An: 2020

Medalion Lidia Popa
Când domnește indiferența
Dintr-o privire,
o privire în altă parte,
nu te face mai puțin important
sau mai ocupat decât ești deja,
în zilele subțiate de mister.
Nu poți aștepta recunoașteri
fără a arunca o privire în schimb,
ca și cum totul ți-ar fi datorat,
un prinț cu o audiență de rândunele
orbite de apusul oblic.
Într-o zi când eram acolo, te-am văzut trecând.
Te-am privit, ai fost prea ocupat să mergi.
O haină căptușită și o carte în mâini, țineai
o comoară la pieptu-ți strâns conservai
să o păstrezi dincolo de anii acordați.
Te-am urmărit curioasă o perioadă,
fascinată de mersul acela elegant
al omului important care gândește.
Apoi am schimbat cadența și am condus
pașii mei pe o stradă mai puțin aglomerată.
O pictogramă rămas agățată de peretele antic,
nemișcată la un gând, aceasta a umbrit.
Dedesubt am găsit o biblie de refrene-
o culegere de cântece și un fluture de suflet:
„Dragostea care trăiește și domnește în gândul meu”.
Era versetul căruia știam că aparțin,
o lumină blândă încă îmi lumina calea.
O altă față de urmărit de departe
ascultând dorința unui îngrijitor,
filosof care știe că aparțin vieții.
Quando l’indifferenza regna
Un colpo d’occhio,
uno sguardo altrove,
non è che ti rende meno importante
o più impegnato di quanto lo sei già,
nelle giornate assottigliate dal mistero.
Non puoi aspettare riconoscimenti
senza donare uno sguardo in cambio,
come se tutto ti fosse dovuto,
un principe con una platea di rondini
accecate dal tramonto obliquo.
Un giorno mentre ero lì, ti ho visto passare.
Ti ho guardato, eri troppo preso dall’andare.
Un trench imbottito e un libro nelle mani,
come un tesoro al petto stretto tenevi,
a custodire aldilà dei anni concessi.
Ti ho seguito curiosa per un tempo,
affascinata da quella andatura elegante
dell’Uomo importante che pensa.
Poi ho cambiato cadenza e guidato
i miei passi su una strada meno affollata.
Un’icona era rimasta appesa al muro antico,
immobile ad un pensiero, faceva ombra.
Sotto ho ritrovato una bibbia di ritornelli –
un canzoniere, e una farfalla dell’alma:
„Amor che nel pensier mio vive e regna.”
Era il versetto cui sapevo di appartenere,
un lume soave illuminava ancora il sentiero.
Un altro volto da inseguire da lontano
in ascolto della brama di un custode,
filosofo che sa di appartenere alla vita.
Unui artist resemnat
Ai înmuiat în soare pensonul
și ai colorat cercuri, linii continuie și
puncte pe o bucată de iută țesută
de artizana vremurilor cenușii.
Din azurul cerului ai stropit picături de rouă
pe un dulap plin cu jucării de pluș,
alb ca varul zidurilor încărcate de amintiri
pe lângă care îți strecurai tristețea.
Din doi în doi pași, ai construit avanposturi,
să observi mișcările statuilor din parc,
ce își strângeau rândurile la o șuetă,
cu un ceai de mentă și covrigi sărați.
Combinația de zahăr, sare și răcoare
nu ți-a trezit simțurile amorțite și ai plecat.
A un artista dimesso
Hai inzuppato il pennello nel sole
per colorare cerchi, linee continue e
punti su un pezzo di iuta intrecciata
dall’artigiana dei tempi grigi.
Dall’azzurro del cielo hai spruzzato gocce di rugiada
su un armadio pieno di peluche,
bianco come la calce delle pareti carica di ricordi
oltre al quale hai fatto scivolare la tua tristezza.
Ogni due passi hai costruito avamposti,
per osservare i movimenti delle statue nel parco,
che si schierarono a un sussurro
un tè alla menta e salatini da inzuppare.
La combinazione di zucchero sale e freschezza
non ha risvegliato i tuoi sensi insensibili e te ne sei andato.
Înmărmurită citesc niște paiațe…
Voi ce v-ați transformat în modelatori de conștiințe peste noapte, lideri de opinie ce emanați cretinerii pe oricare lungime de undă.
Oare unde vă alăptați conștiința manipulatoare
de minți credule, că tot ce împroașcă din
penița unui ilustru a fost scris ca la carte?
Am sperat că evoluția intelectuală a omului modern nu va permite răspândirea unor astfel
de buruieni nocive pentru umanitate.
Am sperat că nu mă va cuprinde greața
de a vă citi epistolele către cei cuminți și inocenți, de a fi amăgiți cu indicații eronate.
Ați reapărut ca ciupercile peste noapte
și dominați o clacă de nebuni paraziți
cu acatiste și psalmi inutili de apocalipsă.
Ce eroare v-a dat viață și libertate la cuvânt?
Înmărmurită vă citesc inepțiile de orgii sinistre, niște paiațe flămânde în costum de cioclu.
Stupita, ho letto alcuni spaventapasseri…
Quello che siete diventati modellatori
della coscienza fra la notte, opinion leader che
emanano sciocchezze su qualsiasi lunghezza d’onda.
Dove hanno allattato al seno la coscienza manipolativa
di creduloni, per cui tutto quel che spruzza
dalla penna
di un uomo illustre, era scritto come un libro?
Speravo che l’evoluzione intellettuale dell’uomo
moderno non avrebbe permesso a simili cose di difendersi dalla espansione invadente
da erbacce dannose per l’umanità.
Speravo di non sentirmi male leggere
le vostre epistole per i bravi e gli innocenti,
per essere ingannati con indicazioni errate.
Siete riapparsi come funghi durante la notte
e dominate una cricca di pazzi parassiti
con inutili acatisti e salmi dell’apocalisse.
Quale errore vi ha dato la vita e la libertà di parlare?
Stupita ho letto l’assurdità di orge sinistre,
di alcuni pagliacci affamati in un abito sagrestano.

