Autor: Valeriu Barbu

interviu realizat de Corina Cosmescu

Deschizătoare de drumuri și asumătoare de riscuri, scriitoarea Cristina Nemerovschi (34 de ani) vorbește despre copilăria fericită în comunism, adolescența rebelă, primele experiențe sexuale și cea mai complicată relație din lume. Autoarea trilogiei Sânge Satanic și a volumului de succes Păpușile explică de ce libertatea individuală e mai presus decât credința într-un Dumnezeu.

Iubită pentru curaj și contestată pentru deranj, scriitoarea „plătită de masoni să destabilizeze poporul român“ – după cum au descris-o gospodinele cu prejudecăți – spune de ce ar părăsi țara și i-ar sfătui și pe tineri să procedeze la fel. Cu profunzime și luciditate, scriitoarea analizează jurnalismul și literatura din România, dar și moravurile unei societăți superficiale.

Corina Cosmescu: Bună, Cristina! Cum te găsești în 2015? Cu ce gânduri ai început anul?

Cristina Nemerovschi: Salut, Corina! Vrând-nevrând, începutul de an m-a găsit cu multă energie, pentru că am o carte nouă, aproape bebeluș (Păpușile), și sunt multe activități plăcute de făcut care o implică: interviuri, întâlniri cu cititorii, lecturi… Sfârșitul lui 2014 chiar m-a lăsat cu resursele aproape terminate – a fost un an nebun, plin, extrem: am publicat trei cărți – dar partea bună este că acum cititorii mă “reanimează”. Primesc o grămadă de mesaje legate de Păpușile și asta îmi dă foarte mult chef să fiu din nou prezentă, să fac lucruri. Parcă văd că în curând mă voi reapuca și de scris la o nouă carte. Cam așa începe 🙂 Cu un entuziasm foarte puternic că exiști, că ai întâlnit oameni care îți seamănă, bucuria enormă că ai descoperit scrisul și că asta ți-a dat un alt sens, apoi pasiunea de a crea un nou personaj, de a plonja în întâmplări ciudate și reflecții…

Corina Cosmescu: Pentru cei care nu știu, când și unde te-ai născut? Ce amintiri te leagă de copilărie?

Cristina Nemerovschi: M-am născut în București, pe 10 mai 1980. Am locuit cu ai mei într-un bloc din zona Gării de Nord în primele mele șase luni de viață, apoi ne-am mutat în cartierul Pantelimon. Am avut o copilărie foarte, foarte fericită. Este aproape neverosimil că am avut o copilărie atât de fericită, dacă stai și citești romanele românești despre comunism 🙂 E un contrast uriaș, nu știu, eu în perioada copilăriei nu am simțit niciun fel de lipsuri, e ca și cum aș fi trăit într-o realitate paralelă; poate că la vârsta aia nu-ți doreai lucrurile care lipseau în regimul comunist, și de asta nici nu observai că ele nu sunt acolo unde ar trebui să fie. Acum pare cumva indecent să afirmi că ai fost fericit dacă ai copilărit în comunism, dar la mine chiar așa a fost. În rest, am fost foarte sociabilă și se pare că mă făceam ușor remarcată, în diferite feluri. Aveam chiar de pe atunci schimbări dese de dispoziție, eram când imposibil de rebelă, când foarte apropiată de cei din jur. Și primii ani de școală au fost foarte frumoși – cred că am avut un mare noroc de profesori extraordinari, pornind din școala primară și până în facultate. Oamenii care chiar îți făceau poftă să gândești.

Corina Cosmescu: Ce ne poți spune despre părinții tăi? Ce rol joacă familia în viața ta?

Cristina Nemerovschi: Cred că am cu ei cea mai complicată relație din lume 🙂 În special cu mama! Când am creat-o pe mama lui Vicky din nymphette_dark99, m-am inspirat destul de mult din mama mea; ca și mama lui Vicky, și mama a fost dintotdeauna preocupată foarte mult de cum apărem în ochii celorlalți, și ceva mai puțin de cum suntem de fapt. Are și ceva trăsături pozitive din personajul respectiv, în sensul că te putea surprinde uneori fiind de partea ta în situații la care nu te-ai fi gândit.
Una peste alta, începând cu adolescența am avut multe conflicte. În multe din ele a fost și vina mea, desigur. Ai mei s-au despărțit la scurt timp după ce m-am născut, iau cu tata am avut o relație care s-a întins pe o perioadă mai scurtă de timp.
În prezent, consider că familia mea e formată din mine și soțul meu, și cred că este foarte ok așa. Nu prea cred în familiile uriașe, alea din comediile vechi, care numără peste 20 de membri și dau împreună petreceri de pomină. De multe ori, dacă îți petreci prea mult timp cu rudele, inevitabil ajungi să dezvolți o ușoară ipocrizie, pentru că trebuie să faci compromisuri – dacă le arăți cum ești de fapt, sar scântei, și e mai bine să-i lași să creadă ce vor ei cu disperare să creadă despre tine, chiar dacă nu e adevărul, sau nu tot adevărul. Pe mine mă obosește teribil să mă prefac, așa că de multe ori mă simt cu mult mai bine înconjurată de prieteni, decât de familia extinsă.

