
moartea nu mă pândeşte
ca un fur
nu-i nici gardian al risipitelor secunde
al ratărilor al
succeselor veselă
stă la vedere cocoţată adeseori pe
plasmă
cum tronau odinioară mileul
pe televizorul venus ST 12
şi peştele de sticlă turnat
la Mărăşeşti sau
pescarul cu ochi migdalaţi
fabricat în China
(vedeţi
comuniştii
români ne ofereau peşte
la fiecare
masă comuniştii chinezi ne arătau o
meserie –
avantaj ei) alteori
adastă pe raftul cu cărţi rezemată
de cele care
nu mai au loc pe verticală
şi de obicei sunt încă
necitite – nişte răni vii…
cel mai adesea mă sfidează
de pe tasta F5-refresh
ţopăie dragă
ţopăie îi zic
poate mă mai reîmprospătez
şi eu
rânjeşte: dar dacă-ţi cade sistemul?
Vasilisia Lazăr
Linişte
e linişte
linişte ca-ntr-o serenadă
târzie
tăcerea se desface în fâşii
peste o mare
ce-şi înghite ecourile
şi care nu mai e de mult
marea noastră
cuvinte moarte
plutesc în aerul sărat
doar paşi fără urme pe ţărm
şi scoici în care răsună
prelung şi inexplicabil
clopotul unor valuri istovite
de curgerea nesfârşită
apusul îşi scutură
scrumul în griul nisipului
încă fierbinte
cu aripi obosite de nezbor
pescăruşi solitari
îşi dorm albastrul viselor
pictând pe cerul inimii
strigăte înăbuşite
e linişte
linişte ca-ntr-o serenadă
târzie
stare de o nouă zi
în fiecare dimineaţă
îmi mai desprind
un strat de iluzii
de pe gene
ca şi cum visele sau urmele lor
s-ar putea atât de simplu spăla
cu sarea din lacrima
raţiunii
rătăcesc prin mine
ca printr-un parc pustiu
cu frunze moarte pe alei
şi bănci scorojite
de uitare
e-atâta linişte
şi nicio pasăre
sunt atâtea cărări
şi nicio urmă
doar eu
copac bătrân și solitar
în scoarţa căruia ţi-ai scrijelit adânc
numele
mereu rătăcesc
la braţ cu o singurătate
în care aş vrea să-ţi odihneşti
măcar din când în când
sufletul pribeag
Crochiu de toamnă
Arpegii de toamnă târzie
O frunză, în noapte, suspină
Din lacrimi se scurge rugină
Şi plumb, şi regret, şi ftizie.
Cad ploi ca-ntr-un antic diluviu
Un stol de cocori emigrează
Copaci, pustiiţi, intonează
Prohodul frunzişului-fluviu.
Şi gem ţintirime de apă
O brumă în plete-mi coboară
Strivită-i iubirea din vară
Un gând reumatic mă sapă.
Când visele-ncep să pălească
Şi zborul îşi pierde culoarea
Când toamna mă-nvaţă plecarea
Poeme în mine mustească.
Medalion îngrijit de Carmen Popescu
iulie 28, 2020
Medalion Eugenia Rada Ioniță
Strigare
Din efemer,
Clădeai spațiul în care femeia
Era cometă arzătoare.
Pe orbită se împietreau ploile mărunte
În ninsori semănate dinadins pe pământ
Cum niciunul nu putea opri zborul
Unde idealul se descompunea într-un înger de argint.
Geamul lăsa privirea înlăuntrul
Un exemplul,la fel ca strigările
Despărțind văzutul de nevăzut
Numai pe o piatră mare se așezase pasărea mută.
În periplul,dacă vrei să te adăpostești
În clădirea cu lumină multă
Vei afla că fiecare stea simte
Câtă durere sau fericire ai
Între degete strivind coroana unei singure secunde.
Cugetare
Un cap de bour pe poarta bisericilor vechi
Cântecul sferelor deasupra punctului
Unde fiecare linie este prezentul ,trecutul și viitorul.
Timpul se scurge în nisipul de aur,
Limbile netăiate de briciul ghețurilor
Repetă ce înseamnă libertatea
Darul de preț al pomilor înfloriți
De aceea nu plânge în pumn
Că luna se întristează fugind în norii întunecați.
Țața Floarea
Auzi văruică,
Niciodată nu așa fu de frumoasă noaptea!
Câinii stelelor lătrau la infinit,
Furul inimilor se pitula prin ierburile înalte
Și greieri cântau ca-n tinerețe.
Zăvelca vântului se rotea ca o cloșcă
Trandafirii lui Gheorghe puși la ureche
Fumegau de ciudă babele,
Când ai dat fuga în vâlceaua cu vișinii….
Nu vorbi
Nu vorbi,cântecul stelelor se aude aproape,
Furtuna iubirilor curge –n cascade,
Fiorul muzelor se înalță în cuvinte,
Corăbiile de argint plutesc mai departe.
Înfruntările sânzienelor mângâie sânul câmpului
Și izvorul păsuiește lacrimile,
Amintind de jurămintele clipelor,
Înălțăndu-se peste marea cu pescărușii albaștri.
Floare vie
Nu încerca zbaterea florii de cer,
Fiindcă pe umerii ierburilor cad pietre
Dar și raze muiate în rubin.
Cărarea pe care ciutele gândurilor,
Merg să se adape este între focuri și dor,
Moarte și viață,reflecția florii de crin,
Rămâne o pată,
Idealul pe care secunda îl trece prin om.
Pietrele tac, iar timpul se preface-n nor călător
Peste floarea vie a vieții.
iunie 17, 2020