În memoria Annamaria Arcidiacono
Am tăiat versetele ca pătrunjelul
să condimentez o farfurie cu spaghete cu creveți
proaspăt prinși în Marea Adriatică.
O aromă invadează bucătăria, cu sos și suc
spiritul îmi hrănesc dincolo de amiază
ascultând zborul cucului în luncă.
Valurile mării din Santa Severa
și amintirea melancoliei mă scaldă
pentru cei care au fost acolo și nu mai există astăzi.
Mi-ai spus atunci că pentru anumite angajamente
menținerea este o întreprindere ireversibilă
pentru a fi păstrate în arhiva inimii.
Am ascultat avertismentul tău, femeie înțeleaptă
din alte vremuri acum incinerate și de la arhivă
am trecut la arhitectarea zilelor.
Cu pași umili am început să merg pe jos,
am redeschis cărțile pentru a restaura sacrul
și am înțeles că trebuie să regăsesc visul.
Astăzi amintirea mulțumește ca unei mame
fiindcă ai fost lângă mine când plictiseala
mi-a deschis ochii în șederea din Italia.
Erai acolo, rămasă ca o lumânare
să lumineze viața cu grația pe care
am experimentat-o ca pe un aperitiv scurt.
Prea scurt! Un parfum intens
invadează fiecare colț al sufletului cu puritatea
spumei valurilor ce se sparg de pietre.
Alla memoria di Annamaria Arcidiacono
Tagliuzzo i versi come il prezzemolo
per condire un piatto di spaghetti ai gamberi
appena pescati nel Mare Adriatico.
Un’aroma invade la cucina, di salsa e di sugo
lo spirito mi nutro oltre il meriggio,
ascoltando il cuculo che veleggia nel prato.
Le onde del mare di Santa Severa
mi bagnano il ricordo di malinconia
per chi c’era stato e oggi non c’è più.
Mi dicevi allora che certi impegni
mantenere è una impresa impervia
da custodire nell’archivio del cuor.
Ho ascoltato il tuo monito, donna saggia
di altri tempi ormai inceneriti e dall’archivio
ho passato all’architettare i miei giorni.
Con passo umile ho preso a camminare,
ho riaperto i libri per ripristinare il sacro
e ho capito che devo ritrovare il sogno.
Oggi la memoria ringrazia come a una madre
che eri stata quando sbadigliando
ho aperto occhi nel soggiorno Italia.
Tu eri lì, rimasta una candela
a illuminare con grazia la vita
che ho vissuto come un breve assaggio.
Troppo breve! Un profumo intenso
invade ogni angolo dell’animo con la purezza
della salsedine che se infrange sulle pietre.
Și totuși ești
Și totuși ești o floare protejată
din crâmpeiele de culori ale arcului carpatin,
tu floare de colț ce viețuiești
în condițiile vitrege ale munților,
unde doar omul zăpezilor a ajuns
să se confrunte cu urșii.
Și totuși ești un ghiocel plăpând,
ori un pâlc de gingașe violete,
ori brâdușe între frunze de fag uscate,
când cerbii se adapă la izvoare
în primăverile târzii, peste hotarele
ce știi că nu le vei putea ajunge.
Și totuși ești muza iubirilor eterne
floare de nu mă uita în poiana mea.
Eppure lo sei
Eppure sei un fiore protetto
dalle fessure colorate dell’arco dei Carpazi,
tu fiore d’angolo vivente
nelle dure condizioni delle montagne,
dove è arrivato solo il pupazzo di neve
per affrontare gli orsi.
Eppure sei un bucaneve inerte,
o un gruppo di delicate violette,
o crochi tra foglie secche di faggio,
quando i cervi bevono dalle sorgenti
a fine primavera, aldilà dei confini
pur sapendo che non sarai in grado di raggiungere.
Eppure sei la musa dell’amore eterno
fiore di non dimenticarmi nella mia radura.

Scrie când vrei despre moarte
Scrie de ea fără să îți pese
și moartea pre moarte vei îngenunchea,
când potirul vieții vei bea,
iar amintirile sconexe se vor disocia.
Scrie de ea fără să îți pese
căci moartea este una, iar viața e un multiplu
de zile trăite în hotar cu veșnicia
ce nu le răpune furtuna când ești singură.
Scrie când vrei despre moarte
ca un dangăt de clopot ce cheamă în noapte.
Scrivi quando vuoi della morte
Scrivi senza preoccuparti
e ti inginocchierai prima della morte,
quando bevi la coppa della vita,
e le memorie disconnesse si dissoceranno.
Scrivi senza preoccuparti
poiché la morte è una, e la vita è un multiplo
per giorni vissuti al confine con l’eternità,
che non finiscono nella tempesta quando sei sola.
Scrivi quando vuoi della morte
come il suono di una campana che suona nella notte.
Scrisoare
Dragă prietenă/ drag prieten de demult
Ahahahahah am luat „permisul de nebun”.
Dacă uneori nu te urmăresc fiind pe drumul
minții mele creatoare care rătăcește dincolo,
în spațiile pierdute ale imposibilului,
unde singura crimă este aceea de a urmări visele,
un motiv perpetuu uneori absolve
simțul renăscut dintr-un amurg nebun.
Plouă afară. Plouă în lăuntru. Plouă în suflet.
Ziua cenușie aleargă cu vântul.
Fulgere și tunete pentru cine este nemulțumit.
Plouă afară. Plouă înăuntru. Plouă în suflet.
Dar încă mai râd.
Sunt gata de a folosi visele așteptând zborul.
Vreau să zbor, să am aripi ca un cocor.
Viața păstrată în cămară are gust de mucegai.
Vreau să respir eternitatea și să zbor de-acum.
Vreau să-mi trăiesc visele. Vreau să cânt, să dansez,
să fac vreo două piruete într-un decor nou.
Chiar dacă sunt agățată în echilibru incert pe un lanț de semne de punctuație, vreau să fiu eu însumi făcută din bucurie și speranță.
Viață ușoară de frunză în bătaia vântului, fără plângeri…
Singură cu libertatea de a visa din nou, înfășurată de un fuior de fericire.
Fericire – cuvânt simplu venit din susul râului de sub piatră.
De o mie de ori am visat, tangibil, ca un ultim cocteil sorbit pe plaja ca un furnicar de viață.
Plouă afară. Plouă în lăuntru. Plouă în suflet.
Ziua cenușie aleargă cu vântul.
Fulgere și tunete pentru cine este nemulțumit.
Plouă afară. Plouă înăuntru. Plouă în suflet.
Dar încă mai râd.
Iar la tine mă gândesc cu drag în acest amurg
ca atunci când ne primeneam cu sinceritate sufletul.
Pe curând, cu multă dragoste te pup.
Lettera
Cara/o vecchia/o amica/o
Ahahahahah ho ottenuto la „patente di pazzo”.
Se a volte non ti seguo sulla strada
la mia mente creativa vaga oltre
negli spazi perduti dell’impossibile,
dove l’unico crimine è inseguire i sogni,
un motivo perpetuo a volte assolve
il senso rinasce da un folle crepuscolo.
Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
La giornata grigia scorre con il vento.
Fulmine e tuono per coloro che sono insoddisfatti.
Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
Ma sto ancora ridendo.
Sono pronta a usare i miei sogni mentre aspetto il volo.
Voglio volare, avere le ali come un gru.
La vita tenuta in dispensa sa di muffa.
Voglio respirare l’eternità e volare da ora in poi.
Voglio vivere i miei sogni. Voglio cantare, ballare,
fare un paio di piroette in una nuova ambientazione.
Anche se sono in bilico su una catena di segni di punteggiatura, voglio essere me stessa fatta di gioia e speranza.
Facile vita delle foglie nel vento, senza lamentele…
Solo con la libertà di sognare di nuovo, avvolta in un flusso di felicità.
Felicità – semplice parola proveniente dalla fonte del fiume sotto la pietra.
Mille volte ho sognato, tangibilmente, come un ultimo cocktail sorseggiato sulla spiaggia, come una formica della vita.
Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
La giornata grigia scorre con il vento.
Fulmine e tuono per coloro che sono insoddisfatti.
Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
Ma sto ancora ridendo.
E ti penso con piacere in questo crepuscolo
come quando abbiamo rinfrescato sinceramente le nostre anime.
A presto con tanto amore.
mai 18, 2020
Grămăjoară de litere scrise cu mireasmă de levănțică
Grămăjoară de litere scrise cu mireasmă de levănțică
În Italia am ajuns la sfârșitul carantinei în care cu toții am căutat, poate, o cale de scrutare a înţelesurilor, care au rămas, pentru o vreme, încuiate. Și parcă ştiam că totul trebuie să aibă o noimă în spatele paravanului.
În succesiunea caleidoscopică a trăirilor fiinţei, acum e nevoie de o întrebare: oare nu cumva ne-am obișnuit atât de mult cu statul în casa?
Eu am fost dintotdeauna o Hikikomori. Am simţit nevoia de tăcere pentru a mă auzi mai bine, pentru a descâlci firele acelui drum care mă va purta înspre mine însămi.
Veșnica aventură a căutării.
Acest gând m-a trimis chiar la dilema shakespeariană a lui „a fi sau a nu fi”. Acest segment al istoriei pe care o trăim ne face să ne recunoaștem destul de mult în dilemele hamletiene sau, poate și mai mult pentru unii, în confuzia macbethiană. Sau mai rău, alții sunt la suprafața lucrurilor ce par lipsite de sens, a lumii ce pare lipsită de sentimente.
O lume, probabil, înecată într-un fluviu al greșelilor și al aparențelor.
Probabil vom fi obligați să construim un centru de reorganizare a realității. Cea pe care am trăit-o până astăzi s-a bruiat, imaginea e mai puțin clară. Acea realitate pe care cu toții o blamam, ca fiind, uneori, apăsătoare. În acest răstimp, s-a făcut tot mai simțită absența ei vinovată.
Poate chiar o nouă fotografiere a lumii. O nouă matematică a mulțimii.
Mi-am permis, măcar teoretic, să nuanțez o idee.
În toată această perioadă, am perceput o nouă convenție a timpului. O nouă realitate în interiorul conștiinței noastre. O altă față a omenirii. O revelație a umanului. Dintr-o dată, avem mai mult timp. O fi devenit lumea un „panopticon” a lui Bentham?
Am visat mult, vise lungi, din care am notat doar esențialul, doar nucleele.
Omul a fost pus față în față cu sine, cu dublul său, cu universul și chipul său. Pe parcursul acestei întâlniri, într-un dialog al conștiinței, omul a intrat într-un joc-dialog cu dublul său în cele mai ascunse cotloane ale sale. Mărturisiri, noduri ce gâtuie, umbre, oglindiri repetate, regăsiri.
Glosa devine tot mai greoaie, scrierea pornind din miez. În această țesătură a spiritului, incursiunea e tot mai erudită. Vom fi purtătorii unei conștiințe noi, în căutarea propriei identități și, sper, nu robotizați, oameni – mașină. Să fie un nou început, miracolul unei înnoite descoperi. Nu suntem doar „o lume de piese anatomice” cum spunea Steinhardt. Sper să nu ne fi pierdut spontaneitatea gesturilor și să fi găsit, în tot acest timp, un spațiu al libertății, doar al nostru; rătăcirea în tenebre să se fi spulberat. Sper ca fiecare dintre noi să fi cucerit calea urcării în lumină, cea dezvelită de umbre.
…neamorţind în stereotipii pe treptele omenirii.
Toţi avem speranţe, dar și iluzii pe care le născocim şi în care suntem ispitiţi să credem. Unii se roagă cu ochii închişi, alţii poate se oferă nerostirii, îşi închid cuvintele într-un cufăr poleit; sunt cei fără de zgomot, ce nu vor să mai audă nimic ca să nu mai fie răscoliţi.
Pentru alții carantina a fost timp al unei enunţări regăsite în ei înşişi ce prea mult a pribegit.
Prea multe clipe au trecut pe arcada timpului… poate uneori prea multe.
Vom vorbi o nouă limbă, grai neauzit, vom folosi cuvinte cu înţelesuri diferite; vom fi convertiţi la o nouă retorică. Să fim, totuși, acele suflete care se vor duce până la capăt, în lumea de peste margini, unde cuvântul are miezul adamantin, într-o rostire pură.
Plecând de la o ironie a lui Nietzsche, – care spunea că dacă te uiți atent și destul de mult într-un abis, vei observa că și abisul se uită la tine -, m-am gândit că uitându-mă prea mult la acest virus, care a bulversat omenirea, se va uita și el, cu mai mult interes, la mine și că mă va urmări.
Volens nolens, va trebui să-l acceptăm pe noul nostru vecin, indezirabil, ce-i drept.
Și dacă tot suntem la banchet cu oaspetele nepoftit, mi-am spus că nu ar fi rău să-i convoc și pe Camus, Noica, Rimbaud, Colette, Istrati și personajul lui Rebreanu, aflat și el într-o formă de „izolare ” și pe care l-am învățat italiană.
Să nu fiu chiar singură, mi-am spus, ci chiar în mijlocul acestui hexagon format din prietenii mei, ca într-o sărbătoare intelectuală, în care nu am contenit să caut cu acea febrilitate a scormonitorului.
Da, să scormon în concretul literaturii a fost ca o mântuire.
Cuvintele au duh, stârnesc sonorietăţi secrete, iar această întreagă perioadă are o gramatică solitară. Năzuiesc să cred că nicio desluşire a acesteia nu va rămâne o tainică. Probabil se vor genera metamorfoze, se va reconfigura realul, într-o fonetică plină de mister.
Și cu toate acestea, „ce extraordinară este, în pustiul mărilor și al întinderilor moarte, ivirea făpturii umane!”, spunea C. Noica în „Povestiri despre om după o carte a lui Hegel”.
Ce ați citit e doar o glosă pe marginea unui text, în exigența momentului.
O artă a vorbirii cu mine însămi.
Am încercat să las și eu, om al humei, o dâră de ulei de levănțică, in acest netimp, într-o lume a codurilor, în care cea mai importantă ţesătură e cea a sufletelor, sacre altare ale fiinţei.