Corina Cosmescu: Fie că vorbim despre trilogia Sânge Satanic, nymphette_dark99, Pervertirea sau Păpușile, deși unele foarte tinere, personajele tale trăiesc intens și au vieți sexuale care s-ar putea să-i facă invidioși chiar și pe cei de 40 de ani. Cum îți amintești primele tale experiențe sexuale? Dacă dorești să ne împărtășești ceva, desigur.

Cristina Nemerovschi: Sper să nu fie un șoc pentru cei mai puțini libertini, dar nu au fost chiar atât de diferite de cele ale personajelor mele. Bine, poate ușor diferite de ale nymphettei, pentru că ea are plăceri deja foarte rafinate, a ajuns în punctul în care face sex cu oameni care n-o atrag fizic, doar ca să-și testeze limitele – mi s-a întâmplat asta și mie, dar mult mai târziu decât ei.
Experiențele mele sexuale au semănat cu ale lui M. destul de mult, cred. Ca și la M., există și momente lăsate pentru totdeauna “în ceață”, din cauza combinației indestructibile de sex + alcool, dar probabil că e mult mai bine așa! 🙂
În perioada adolescenței mele, prin 96-97, lucrurile erau cumva mult mai puțin complicate decât astăzi; astăzi, când adolescenții au facebook, se despică mai mult firul în patru, totul este la vedere și în felul ăsta, paradoxal, există mai multe rețineri. Pe atunci, dacă îți plăcea de cineva, aveai grijă să te nimerești cât mai des în preajma lui, să mergeți împreună la chefuri, la munte, la mare, și cam asta era, nu era nevoie să ai aprobarea găștii pentru a face sex cu cineva. E drept că și pe atunci erai catalogat în funcție de vârsta la care ți-ai pierdut virginitatea, erai fie “curvă”, fie “încuiată”, dar erau doar unele dintre multele etichete care ți se lipeau. Pe mine m-au amuzat dintotdeauna, niciodată nu le-am luat în serios, ba chiar mi-a plăcut și să provoc.
Pe de altă parte, este valabil și opusul: există o grămadă de lucruri care nu s-au schimbat și probabil n-or să se schimbe niciodată în viața unui adolescent. Am stat chiar săptămâna asta la o bere cu două din cititoarele mele, ambele liceene, și, după o conversație de un ceas și ceva, când am ieșit din bar mi s-a părut cumva natural să mă îndrept și eu cu ele spre liceu, ca și cum de abia chiulisem și trebuia să ne întoarcem la ore. Dacă îi asculți pe adolescenții de azi povestindu-și aventurile erotice, te regăsești destul de mult. Eu mă regăsesc, deși mulți mi se par mai cuminți astăzi față de acum 10-15 ani.
Pe scurt, că tot aminteam de copilărie, după o copilărie fericită la mine a urmat o adolescență cu rebeliunea dusă la maxim. Nu-ți pot da nici măcar exemple de chestii pe care le făceam, fiindcă atunci mai mult ca sigur părinții adolescenților de astăzi vor face un foc mare în care să-mi ardă cărțile!

Corina Cosmescu: Care ar fi oamenii/ lucrurile/ activitățile fără care n-ai putea trăi? Desigur, nu ne referim la trebuințele fundamentale.

Cristina Nemerovschi: Lucruri cu siguranță nu sunt; îmi dau seama că m-aș putea lipsi la capitolul ăsta de absolut orice, chiar și de cele care momentan îmi par foarte apropiate și indispensabile, pe care le folosesc zilnic, cum ar fi laptopul și internetul. Ca să te amuz un pic, citeam de curând un sondaj printre doamne, și fiecare enumera trei obiecte fără care nu ar putea trăi – aceste obiecte erau ceva gen rujul cu efect hidratant și de mărire a buzelor, mobilul cu husa cu Hello Kitty, crema de gălbenele, genul tonifiant pentru sâni… Mda, am râs cu poftă atunci, și mi-am dat seama că ridicolul vine din lipsa lor de imaginație – femeile alea efectiv nu puteau concepe o lume în care s-o ia de tot de la capăt, o lume în care obiectele respective efectiv să nu-și mai aibă rostul. Eu, dacă m-aș trezi pe o altă planetă, fără niciun obiect cunoscut asupra mea, aș privi-o ca pe o provocare, ca pe un fresh start. Deci, printre lucruri n-am nimic fără de care să nu pot trăi.
Dintre oameni, bineînțeles, pe locul întâi vine ființa iubită. Apoi alți oameni care îmi sunt dragi. Nu știu dacă sună ciudat, dar m-aș simți mult mai săracă dacă din lumea noastră ar dispărea toți artiștii pe care i-am idolatrizat la un moment dat și care m-au inspirat într-un anumit punct al vieții mele. Probabil că aș putea să trăiesc și cu gândul că ei au dispărut – oricum, un artist care își lasă în urmă opera nu dispare de tot –, dar cu siguranță aș resimți un gol. Și chiar am, la modul concret, senzația că sunt mai săracă și puțin mai pierdută de fiecare dată când aud că o astfel de ființă nu mai e printre noi. Și, desigur, m-aș simți foarte pustiită dacă peste noapte cineva mi-ar răpi toți fanii!
Dintre activități… pfuai, aici e cel mai greu. Tot ce am trăit până acum mă îndeamnă să spun că, teoretic, poți trăi relativ ok și atunci când ești forțat să renunți la o activitate care îți făcea mare plăcere. Din fericire, sau din păcate, omul este o ființă oribil de adaptabilă. Poate supraviețui fără multe. Se poate obișnui cu răul, cu incompletul, cu ceea ce cândva nu credea că ar putea vreodată să accepte. Pe de altă parte, chiar nu vreau să dau răspunsul ăsta, pentru că idealul meu de viață este să faci numai lucrurile care îți plac, să te arunci nebunește, până la capăt, în activitățile care îți provoacă pasiune, entuziasm. Să rupi limitele impuse, să nu te oprești niciodată, să nu te mulțumești cu puțin atunci când descoperi ceea ce-ți place. Să iei tot. Așa că, da, poți supraviețui fără activitățile tale preferate, te poți adapta, la o adică, dar eu nu aș vrea să trăiesc fără ele.
Nu aș vrea să trăiesc fără scris, fără muzică, fără cărți bune și peisaje care te rănesc prin frumusețea lor, fără ceea ce simt atunci când am în cap o carte nouă; fără introspecție, fără călătoria minunată, nebună, în lumile care sunt în tine, cele pe care încă nu le-ai concretizat. Nu mi-aș dori să trăiesc fără momentele care te fac să te îndoiești că ești muritor, fără acele clipe cu totul ieșite din comun în care ai certitudinea că ai înțeles totul, că te substitui universului. Fără să creez ceva, să încerc să rețin momente, să le ofer și altora exact așa cum au fost ele.