scris de Alina Monica Turlea
mai 17, 2020
Am știut vreodată cine suntem?
O LUME NOUĂ – Am știut vreodată cine suntem?
Suntem oameni liberi, într-o lume liberă, cu drepturi și obligații prevăzute în articolele legii fundamentale a fiecărui stat, Constituția.
Ce se întâmplă acum, în aceste zile, în lume? Este, oare, atât de greu de înțeles sau preferăm să ne ascundem capul în nisip, la fel ca struții?
Înțelegem bine ce vom deveni? Vom deveni o super rasă umană, de tip android, o rasă mai puternică, foarte smart. O rasă selectă.
Nu vom putea impune propria noastră voință în ceea ce privește propunerea de a ne implanta un micro-cip, mic cât un bob de orez sub pielea de la mână.
Și de ce ar trebui să ne opunem unei propuneri atât de minunate, atât de hi-tech, de a ne îmbunătăți viața noastră complicată?
Avem nevoie de progresul științific, nu putem rămâne la nivelul populației medievale.
Nu ne dăm seama că ăsta este viitorul și nu vom putea trăi fără tehnologia noastră ce a devenit atât de indispensabilă în viața noastră?
Nu este fantezie science-fiction, ci este realitate tangibilă, pusă deja în aplicare în Suedia și SUA.
Ne-o expune într-un video, parte dintr-o conferință de prezentare a propriei societății, tânărul Eric Larsen, manager al firmei Biohax Italia, o start-up suedeză care…
…a făcut posibilă plata oricărei sume de bani prin intermediul unui micro-cip implantat sub pielea mâinii.
Vă sună cunoscut? Eu am citit despre așa ceva prin 1995, atunci când mama îmi dăduse o carte minusculă, foto-copiată, ce se plimba din mână în mână pe la fabrica unde ea lucra.
Dar să ne întoarcem la minunatele servicii incluse în prețul micro-cip-ului. Ni se spune că toate activitățile cotidiene vor fi îmbunătățite în mod radical, prin folosirea acestei noi tehnologii.
Nu vom mai avea nevoie de un portofel, pentru că toate documentele noastre vor fi încorporate în memoria acestui micro-robot.
Vom avea înregistrate toate numerele de cont curent, toate cărțile de credit și toate tranzacțiile vor fi efectuate într-un mod foarte simplu și eficient, fără niciun fel de pericol de hacker-are al datelor sensibile cuprinse în micul ”bob de orez”.
Vom avea codul de la sistemul de alarmă al casei, codul de pornire al motorului de la propria mașină, badge-urile de la serviciu, de la sala de sport sau de la piscină.
Nu vom mai avea nevoie de a ne aduce aminte tot felul de password-uri inutile pentru fel de fel de profiluri: FB, Instagram, email și vom putea accesa foarte rapid și eficient propriul profil Linkedin.
Ca atare, ne vom putea lipsi de cheile de la casă, de cărțile de credit, de bloc-notes-ul cu password-uri, de cardul de la mașină, de tot felul de hârțoage care cuprind datele noastre din cartele clinice și certificatele noastre identificative.
Ce poate fi mai frumos decât să folosim mâinile într-o mișcare spasmodică deasupra unui dispozitiv de lectură al unui Qrcode?
Nu-i așa că sună foarte frumos? Doar ne-am obișnuit să stăm acasă, departe unul de celălalt, ne-am obișnuit să ne uităm cu frică la semenii noștri, posibili purtători de viruși ucigași.
Ne place atât de mult să ascultăm știrile lor care sunt trecute drept alea bune și să ne fie frică să ascultăm opinii diverse, doar sunt subliniate ca fiind fake-news!
Acceptăm măști care ar putea să ne facă mai mult rău decât bine și am rămas închiși în casă, că doar ”va fi totul bine”.
Am pierdut rapid libertatea noastră de mișcare, de reunire, de exprimare și de gândire, dar vom accepta orice doar pentru a putea ieși un pic din casă, pentru un ”bonus” mizerabil pe care ”ei” ni-l vor arunca la fel cum arunci o coajă de pâine uscată unui câine, pe stradă.
Suntem terorizați și vulnerabili în fața celor care vor să impună realități de super-control al populației și diminuare drastică a celor defavorizați de soartă.
Nu putem să ne dezintoxicăm de canapeaua noastră comodă, de Netflix-ul nostru care ne dă filme pe tavă, de Facebook-ul nostru cel de toate zilele.
Nu înțelegem că lăsăm noua generație pe mâna unor rău-făcători, care i-au izolat chiar acum, când ei au mai multă nevoie de experiența lor interpersonală…
…experiență absolut necesară creșterii și dezvoltării lor ca indivizi ce vor aparține unei societăți ce ar trebui să fie sigură și liberă.
Am obligat copiii să stea ore întregi închiși între patru pereți, să urmărească viziunile distorsionate ale conexiunilor cu învățătorii sau profesorii, fără pauze sau recreații, fără contacte sociale.
Am obligat copiii noștri să stea sub undele 4G sau 5G, extrem de dăunătoare, promițându-le că vor putea ieși din nou după ce vor pune o brățară electronică, cu aspect atât de interesant și deziderabil.
Ceea ce nu știu copiii noștri este că brățara se va lumina și va emite un sunet ascuțit dacă vreunul dintre ei va decide să se apropie de un altul mai mult decât este permis.
Copiii nu vor mai ști să se joace, fiecare va trebui să rămână închis în propriul pătrățel de libertate iluzorie, că doar i-am obișnuit cu lockdown-ul. Până când?
Răspunsul este unul foarte simplu: până când nu li se va introduce micro-cipul mult dorit, până când nu vor deveni Generația-Număr de Citit Qrcode.
Până când nu vor fi vaccinați în mod obligatoriu cu vaccinurile create de marile corporații vândute unui demon colonizator. Până când nu vor deveni androizii de care are atâta nevoie realitatea asta nouă.
Eric Larsen spune, cu o mândrie nedisimulată, că Biohax face parte din curentul vertical al transumanismului și al biohackingului.
Acestea sunt cele două curente care tind la realizarea unui nou gen de oameni-hibrizi, eterni, prin introducerea ”mașinii” în corpul uman. Practic, copiii noștri, viitoarele generații (dar poate că și noi ) vom deveni cyborgi.
Acest lucru ar trebui să ridice anumite semne de întrebare: este oare corect și etic implantarea acestor micro-cipuri în organism și încercarea de a deveni imortali?
Nu că ar fi prima dată când se vorbește sau se caută nemurirea!
De ce această realitate începe să ia o amploare deosebită acum, în momentul în care avem de a face și cu teribila, incredibila și imbatibilă epidemie devenită pandemie, pentru că așa a vrut OMS-ul, de coronavirus- covid 19?
Poate că cineva se folosește de atavica frică a omului de moarte pentru a introduce cu un aspect plăcut, ce merită a fi luat în considerare pentru viitor, sau, de ce nu, chiar pentru clipa de față.
Merită să aruncăm în aer economia țărilor, libertatea și sănătatea mintală a populației?