Corina Cosmescu: Care au fost marile tale satisfacții profesionale de la debutul literar până acum?

Cristina Nemerovschi: Au fost neașteptat de multe, și toate sunt legate de cititorii mei. Chiar acum o oră am primit un mesaj care spunea așa: “Dacă n-ai fi fost tu, eu aș fi fost acum prost”. Mi s-a părut minunat.
Tot ce-mi spun cititorii mei îmi produce o satisfacție uriașă; uneori mă pune în încurcătură, mi se pare că nu merit toate cuvintele astea incredibile. E o satisfacție enormă când îmi spun că și-au descoperit propriul drum citindu-mi cărțile, că și-au găsit pasiuni care îi definesc. Că și-au găsit iubiri după ce m-au citit pe mine; că și-au ales facultăți și stiluri de viață care li se potrivesc. Unii îmi scriu că au renunțat să se sinucidă datorită cărților mele, este o emoție pe care nu ți-o pot descrie.
O altă satisfacție incredibilă este atunci când oameni care m-au citit pe mine scriu cărți excepționale. Și de vreo doi ani se tot întâmplă!
Desigur, mă bucură și premiile, articolele despre mine, traducerile pe cale să apară, invitațiile de a ține lecturi în locuri în care n-am mai fost, toate lucrurile frumoase care i se pot întâmpla unui scriitor, chiar și în România. Dar satisfacțiile reale vin de la cititori, pentru că fără ei n-ar fi fost nimic.

Corina Cosmescu: Dacă n-ar fi fost scrisul, ce altă meserie ai fi îmbrățișat?

Cristina Nemerovschi: Am zis eu acum vreo doi ani că, dacă n-aș fi fost scriitoare, mi-ar fi plăcut să fiu solistă de death metal 🙂 Poate asta, poate altceva, tot în apropierea artei. Ceva palpitant, asta ar fi fost singura cerință. Ceva care să-mi dea la fel de multă emoție pe cât îmi dă scrisul.
Însă, dacă e să fiu sinceră până la capăt, nu prea îmi pot imagina cum ar fi fost să nu fi scris, și asta dintr-un motiv banal: mie mi se pare foarte, foarte ușor să scriu. A spus scriitorul Mircea Pricăjan de curând într-o recenzie că eu scriu cu lejeritatea cu care respir, și cu siguranță m-a citit bine, fiindcă exact așa simt și eu. De mulți ani mă lupt cu o lene uriașă, existențială aproape, cu o stare de oboseală când vine vorba să fac orice altceva în afară de scris. Mi se pare cu mult mai greu să ies să fac cumpărături decât să scriu. Mi se pare mai greu să merg la o petrecere (deși e genul meu să merg la petreceri) decât să scriu. Dacă scrisul ar fi fost pentru mine o activitate care să-mi consume energie, să mi se pară greu, cu siguranță aș fi abandonat-o. De asta nu prea-mi pot imagina cum ar fi fost fără el, îl simt ca pe un lucru foarte natural.

Corina Cosmescu: Crezi în Dumnezeu? De ce?

Cristina Nemerovschi: Nu, nu cred.
Surprinzător, poate, am avut o copilărie și un început de adolescență destul de puternic religioase, în sensul că îmi plăcea foarte mult să petrec timp în biserică, mă atrăgea să aflu mai mult despre tot ce ținea de creștinism… până la un moment în care am început să-mi pun mai multe întrebări despre mine și mai puține despre lumea din jur. Probabil că atunci s-a întâmplat ceva, nu știu. Acum, dacă mă gândesc, orice religie care îți impune un (dumne)zeu a cărui voință trebuie s-o asculți orbește vine în contrast total cu filosofia mea de viață. Eu cred enorm în capacitatea ființei umane de a fi totul, cred în mintea noastră, în sensibilitatea noastră, în puterea noastră de a face alegeri, de a ne ridica mereu deasupra a ceea ce am fost. La un moment dat, dacă te gândești suficient, înțelegi că nu poți crede în același timp și în om și în Dumnezeu. Deja în momentul în care vezi omul ca pe o copie a lui Dumnezeu, o jucărie căreia Dumnezeu i-a dat liberul arbitru, dar numai așa, ca să-l privească cum se zbate și să se amuze pe seama lui… deja ai minimalizat omul, din punctul meu de vedere. Eu cred că omul nu este tras de sfori, iar liberul arbitru nu este ceva ce i “s-a dat” suplimentar, ci este chiar natura lui. Și, din perspectiva opusă, dacă tu crezi că omul poate deveni orice, că are posibilități nelimitate, deja în ochii unui credincios ești un eretic, pentru că îi răpești dumnezeului atributele pe care le monopolizează.
Sunt multe alte lucruri care m-au îndepărtat de religie, pentru că au venit în contrast cu ceea ce cred eu despre lume, cu valorile mele. Nu mă pot identifica cu o credință în numele căreia s-a ucis atât de mult. Nu mă pot identifica cu o filosofie care te îndeamnă să nu trăiești acum, pentru că, dacă ești cuminte, vei mai primi o altă viață după moarte – mi se pare terifiant să le răpești oamenilor singura șansă de a trăi până la capăt, oferindu-le în schimb o minciună. Eu cred exact contrariul: că trebuie să profităm de fiecare moment pe care-l avem aici, acum. Să devenim tot ceea ce putem fi. Să experimentăm enom, nebunește, disperat. Orice altceva mi se pare irosire.
Mai este ceva care unora probabil o să li se pară frivol sau ciudat: eu iubesc enorm animalele, nu le consider inferioare omului, ci făcând parte din aceeași specie, a viețuitoarelor, și cred că religiile – poate creștinismul în mod special – au făcut foarte mult rău, din punctul ăsta de vedere. Au băgat în cap omului prost că poate dispune de viețile animalelor după propriul lui plac, mințindu-l că Dumnezeu a pus “dobitoacele” pe pământ numai pentru ca omul să se servească de ele. Au fundamentat concepții total greșite și violente, care nu mai pot fi, din păcate, dezrădăcinate, oricât s-ar lupta asociațiile pentru protecția animalelor.
Așadar, nu cred în Dumnezeu, și nu simt deloc necredința ca pe o lipsă, ci dimpotrivă. Părerea mea e că omul care nu crede este mai curajos, caută mai multe răspunsuri, dă piept pe cont propriu cu teama de moarte, de gol, de neființă. Pierderea credinței (dacă am avut-o într-adevăr cândva) mi-a adus luciditate, întrebări, răspunsuri, și încredere în mine însămi, hotărârea de a nu lăsa deciziile privind propria-mi viață în mâinile altcuiva.
Desigur, respect credința altora. Am mulți prieteni credincioși. Și, de partea cealaltă, am întâlnit înfiorător de mulți autointitulați atei plini de prejudecăți, de spaimă față de lucrurile pe care nu le înțeleg. Până la urmă, omul face o alegere, dacă să creadă sau nu, și nu trebuie judecat prea aspru indiferent de tabăra în care se plasează. Fiecare se descurcă cum poate în fața fricii de moarte. Unii, pur și simplu, nu se simt în stare s-o înfrunte singuri.

Corina Cosmescu: Cum ar arăta viața ta dacă ar fi un desen/ un tablou? Dar o melodie?

Cristina Nemerovschi: Ce întrebare mișto! Habar n-am! În legătură cu melodia, dacă m-ai fi întrebat acum câțiva ani, cu siguranță ți-aș fi zis că trebuie să fie neapărat o piesă de la Gorgoroth, ceva foarte violent 😀
Acum, aș zice că în ambele cazuri – desen plus melodie – trebuie să existe contraste uriașe, lumină și întuneric, agresivitate și tandrețe. Așa (mă) simt în momentul ăsta.

Corina Cosmescu: Un loc favorit?

Cristina Nemerovschi: Mă simt foarte eu când sunt în Vama Veche, poate și de asta multe din cărțile mele se încheie cu o scenă acolo. Este un loc foarte plăcut în Vamă, se cheamă Punk Rock Hotel, al unor oameni foarte faini care îmi și citesc cărțile – acolo mă simt de câțiva ani ca acasă.
Mă mai simt foarte bine în parcuri, în oricare din ele. Îmi place să călătoresc foarte mult, și orice loc nou pe care îl descopăr devine automat locul meu preferat, o perioadă.
Bucureștiul mi-a fost foarte drag până prin 2000, dar treptat mi-am mai pierdut iubirea față de el, mi se pare că a devenit tot mai greu de iubit, tot mai banal, mai sec. Mi-ar plăcea să-i redescopăr sufletul într-o zi, dar habar n-am dacă se va întâmpla. Îmi place în schimb foarte mult Brașovul.