Merită, oare, să ne transformăm în sclavii unei puteri necunoscute doar pentru satisfacerea unor capricii ridicole legate de tehnologie și ușurința zilei de mâine?
Merită oare închiderea locurilor de cult și obligarea întregii omeniri la singurătate și neîncredere demoralizatoare?
Ce ne deosebește pe noi, oamenii, de celelalte făpturi, terestre sau extraterestre? Existența sufletului și a liberului arbitru ce ne-a fost dăruit de Dumnezeu.
Eu zic că ar trebui să folosim în mod corect libertatea de a alege. Să nu ne lăsăm influențați de opiniile futuristice ce ni se propun, ci să cântărim bine alegerile noastre și ale guvernanților noștri, atât cât mai vom avea timp pentru alegeri.
Copiii noștri au încredere în noi. Să nu-i lăsăm pe mâna prădătorilor, să avem grijă de ei să nu se înstrăineze.
Copiii cresc sănătoși și echilibrați numai în prezența unei vieți făcute din relații interpersonale, contacte și emoții.
Să nu permitem transformarea copiilor noștri în cyborgi lipsiți de sentimente, dar nemuritori. Chiar și cyborgii se strică, uneori.
Și când sistemul consideră că un cyborg este defect, îl demontează, îl schimbă cu unul nou, mai modern și mai performant.
Nu putem permite anularea emotivă a noilor generații și nici nu putem permite ca imaginile copiilor noștri să se plimbe libere prin spațiul virtual, putând fi folosite de orice persoană.
Doar știm bine cine se poate afla în spatele unui ecran și al tastaturii de la computer. Copiii de astăzi sunt cetățenii de mâine și noi, doar noi suntem responsabili de dezvoltarea lor psihofizică armonioasă.
Să nu lăsăm ca mințile să ne fie anesteziate de către mass-media acceptată de putere, să lăsăm creierele libere de a judeca ceea ce este corect sau nu. Să nu acceptăm libertatea supravegheată drept unica libertate posibilă.
Poate că ar fi mult mai bine să ne întoarcem privirile înspre trecut, atunci când bunicii și străbunicii noștri duceau o viață simplă și curată, respectând viața celorlalți, natura și, în primul rând, având frică de Dumnezeu.
Roxana Lazăr
Roma, 16 mai 2020
mai 16, 2020
Medalion Iuliana Baciu
Medalion Iuliana Baciu
Iuliana Baciu este întâi de toate prozatoare, a publicat prima carte în 2016, la Editura Minela.
Un roman itinerant al unui destin generos unde personajul principal ne dovedește că din tot ceea ce a primit a dat cu prisosință altora…
…pornind de la copilăria din vremea totalitarismului și până aproape de actualitate vom putea parcurge prin acestă carte o golgota iubirii și a sacrificiului care …sunt unul și același lucru!…
un debut scriitoricesc împlinit cu cinste… Iuliana Baciu, un roman scris direct în limba italiană…în țara de adopție.
Acolo sus
Acolo sus,
la înălţime,
doar păsările şi natura cântă,
foşnetul frunzelor şi marşul furnicilor
se întâlnesc la adierea vântului,
iar glasul omului e de prisos
și lasă penelul să-şi exprime mirarea.
singură culoare
ca oglinda spartă împrăştie
bogat nuanţele de verde pădure,
mazăre,
cald primăvăratic sau rece liniştitor.
Şi dacă-ţi ridici privirea
spre cerul albastru ca ochii iubitei,
te simţi scufundat în adâncimile mării
calmă pe dinăuntru şi izbitoare afară,
apoi te întinzi pe iarbă şi asculţi tăcut
zborul fluturilor cum trec
de pe un trifoi pe altul
ca pe o pasarelă.
Iar picurii ce-ți cad pe față
nu sunt norii aducători de ploaie:
e un roi sălbatic de albine
în zbor spre casă
cu coşuleţe de miere pline.
Noi ca frunza
frunză
prinsă de o rămurea,
simplă frunză
printre alte mii şi sute,
ascunsă, tremurând tăcută,
ascultă cum altele vibrează.
Nutrită cu laptele sevei
crește frunza-n primăvară
îmbrăcată toată-n verde
va rămâne până-n vară.
simplă frunză parfumată
de roua dimineţilor
de vânt se lasă legănată,
mângâiată de-a ei soartă.
Ploaia
Plouă
şi ieri a plouat
şi mâine iar o să plouă,
când plouă mă simt minunat,
poate vă place şi vouă!
Ploaia îmi sună
ca muzica-n suflet
acorduri de harpă, vioară, pian,
mă-ncântă,
rămân dezbrăcată de gânduri,
întinsă pe iarbă-n grădină.
Dor
Dor din dor
pribeag rătăcitor
din dorul
dorului venit.
De-ai fi tu
dorule
dorit
cum te doreşte
un dor
din dorul
dorurilor doruri.
Aşteptare
Aşa senin era afară
se încăpăţâna să ningă
nici vântul nu mai șuieră
nici câinele nu latră.
A trecut ziua în aşteptare
de ceva ce tre’ să vină
privind lipită de geam
cu pisica ghemuită.
Licăresc stele pe cer
faruri mici în depărtare
se plimbă încetinel
carul mic şi carul mare.
Frigul pare a-i spune
fularul pune la gât
dacă vrei să ieşi afară
uite, omătul iar vine!
Viscol mare s-a înălţat
fulgii se prind în horă
cad din cer cu miile
acoperind pădurile.
Şi era senin afară
iar natura în tăcere
aşteptând din nou să vină
primăvara triumfală.
Frigul
cuprinde încet de la tălpi
înfășurând-o ca o iederă
sălbatică ce pune stăpânire
pe tot chiar și în cameră.
Și-a pus ciorapii de lână
împletiți de a sa bunică
anul trecut cu patru andrele
însă degeaba, frigul comunică.
În vatră focul demult e stins
Lemnele-s terminate în șură
Un țurțure-afară parcă grăiește
Dezgheață aerul rece și frigul din suflet.
mai 16, 2020
Medalion George Lupașcu, glasul Bucovinei la Roma
Poet și interpret de muzică populară, George Lupașcu și-a întins pasul de la Bucovina la Roma să măsoare dacă dorul o fi mai lung decât lat!
În comunitatea românească din Italia este o prezență marcantă și pe bună dreptate îndrăgită dar, vă invit mai bine să gustați din ”măsurătorile” sale:
PIRAMIDA RĂSTURNATĂ
Privit prin dioptrii alternative, celor ce astăzi, încă se mai poartă;
Pământul s-ar vedea, așa cum este, o piramidă veşnic răsturnată.
N-au construit-o astfel faraonii, căci foloseau normalul prototip,
Căci piatra este piatră până vântul o macină, schimbând-o în nisip.
În miile de ani care urmară, falși arhitecți, străini de meserie,
Atrași de mitul Regelui de Aur, i-au tot săpat mereu la temelie.
Încet, încet, s-au transferat din bază, un șir de paraziți, golani și hoți,
Iar vârful, sufocat de impostură, s-a transformat în bază pentru toți.
Nu-i sigur aur tot ce strălucește, și nici știință diploma furată,
E doar reflexul frânt al non valorii, din piramida noastră răsturnată.
Stau astăzi idioții la timonă, purtându-ne pe undele pierzării,
În timp ce geniile trag la vâsle, iar viața stă sub semnul întrebării.
Privesc de sus, umflându-se în pene, crezându-se egali cu Creatorul
Și cu o criminală nonșalanță, condamnă la pierzanie poporul.
Și nu-i de-ajuns, că-n marea lor sminteală, nu văd nici nu-nțeleg că într-o zi,
La fel cum moare orice vietate, și ei în rând cu-acestea… vor muri.
S-au învățat să aibă tot de-a gata, și nu pun preț pe banul cel muncit,