Corina Cosmescu: Cărțile tale ne transmit un mesaj fundamental: „Carpe diem, fii sincer și asumă-ți riscurile dacă vrei să trăiești cu adevărat și să afli cine ești“. Ți-e teamă de ceva? Uneori ne e teamă de noi înșine.

Cristina Nemerovschi: Îmi este teamă și mie de unele lucruri, desigur. Îmi este înnebunitor de frică de moartea sau suferința ființelor pe care le iubesc. Îmi este teamă că ar putea veni un moment în care să nu mai pot “trăi până la capăt”, cum spune M. în Rezervația unicornilor, adică de acel moment în care poate aș putea ajunge să trăiesc la fel ca majoritatea oamenilor, fără pasiune nebună, fără intensitate – așa ca oamenii sănătoși psihic :). Îmi este teamă că într-o bună zi s-ar putea întâmpla să nu-mi mai placă să scriu, iar viața mea va deveni atunci plictisitoare.
Îmi este din ce în ce mai puțin frică de moartea mea, iar asta mi se pare un lucru bun. Deși sunt zile când frica asta revine, copleșitoare. Încă lupt cu ea.
Mi-a fost mult timp teamă de mine însămi, așa cum spui tu. În diferite feluri. Mi-a fost frică de alegerile pe care le-aș putea face, până când mi-am dat seama că alegerile sunt importante, dar nu chiar definitorii. Cât timp rămâi tu însuți, orice alegere greșită se mai poate îndrepta, cât de cât. Mi-a fost foarte teamă de mintea mea, în special în perioada în care aveam atacuri de panică unul după altul – eram convinsă că mintea mea ar putea ajunge să mă omoare. Am învățat însă în timp să mă accept și să mă mai îmblânzesc 🙂 – știu că am mai multe personalități, știu că există un conflict între ele, dar în același timp că n-aș mai fi eu dacă aș pierde una din ele; cum nu pot schimba starea asta de fapt, tot ce pot face e să controlez daunele.

Corina Cosmescu: Dacă ai avea o putere nouă, ce ai schimba la societatea românească? Ce te deranjează cel mai tare?

Cristina Nemerovschi: Prostia, prejudecățile, superficialitatea, anchilozarea în clișee, în tradiții care nu mai au sens. Plăcerea de a trage cu ochiul la viața altora și de a-i judeca. Spiritul de gașcă, bârfa, invidia… sunt atât de multe! România poate fi redusă la imaginea babei în șoșoni, cu baston și ochi haini, care stă pe bancă la intrarea în bloc și îi etichetează pe toți care intră sau ies. Aș lua oamenii-oameni, ăia care merită, și i-aș pune într-un loc special, ferit, în timp ce le administrez celorlalți un drog care să le spele mintea și să o ia de la zero. Să uite toate obiceiurile greșite. Să-i construim ca pe ființe umane, să-i formăm cu responsabilitate, să cântărim bine ce punem în ei și ce nu, ce consecințe vor apărea. Asta cred că ar fi singura șansă. Pentru România, în prezent, singura soluție nu poate fi decât una radicală. Societatea mi se pare prea adânc scufundată ca să mai încerci s-o schimbi cu blândețe.
M, personalul principal din Sânge Satanic, își dorea să părăsească definitiv țara.

Corina Cosmescu: Te-ai gândit vreodată să pleci din România?

Cristina Nemerovschi: M-am tot gândit, și cred că voi pleca la un moment dat, chiar dacă și numai pentru o vreme. De multe ori când îmi spun că am nevoie de o pauză, de fapt realizez că România e lucrul de la care am nevoie de o pauză. Aici trebuie să duci mult mai multe lupte, chiar și luptele care nu-s ale tale, ca să îți ajuți munca să iasă cât de cât la lumină.
Tragedia e că româna este singura limbă în care îmi place cu adevărat să scriu. M-aș putea descurca să scriu în engleză, am încercat, dar nu îmi place la fel de mult. Este adevărat ce se spune, că nu doar vorbești și gândești într-o limbă, ci și simți totul în limba respectivă. Cum aș putea eu să scriu în altă limbă despre tot ce am simțit în română? Cu atât mai mult cu cât teoria mea despre scris implică să reții și să oferi cititorilor un moment din viața ta, exact așa cum a fost el – cum aș putea să-l “traduc”?
Însă, dacă și în viitor România va oferi la fel de puțin scriitorilor ei, probabil că vom fi cu toții obligați să facem compromisul ăsta. Nu de plăcere, oricum.
Sunt și lucruri pe care le iubesc la România, cum probabil au intuit cam toți cei care mi-au citit cărțile, dar sunt acele lucruri care nu intervin concret în viața ta. Sunt minunate, dar nu te poți baza pe ele.

Corina Cosmescu: Prin cărțile tale, ai devenit o voce importantă și un reper, pentru că ai reușit să deschizi mintea și drumurile multora, să-i eliberezi de constrângeri și de convenții. Ce recomandări ai pentru tinerii de azi, unii dintre ei confuzi, derutați, în căutarea valorilor autentice și a propriului drum?

Cristina Nemerovschi: Știi, chiar mă gândeam în timp ce răspundeam la întrebarea cu România că unul dintre sfaturile pe care le-aș da cuiva foarte tânăr ar fi să plece din țară, să se maturizeze în altă parte, să caute satisfacțiile pe care le merită departe de lumea asta îndoctrinată cu violență și intoleranță. Cred că ăsta ar fi unul dintre sfaturi, da. Sau, dacă alege să rămână aici, să aleagă și să lupte, să nu se lase corupt și înfrânt, mutilat.
Le-aș mai recomanda să nu se grăbească, să nu cedeze presiunii care vine din partea societății (și cel mai adesea din partea părinților) sub forma: hotărăște-te ce naiba vrei să faci cu viața ta! Nu cred că e musai ca la 17 ani să știi ce vrei să fii peste 20. E mult mai important să-și trăiască din plin perioada asta a vieții, să caute tot ce ceea ce le place, să citească, să gândească, să meargă în locuri noi și să cunoască oameni diferiți. Am observat că persoane trecute de 25 de ani spun că nu mai am timp de lectură, din pricina jobului, și regretă perioada liceului, în care puteau citi după pofta inimii.
Cel mai important pentru un tânăr este să încerce să se cunoască cât mai bine. Și să se accepte. Să creadă în el, asta e tot ce contează. Să nu facă prea multe compromisuri. Să știe că el este cea mai importantă ființă din lume și că poate fi orice, dacă se dedică cu totul unui vis care e cu adevărat al lui.

Corina Cosmescu: Scrierile tale sunt, printre altele, un manifest împotriva manelizării, cocalarizării. Mă gândesc că un cocalar și o pițipoancă nu se definesc atât prin înfățișare, educație și muzica favorită, cât prin comportament, stil de viață și principii. Am întâlnit și corporatiști cocalari la costum sau intelectuali cu studii prestigioase, dar plini de prejudecăți și ură pentru cei care au curajul să le deranjeze ordinea spunând lucrurilor pe nume. Cum ai defini, de fapt, un cocalar/ o cocălăreasă?

Cristina Nemerovschi: Exact, eu nu am prejudecăți și nu consider că un cocalar poate fi identificat doar prin prisma faptului că ascultă manele sau că poartă aur la gât – deși, în mare parte, muzica pe care o ascultăm, hainele pe care le alegem, look-ul, toate astea sunt însoțite și de un anumit comportament care poate releva multe lucruri despre tine. Uite, de pildă, eu dacă văd un manelist îmbrăcat în trening și cu multe ghiuluri pe degete nu îi aplic eticheta de “incult, prost, cocalar”… numai că, din păcate, de cele mai multe ori deschide gura și spune ceva, și atunci toate dubiile se spulberă! Am întâlnit și excepții, dar au fost puține.
Însă, așa cum spui tu, cocălărismul este mai degrabă o lene mentală. Presupune prejudecăți, clișee, teama de nou, de tot ce e diferit, o agresivitate nejustificată, lipsa unei curiozități autentice de a-i descoperi pe cei din jur, lipsa empatiei, a inteligenței. Cocalarul este cel care se lasă condus în toate aspectele vieții lui de spiritul de turmă. De fapt, pe scurt, o maimuță ușor întârziată mental, care se deghizează în haine de om.
Am întâlnit cocălărismul în cele mai neașteptate locuri. Din păcate, este prezent foarte mult și în rândul intelectualilor. De pildă, al criticilor literari. Unul care spune despre o carte că e proastă și că n-a citit-o fiindcă a apărut la editura X, ăla e un cocalar în toată regula, care judeca arta după principiul “de la dușmanii mei, mânca-ți-aș!” sau, dimpotrivă “e de la frățiorii mei, trăi-ți-ar!”.
Cocălărismul implică și snobism. Vrei să fii văzut purtând un anumit gen de haine, citind anumite cărți, admirând anumite picturi, deși tu nu înțelegi absolut nimic din toate astea.

Corina Cosmescu: Dacă Gigi Anghelescu visează cai verzi pe pereți și s-a cam făcut de râs în lumea literară, cum putem noi, cititorii, să identificăm un scriitor de succes? Atâta timp cât contează cantitatea (mă refer la numărul de volume vândute, like-urile, aparițiile publice etc) și comercialul facil, în funcție de ce indicatori ne dăm seama că o scriere e valoroasă?