Și tot la fel povățuiesc urmașii, că munca-i argumentul prohibit.
Nimic nu-i veșnic, limită e-n toate, iar tot ce-a fost, va fi ca altă dată
Și-o să-ndreptăm pe-aceeași temelie, bătrâna piramidă răsturnată.
Cava dei Selci – 07-05-2020
BULETIN DE ȘTIRI
Pământul e rotund și… se rotește, rostogolindu-se încet, către neant,
Iar lumea-i divizată-n interese, opuse reciproc, în mod constant.
Privesc în jur, cu milă și tristețe, singurătăți purtate ca un lanț,
Ce nu au loc, în calculele false, incluse-n false cifre de bilanț.
Bieți carcerați ai veacului din urmă, am fost reduși la numere de cod,
Care se pierd, încet, inexorabil, în valul trist al noului Exod.
Cresc pretutindeni mii de mușuroaie, cu oameni vii, pe posturi de furnici;
Pădurile-au plecat în transhumanță, lăsând în urmă… tufe de urzici.
Tot crește-n bănci dobânda… la dobândă și conturile marilor bancheri,
În cimitire-i luptă… pe morminte, iar fabricile azi, produc… șomeri.
Prin școli, ce-au devenit tipografie de diplome, vândute la inculți,
Nu-și mai găsesc portiță de întrare fii dotați, ai taților desculți.
Ne mor părinții singuri pe la vetre, cu ochii pironiți spre asfințit,
Iar noi slujim pe bani puțini bogații, trăind precar, pe-o lamă de cuțit.
De toate-acestea și de multe alte, nu mai rămâne timp, nici să te miri,
Iar viețile ne trec ca niște fake-news, incluse-n falsul… Buletin de știri.
L’Aquila 22-04-2020
ÎN VREMEA CÂND SE MOARE
La orișice răspuns, e o-ntrebare, pe care o rostim, sau o uităm,
Dar, inutilă este întrebarea, când știm răspunsul, fără să-ntrebăm.
Se-nvârt în jurul nostru universuri, pe care însă, nu le-am cunoscut
Și în totala noastră ignoranță, ne raportăm prezentul, la trecut.
Dispar de pe planetă mii de specii, iar noi, ne plângem de dureri de dinți,
Și n-avem timp mereu, când ni se cere să trecem pragul, triștilor părinți.
În cursa indecentă către moarte, trăim cu gândul fix doar la averi,
Și am uitat să mai sădim o floare, în brazda renegatei primăveri.
Suntem mințiți, că totul va fi bine, mai marii lumii ne-au scos la mezat,
Principii, idealuri și credințe, sunt „mărfuri” vechi, cu termen expirat.
În piepturi invadate de medalii, dorm inimi, ce nu știu să bată
Și-oricât insiști, închis e circuitul, iar linia e veșnic ocupată.
Dar, sună ceasul conștiinței mute, cerându-ne răspuns la o-ntrebare,
Ce am făcut? când toate-n jurul nostru strigau în cor: Planeta noastră moare!!!…
Roma 03-04-2020
RUGĂCIUNE PENTRU TOȚI
Tatăl nostru cel din ceruri, bunule Părinte Sfânt,
Izbăvește-ne de răul ce s-a-ntins peste Pământ.
Pedepsește vinovații, dar ai grijă de cei mulți,
Care îți cer ajutorul, căci doar tu poți să-i asculți.
Nu-i lăsa în voia soartei, căci sunt toți copiii tăi,
Celor buni, dă-le iubirea, și îi mustră, pe cei răi.
Azi, cu ochii plini de lacrimi, cer iertare pentru-acei,
Care-n marea lor orbire, te-au uitat, ori sunt atei.
Doar la tine e speranța și încrederea că poți,
Să ne scoți din întuneric și să ne salvezi pe toți.
Doamne Sfinte, Ceresc Tată fii cu noi în orice zi,
Căci de tot răul din lume, numai tu ne poți păzi.
Luminează-le cărarea, celor care s-au pierdut
Și ajută-i să-și găsească, drumul de la început.
Dă-le doar gânduri de bine, celor care gândesc rău,
Să se-ntoarcă spre iubire, preamărind numele tău.
Amin!
Frascati 18-03-2020
M-AM ÎNTORS ÎN BUCOVINA
M-am întors în Bucovina, să-mi reîntâlnesc străbunii,
Care-n brazda-nțelenită și-au croit ultima casă,
Să-mi găsesc visele mele, agățate-n cornul Lunii,
Într-o zi de vară verde, cînd era vremea de coasă.
M-am întors în Bucovina, munților să dau binețe,
C-a trecut o veșnicie, de când nu ne-am mai văzut,
Să-mi reîntâlnesc povestea, scrisă-n ani de tinerețe,
Când prezentul părea veșnic, ignorând timpul trecut.
M-am întors în Bucovina,să-mi revendic moștenirea,
Să-mi cer partea mea de suflet, să-mi cer partea mea de vis,
Să stau, umăr lângă umăr, cu toți cei ce vor UNIREA,
Să-mi văd țara întregită, cum prin Cronici este scris.
M-am întors în Bucovina, să mă-nchin lângă mormântul,
Unde doarme Ștefan Vodă, neștiind ce scrie-n cărți,
Că prin falsuri și minciună, ne-au furat hoții pământul,
Iar acum, Moldova noastră este ruptă, în trei părți.
M-am întors în Bucovina, să-i întreb pe vinovații,
Care-au fost părtași la jaful, prelungit sute de ani;
Să-i întreb: De ce-au dat țara și de ce mi-au vândut frații?
Ca pe niște vite-n piață, pentru o pungă de bani.
M-am întors în Bucovina, după anii pribegiei,
Să-mi revendic vechiul nume, schilodit printre străini,
Iar din doina cea de jale, să storc Oda Bucuriei,
M-am întors, la mine-acasă, m-am întors…la rădăcini.
Roma 05-08-2019
Îndemn
Vreau să dau glas tăcerilor de piatră,
Închise-n temeri și în suferinți;
S-aprind iar focu-înăbușit în vatră
Și candela-n biserici, pe la sfinți.
Popor al meu, rătăcitor prin lume,
Înalță fruntea, ce-ai plecat mereu!
Trăiește drept! Cinstește-ți al tău nume!
Și să te aibă-n pază Dumnezeu!
Nu te-njosi, ca să culegi arginții
Vânzării lui Iisus între iudei;
Cinstindu-ți astăzi neamul și părinții,
Vei fi cinstit cândva, la fel ca ei.
Clădește-acum prezentul…viitorul!
Sfințind prin muncă brazda de pământ,
Croiește-ți azi, către lumină zborul!
Nu te lăsa purtat, ca frunza-n vânt!
Nu crede că-i deajuns când îți e bine,
Iar țara-i scoasă zilnic la mezat;
Când nu-ți mai sunt strămoșii lângă tine,
Ești ca un fruct stingher, pe-un ram uscat.
Întoarce-ți fața către răsăritul,
Care-a rămas…același răsărit
Și lasă-i, să trăiască asfințitul,
Pe cei care-s născuți… la asfințit.
Nu jindui averi nemăsurate,
Ajungă-ți ceea ce Dumnezeu ți-a dat!
Căci, fericirea-i mai presus de toate;
Sunt mulți nefericiți…într-un palat.
Ascultă plânsul mamelor rămase,
Pe prispa casei, lăcrimând de dor
Și nu uita că porți, la tine-n oase
Ca pe-o ștafetă-n timp…amprenta lor.
L’Aquila 27-01-2020
DE DOR
Plâng de dor de țara mea, care-mi bântuie prin sânge
Și-nchisă ca-ntr-un cavou, inima în pieptu-mi plânge.
Țara mea…pierduta mea…poză-ngălbenită-n ramă;
Eu te rog, ca un copil: „Să mă ierți iubită mamă!”
Am plecat, cu moartea-n gând și-am pus lacătul la ușă,
Unui vraf de amintiri, preschimbate în cenușă.
Viața-mi se topește-ncet, ca un muc de lumânare;
Zile vin și zile trec, într-o veșnic-așteptare.
Depărtat de toți ai mei, m-am dat gândurilor pradă,
Rătăcind, ca un proscris, prin infernuri de zăpadă.
Stau cu umbra-mi la taifas și visez la ce-o să vină
Și croiesc din umbre vechi noi veșminte, de lumină.
După noapte vine-o zi…dup-o zi…o altă noapte,
Iar cuvintele întregi se-njumătățesc, în șoapte
Strigă-n mine glasu-ntors, bumerang ce mă rănește,