Cristina Nemerovschi: E o întrebare bună, și răspunsul nu este simplu. Mi-a plăcut ceva ce am citit de curând, nu mai știu unde: era vorba acolo că valoarea unei cărți este dată într-o proporție mare de relevanța ei socială în timp. Un fel de “o carte e bună dacă schimbă, cât de puțin, lumea”.
Cred că putem să ținem cont de câțiva indicatori ca să ne dăm seama dacă avem de-a face cu un autor care merită încercat. E adevărat că există cărți ușurele care au priză la public, dar, dacă te uiți la ele, doar adună cifre în topuri și atât. După doi ani, dispar pentru totdeauna. În urma lor, nu se schimbă nici lumea, și nici măcar literatura.
În momentul în care apare însă o carte care are și public larg, dar are și recenzii din partea criticii, mai devine și rapid o carte-cult, dă naștere unor direcții noi în literatură, e semn că acolo se întâmplă un fenomen interesant, care merită studiat. Dacă ar fi să sintetizez, un autor poate fi bănuit că ar avea valoare autentică când trece cu brio testul a trei instanțe: public, critici, timp. Evident, în România, unde critica literară e doar o glumă, avem o situație specială, în care ne rămân două instanțe – publicul și timpul.
În mod ciudat, însă, cred că ne îndreptăm spre o situație cu totul nouă în literatură, și aici nu mă refer doar la România. Se scrie atât de mult și de divers, atât de pe toate gusturile, încât în foarte scurt timp, cred eu, sintagma “un autor valoros” nu prea va mai înseamna nimic. Cititorii au tot mai puțin timp la dispoziție și nu vor să riște, merg spre autorii cu care intuiesc că vor rezona. Prin urmare, vom avea autori care plac unui anumit tip de public, și autori care nu plac. Oamenii nu vor mai spune, ca despre Dostoievski, “e mare, e important”, ci doar “mi-a plăcut mult” sau “m-a plictisit”. O carte nu va mai fi “o cărămidă de bază a culturii”, ci pur și simplu “o carte care mi-a schimbat viața”, versus “meh”. Valoarea va deveni tot mai relativă, până își va pierde înțelesul actual. Nici nu prea ai cum să compari cea mai premiată carte de self help (care poate chiar e bună în felul ei) cu cel mai bun roman existențialist. Cel mai autentic volum de poezie cu cel mai bun roman polițist. Cea mai bună carte horror cu cel mai bun roman erotic. Nu e neapărat rău, atâta timp cât oamenii înțeleg că propriul lor gust nu are cum să fie absolut.

Corina Cosmescu: Iubită de oamenii liberi, tineri la ani și suflet, contestată de gospodinele de la cratița cu prejudecăți. Care ar fi printre cele mai penibile mesaje de amenințare primite, pentru că ai spus că ți-au scris destui?

Cristina Nemerovschi: Sunt mult prea multe “tari”, de asta cred că nici n-am reușit vreodată să fac un top al celor mai penibile. Am inclus câteva în cartea Ce facem cu România? Cititorii în dialog cu Cristina Nemerovschi. De la reproșul că “România n-o să iasă niciodată din criză dacă există cărți precum Sânge satanic”, până la ideea absolut ridicolă că, după ce vor citi sinopsis-ul de la nymphette_dark99, toate adolescentele de 13 ani și 4 luni se vor arunca diperate să-și piardă virginitatea cu primul posesor de penis care le iese în cale… cred că le-am auzit pe toate! Mi s-a spus că fac de râs rockerii prezentându-l publicului inocent pe M., public care își va face o idee greșită despre “comunitatea rock” – în realitate, spuneau respectivii, rockerii nu consumă niciodată alcool, nu înjură, nu poartă haine negre și nu citesc cărți. Ce mi s-a mai spus?… A, da, că aș fi vampir, vrăjitoare, canibal (de la o glumă pe care am făcut-o într-un interviu, în care fusesem întrebată dacă mi-ar plăcea să fiu vampir și răspunsesem că nu m-ar deranja să beau sângele oamenilor, pentru că în felul ăsta și-ar găsi și proștii o întrebuințare), plătită de masoni să “destabilizez poporul român”. Alții au spus că romanele mele sunt de vină pentru că au apărut vibratoare în mall-uri :D.
M. a primit amenințări cu moartea, a fost făcut “satanist”, “misogin”, “eretic”, ceea ce l-a încântat, desigur, foarte mult! Oamenii cu frică de Dumnezeu au inventat multe povești, s-a spus că arunc cu sânge de capră pe cititorii prezenți la lansări, că facem orgii, că împărțim droguri. Genul ăsta de persoane au ceva imaginație, dar din păcate o îndreaptă în direcții nepotrivite. Dacă toată energia asta ar fi folosită pentru a înțelege diferența dintre oameni care există în realitate și personaje fictive dintr-o carte, am fi acum departe.

Corina Cosmescu: Pe lângă faptul că unii își permit să-ți comenteze cărțile și stilul deși nu te-au citit prea mult sau deloc, ce te deranjează cel mai tare când începe corul lătrător?

Cristina Nemerovschi: Mă deranjează enorm când cititorii mei au de suferit de pe urma pasiunii lor pentru o carte. De fapt, e cam singurul lucru care mă deranjează. Mi se pare pur și simplu scârbos ca oamenii ăștia – care știu ce vor, știu ce gândesc, care au citit și au simțit atâtea lucruri – să fie agasați de corul lătrător, cum bine i-ai spus, de niște ființe incomparabil inferioare lor. Asta m-a revoltat întotdeauna, indiferent de context: ca omul inteligent și autentic, deschizător de drumuri, să fie contestat radical și mărlănește de cel prost. Prostia agresivă e singurul lucru din lumea asta față de care sunt cât de poate de intolerantă.
Cel mai grav mi se pare când oamenii luați în vizor de lătrători sunt cei foarte tineri, care nu au mai avut până acum conflicte. Mă revoltă cumplit că trebuie să facă față agresiunii, mă revoltă că oamenii ăștia mișto sunt obligați să trăiască în România de azi. În țările civilizate, nu doar că nu ar fi înjurați că citesc Sânge satanic, dar ar fi apreciați pentru curaj, originalitate, sinceritate, pentru inițiativa de a alege singuri cărți, pentru cât de mult înțeleg și simt din ele.
Mă deranjează într-o măsură mai mică faptul că lătrătorii, prin vocile lor ascuțite, neplăcute auzului, țin la distanță de cărțile mele potențiali cititori care le-ar aprecia. Cred că, până la urmă, cine e și cât de puțin tentat să mă citească tot o va face într-o bună zi. Deja se întâmplă asta.
Și mă mai întristează că toată treaba asta cu “știu eu că e o carte care ar trebui interzisă, deși n-am citit” este un simptom pentru societatea în care trăim. Este ceva răspândit nu doar în artă, ci efectiv peste tot. Toată lumea are o părere despre ceea ce nu cunoaște – și nu doar că are o părere, dar mai ține morțiș și să și-o exprime. Și nu doar să și-o exprime, ci să ți-o bage cu degetul în ochi, disperat să-l aprobi.