Anulând cuvântul sfânt, care mă-ndumezeiește.
Timpul care a trecut, nu se-ntoarce, niciodată…
Și mi-e dor, mi-e dor de-ai mei, dor de mamă, dor de tată.
În oglinzile ce mint, caut, zilnic adevărul,
Dar copilului ce-am fost, i-a albit la tâmple părul.
Mă apropii tot mai mult, de apusul ce m-așteaptă;
Împărțind drumul, la ani, către cea din urmă treaptă.
Despletite printre crengi, frunzele învață zborul
Și în pragul toamnei reci, gândul meu își cântă dorul.
L’Aquila 14-12-2018
Căutați-i scrisul dar, mai lesne ascultați-i frumosul grai, George Lupașcu, pe internet.
mai 16, 2020
MILA – un roman tulburător al scriitoarei Mariana Cornea
Nu ai nici cea mai palidă idee cine ar putea fi Mila dar, și mai important, parcursul ei prin păinjenișul unui roman de-a dreptul tulburător. Un omagiu femeii dar și vieții.
O parte din poveste se petrece în anii grei de dinainte de 89 dar cartea nu este doar o radiografie a unor vremuri, întâmplări, sau biografia unei femei oarecare… cartea este ca o operație pe cord deschis…
…o trepanație sau o implozie a celor mai contrare postùri și sentimente, totul prezentat sublimat, metaforic, totodată neasemuit de realistic…
Mariana Cornea în pielea prozatorului preocupat de introspecție izbutește să aducă la lumina cititorului imagini și senzații năucitoare.
Cartea este pe alocuri plumburie dar emană lumină și fericire, invită la reflecție și sinceritate, la speranța care nu moare ultima, ci …niciodată… (Valeriu DG Barbu)
Fragment din romanul MILA – publicat la Editura Minela – București
…Cum a început povestioara asta? Cu alte povestioare, prea mici să devină istorii, prea mărunte, prea înghesuite să țină în brațe soarele diavolesc de obositor, prea tinere să fie femei, prea cuvioase să fie curve. Și un coșmar!
Ce e aici atât de interesant? Intrăm să cuprindem întunericul și lumina, cu ochii larg deschiși, atingem femeia, castaniul părului, rochia și supunerea, brațele ei strânse, dar nu suntem curioși să îi știm oftatul și fericirea.
Acum alte posibilități nasc alte brațe, un trup pregătit să taie castaniul, pierzându-și puterea.
Acesta va fi adevărul, încălțat cu cizme lungi din cauciuc; respiră adânc, respiră adânc! E un vis?
Cine poate suci altceva să nu fie un vis? De fiecare dată sunt milioane de fețe într-un adevăr remarcabil de jalnic. Milioanele acelea sunt creaturi sălbatice, ser înecat în fum și cenușă.
Dacă vrei să-i vezi verdele, trebuie să știi unde să privești! Desigur, unde este femeie, nu simți că stă în piatră tot ceea ce trăiești într-o iluzie, într-o tavernă, în orice prostie.
Lara privește grotescul meu, sunt eu, Mila. Chiar te rog, privește gunoiul în cutia asta frumoasă!
I-am aplicat o ghirlandă de flori, flori din hârtie creponată, casele și turnul bisericii mele, care se împreunează cu abandonul și păzitorul meu.
Nu sunt printre cele care fiind pe moarte, ar implora cerul să-i salveze sufletul, sunt printre cele care discută despre răzbunare, despre drept și strâmb. Sunt doar voința celor ca mine, cu Biblia într-o mână iar în cealaltă – fuga totală.
De aici începe întregul de străbătut. Superioritatea și iremediabilul altora mi-au otrăvit traseul, mi-au mai rămas cinci pași și tu te vei lăsa în seama mea, pentru că nu există antidot. Acum eliberează-mă!
Te eliberez de frânghia care ne leagă doar pe pământ, în timp ce acești cinci pași, sunt cinci moduri carnivore prin care vom pieri.
Se prea poate să devin vizibilă, dar tu, Cleopatră, cu privirea și agilitatea acelui ,,niciodată”, lovește-ți lutul până se sparge!
Nu vom mai fi un întreg, o apariție cu tendința schizofrenică de a experimenta vindecarea; te văd murind, tu mă vezi murind, nimeni nu a reușit lucrul acesta, doar noi două, nimeni nu a văzut pe nimeni murind.
Iarna asta e mai geroasă ca de obicei, dormitorul a devenit o cameră frigorifică, știi, sângele acela răvășit este val de gheață și pulbere iar carnea atârnată de draperie, liniștea celor două ferestre, nu mai urlă semnalul SOS.
Lara, pentru ce să mai rămâi aici? Lara, pentru ce să mai rămân? Pentru ce să te mai unduiești pe tocuri înalte, să-ți mai freci coapsele de mizeriile acestui oraș, pentru ce să-ți mai agăți ghirlanda și ochii de acest grotesc?
Privește, te voi zgâlțâi până te vei așterne pulbere, asta dacă vei refuza să faci ce-ți sugerez, îți voi suge sângele cum lipitorile și întunericul nopții prin care definitivul spune lucrurilor pe nume.
Nu plânge, nu ai de ce, viața asta schițată așa, în batjocură, pe o bucată de carton presat, nu merită să rămânem! Chiar și o piatră, ca să aibă o moarte de două ori, se repetă în cinci pași decisivi. Care sunt?
Răbdare, draga și iubita mea prietenă, răspunsul meu va provoca întrebări, de aceea prefer să ți le formulez eu, despre cea care începuse când încă nu se sfârșise, așa cum se cuvine.
Toamna venise fără să o aud, fără să îi văd măreția iar Cristi, care până atunci, cu regretul șarlatanului, intra în lutul meu povestindu-mi despre dragoste, despre corpul format din lucruri atât de subtile…
…rămânea mai des peste noapte, încălzindu-mi picioarele cu grijă, ascultând vibrațiile legăturii cu ombilicul meu, iar eu respiram în corpuri diferite, cred.
Câteodată, Lara, schimbările devin realitate și te surprind, te surprind cu dinamica hotărârii de a se cristaliza.
Adeseori, alături de sine plângi momentele importante din viața ta și fără să îmbrățișezi sinuciderea, trecutul șfichiului cântă zi și noapte, iar tu, Lara, nu știi bătălia nouă…
…săruturi sub forma unui pumn bine plasat să-ți sfărâme mersul, trasul de păr, mângâieri sub forma loviturilor de picioare, martoră a descompunerii timpului.
Timp, ce este timpul, draga mea? O roată dezlănțuită, un râs mistic aparținând aceluiași potir.
Adeseori o mare minciună conține un mare adevăr și te întrebi dacă prin înșelarea cuiva, diferența e obligatorie.
Să devin nemuritoare, mi-am unit murirea cu murirea lui, fără încetare îl iubesc Lara, îl iubesc, măcinată de copilărie, măcinată de prezent, măcinată de disperare.
În noaptea eliberării, în noaptea de un octombrie neauzit de mine, în noapte, cred că îmi e rău, de fapt din timpul zilei, încovoiată de durere respir, respir adânc. Respiră! strigă tovarășa. Respiră! repetă Cristi.
Tovarășa îmi răscolește din când în când interiorul, și doare teribil Lara, par atât de pipernicită în patul care, prin găsirea sa nu a pierdut nimic din părțile picante ale povestioarei, dar acum, înecat în sânge, rătăcește pe undeva unde suntem.
Cei doi șușotesc de zor cu privirile albite de dumnezeirea actului ce va sosi curând. Iată, a sosit înconjurat de un templu, nu e nici un alt templu ca el, pentru că locul lui e aici, este acolo!
Nu înțelegi, pe cine trebuie să convingă acest lucru? Misterul care îmi ținuse viața în această rea-litate, privea afară ceva îndepărtat.
E redobândirea liniștii, o duminică istovită, prima duminică liberă de vreo două luni încoace.
Lumina năvălește obraznică în camera aflată în dulce penumbră, adâncită în somnul letargic al trupurilor și înjură corect, ca după dicționar, neliniștea străzii, încrucișarea lucioasă a semaforului la cinci și jumătate.
E atât de stăruitoare, încât aerul își bagă degetul în răcoarea albastră din locuința de la etajul trei, zâmbind stânjenit, atinge carnea și glasul strident al unei ambulanțe până la muchea tavanului.
– Mmmm! ce naiba se întâmplă? mormăi cu glas cleios bărbatul, prelungit ca o uitare imensă într-o nedeslușire în care ființa sa se regăsește.
Nu am pic de pace! mormăi din nou, retrăgând cu atenție brațul de culoarea bronzului, din împrejurul tărâmului pe care adoră să hoinărească.
Își freacă fruntea nervos, își arcuiește valul de carne și oase fără efort, îndreptându-se cu pași de fiori înspre mica bucătărie, care puse stăpânire deodată pe mintea lui.
– O cafea, o cafea, să îmi iau doza! rostește în timp ce se îndreaptă ca o mașină teleghidată de o mână nevăzută înspre aragaz.
Cafeaua, un amestec de năut și cine știe ce alte bazaconii comuniste, îl aștepta într-o cutie de ness. Maria încă doarme după tură… a ajuns acasă pe la unu noaptea. Muncește mult și conștiincios, muncește cu oamenii și pentru oameni.
Secția de obstetrică-ginecologie din clădirea maternității spitalului județean e un sector foarte greu, unde decretul antiavort al ,,minții luminate”, din înalte rațiuni pentru nașterea ,,omului nou”…
…forțează femeile să devină mame și victime, personalul medical nu suflă nimănui cauzele deceselor, e un subiect tabu.
Sărmanele, să scape de sarcinile nedorite, își introduc obiecte, plante de tot felul, apelând la așa zișii medici care, pe bani grei, provoacă avortul în condiții mizerabile.
De multe ori aceste nefericite ajung la urgența spitalului și sunt obligate să spună ce, cum, cine, ca mai apoi, după zile de spitalizare în salonul septic, asta dacă au șansa să scape cu viață, sunt chiar arestate.
Și toate astea se întâmplă să sporească natalitatea. Maria și colegii ei sunt obișnuiți cu vizitele neașteptate ale miliției și procuraturii care controlează la sânge fișele bolnavelor. Câtă disperare!
Cristi M. meditează la toate astea cu tristețe pentru că el și Maria, în 18 ani de căsătorie, nu au avut șansa de a avea un copil. Dragostea lui, dragostea ei, dragostea lor, purtătoare de păsări le e parâma.
El are convingerea că vor reuși să aibă un copil al lor, încercase de multe ori să îi sugereze adoptarea unui bebeluș, dar ea se împotrivea de fiecare dată ideii până aproape de depresie.
Cu alte cuvinte, doar un copil, sânge din sângele ei, un copil, sânge din sângele lui va intra în viața lor, numai și numai atunci comuniunea lor va fi desăvârșită.
(…)
– Nu plânge, ești perfectă, Lara!
Zgomotul pantofilor simpli și eleganți, pare o dulce frământare în pântecul orașului aproape adormit, când doar păsările nopții flutură destine și răspunsuri celor care vor să asculte.
Clubul o întâmpină cu o petrecere privată mai largă, la care ea nu a fost invitată, dar Gică, băiat finuț, făcu semn bărbatului de la intrare să o lase să intre.
Muzică jazz în surdină, bufet chic așezat cu grijă într-un loc îndepărtat și la vedere celor care vibrează în acest spațiu; femei frumoase și elegante, bărbați atrăgători, puși la patru ace… pare că Orașul luminilor s-a transferat aici, în fiecare parte.
Pe ringul de dans, perechi înlănțuite cu disperarea unui cuvânt numit roată, cu smerenia alcoolului, călătoresc în jurul unui întreg fluid, unde oare se duce?
Iar la mese, cocteiluri de toate gusturile și culorile întâlnesc viețile anterioare celor ce mai reușesc să-și amintească.
Lara strălucește ca o regină așezată la bar pe scaunul înalt care îi dăruiește și mai multă distincție, în timp ce Gică, serviabil și încântat de prezența ei, îi oferă din partea casei un cocteil inventat de el… Goodbye to you.
Lara, încântată de combinația de alcool, fructe de pădure și secretul neîmpărtășit a lui Gică, a lălăit chiar și un început de cântec, încă neauzit și necompus de nimeni, dar care conține cuvinte magice, gata să nesfârșească seara până în zori.
Lume selectă, oameni cu bani, chipuri enervant de regăsite în vederea Larei, solicită spiritele supraviețuirii.
De ce se află aici? De ce preferă să fie o pasăre de noapte? Cineva știe, știe totul, dar încă așteaptă să vorbească!
Din colțul rotunjit al elegantului bar, printre luminile înșelătoare, printre hohote de râs, printre țipete alintate de femei, Lara privește un singur bărbat, unicul bărbat care i-a trezit interesul.
Toată feminitatea ei picură pe marmura încăperii, picură de pe scaunul înalt și elegant, picură moale și dulce, sacră și frumoasă spre a-i spune să vină cu ea într-o călătorie lungă și proprie.
Lara nu e o formă printre alte forme și nici o magie printre altele, e lama bine ascuțită, formidabila plăcere a orbului de a face și de a aduce interogația la persoana I.
Întoarsă cu spatele la bar, se ascute-n privirile lui, strălucește clasic și modern, voluptoasă, nu într-un anumit timp, ci într-un acum pe care și-l dorește înspre zări inimaginabile.
– Ce-avem noi aici?
Puțin răvășiți ochii lui albaștri o măsoară amuzați, dar în același timp cu mult interes.
Conturându-se din formă fluorescentă în carne și oase, Sebastian zâmbește ca un cunoscător al răspunsului care se lasă așteptat.
– Eu sunt Sebastian… tu?
– Lara, răspunde pasărea răsfirându-și aripile prin ar-șița de pe umeri.
– Sunt liber în seara asta, nu ai vrea să facem o plimbare?!
– Te-ai întrebat dacă eu sunt liberă? Nu crezi că aș putea să nu fiu?
O privi și îi șopti încet, aplecându-se spre înainte, aproape atingându-i părul:
– Știu că ești disponibilă, mi-a spus mie o păsărică în timp ce mă deplasam spre bar. Ești încântătoare și știu cu ce te ocupi… așadar – ești liberă și cât?
Lara zâmbind toată floare, întinse cu grație o mână și, fără să vorbească, strânse ușor palma lui, în semn de plecare într-o lungă călătorie, răsfățându-se într-un accept cu plete fluorescente și o flacără tulburată straniu.
Lara nu e o curvă, nu e o prostituată de lux, e o artistă… pentru ea aceste momente sunt doar preludiul unui act creativ.
mai 16, 2020

An: 2020

Medalion Lidia Popa

Grămăjoară de litere scrise cu mireasmă de levănțică

Grămăjoară de litere scrise cu mireasmă de levănțică

Veșnica aventură a căutării.

Am știut vreodată cine suntem?

O LUME NOUĂ – Am știut vreodată cine suntem?

Nu este fantezie science-fiction, ci este realitate tangibilă, pusă deja în aplicare în Suedia și SUA.

Ce poate fi mai frumos decât să folosim mâinile într-o mișcare spasmodică deasupra unui dispozitiv de lectură al unui Qrcode?

Copiii nu vor mai ști să se joace, fiecare va trebui să rămână închis în propriul pătrățel de libertate iluzorie, că doar i-am obișnuit cu lockdown-ul. Până când?

Nu că ar fi prima dată când se vorbește sau se caută nemurirea!

Să nu permitem transformarea copiilor noștri în cyborgi lipsiți de sentimente, dar nemuritori. Chiar și cyborgii se strică, uneori.

Medalion Iuliana Baciu

Medalion Iuliana Baciu

Iuliana Baciu este întâi de toate prozatoare, a publicat prima carte în 2016, la Editura Minela.

Un roman itinerant al unui destin generos unde personajul principal ne dovedește că din tot ceea ce a primit a dat cu prisosință altora…

…pornind de la copilăria din vremea totalitarismului și până aproape de actualitate vom putea parcurge prin acestă carte o golgota iubirii și a sacrificiului care …sunt unul și același lucru!…

un debut scriitoricesc împlinit cu cinste… Iuliana Baciu, un roman scris direct în limba italiană…în țara de adopție.

Acolo sus

Noi ca frunza

Ploaia

Dor

Aşteptare

Frigul

Medalion George Lupașcu, glasul Bucovinei la Roma

Poet și interpret de muzică populară, George Lupașcu și-a întins pasul de la Bucovina la Roma să măsoare dacă dorul o fi mai lung decât lat!

În comunitatea românească din Italia este o prezență marcantă și pe bună dreptate îndrăgită dar, vă invit mai bine să gustați din ”măsurătorile” sale:

PIRAMIDA RĂSTURNATĂ

BULETIN DE ȘTIRI

ÎN VREMEA CÂND SE MOARE

DE DOR

MILA – un roman tulburător al scriitoarei Mariana Cornea

Fragment din romanul MILA – publicat la Editura Minela – București