Corina Cosmescu: Cum se poate rata un scriitor?

Cristina Nemerovschi: Fiind orice altceva în afară de el însuși.
O carte bună, care să trăiască mult timp, care să fie iubită, nu poate fi scrisă cu sufletul altcuiva. Dacă, atunci când o deschizi și citești la întâmplare o frază, nu simți că ești tu sută la sută cel închis între acele două coperți, din punctul meu de vedere te-ai ratat ca scriitor.
Te poți rata ca scriitor urmând mode care nu ți se potrivesc. Scriind pentru a mulțumi un anumit public sau o anumită parte a criticii literare. Te poți rata cedând influențelor găștii din care faci parte, renunțând la stilul tău. Te poți rata scriind atunci când nu ai nimic de spus. Te poți rata din orgoliu, încercând din răsputeri să dai o carte mare, care să-ți iasă teribil de moartă.

Corina Cosmescu: Ai experiență în jurnalism, chiar și M din Sânge Satanic a lucrat la un moment dat și era nevoit să scrie despre mondenități. Cum ți se pare presa românească de azi? E un reper sau îndoctrinează?

Cristina Nemerovschi: Cred că e mai grav de atât – nici măcar nu mai există propriu-zis. Nu mai impune nimic, nu mai poate fi luată în serios. E foarte trist. Mai îndoctrinează într-o anumită măsură, în sensul că perpetuează o stare greșită de lucruri, le induce oamenilor ideea că e perfect ok să fii superficial, ignorant, agresiv, intolerant, preocupat numai de bani, silicoane, grătare, vacanțe de revelion la munte. E un reper greșit prin faptul că, în proporție de 80 la sută sau mai rău, e agramată – dacă te uiți pe ziarele online, îți vine să-ți smulgi părul din cap. Și, din păcate, “decât”-ul în propoziție afirmativă, un adevărat virus, s-a răspândit și pe calea asta.
Cât timp lucram în presă, asta mă șoca cel mai tare, agramatismul jurnaliștilor. Incultura, lipsa de imaginație, de seriozitate, astea le mai puteam înțelege. Dar virgula între subiect și predicat pur și simplu mă bloca.
Evident, și în presă există excepții. Sunt oameni serioși care fac munca asta din pasiune, o fac bine, dar din păcate nu cred că vor reuși să iasă la lumină. Românii vor presă de proastă calitate. Sau deloc.
Cât timp am lucrat în presă, situația devenea tot mai deprimantă pentru că vedeai negru pe alb, pe statistici, că românii vor numai știri de tip tabloid – doar asta consumau. Știrile serioase, reportajele făceau de câteva mii de ori mai puține afișări. Deci ce faci, ca jurnalist? Dacă insiști să-i dai conținut de calitate, vei falimenta publicația la care lucrezi și vei ajunge în stradă. Cei mai mulți jurnaliști buni pe care îi cunosc s-au cam reprofilat. S-au retras pe bloguri, și acolo scriu de plăcere, în timp ce au alte meserii.
Era o discuție acu’ ceva vreme – se întreba cineva ce se va întâmpla dacă, în locul scandalurilor mondene, le-am da oamenilor cărți, pictură, muzică de calitate. Ce s-ar întâmpla dacă toate televiziunile ar transmite lansări de carte și concerte de jazz și blues? Oare telespectatorii nu s-ar adapta la asta? Eu sunt sigură că nu. Pur și simplu, ar vinde televizorul la talcioc, ca pe orice obiect devenit nefolositor.

Corina Cosmescu: Cum ai vrea să fie Cristina Nemerovschi la bătrânețe?

Cristina Nemerovschi: Bătrânețea e unul din lucrurile care mă sperie într-o oarecare măsură, și asta pentru că am stat în preajma a destui oameni în vârstă și am văzut că te poți pierde încet-încet pe tine. Poți ajunge în situația în care să nu mai ai control asupra minții tale, și e foarte trist. Mi-aș dori să nu fiu aproape deloc diferită de cum sunt acum. Să pot scrie, să pot lansa cărți, să îmi întâlnesc și cititori din locuri începărtate, dacă îi voi avea.
Știi pozele alea cu bătrânele tatuate și îmbrăcate fistichiu, care merg cu motorul la concerte rock? 😀 Cam așa mă văd, doar că mergând la lansări și interviuri, în loc de concerte – sau, de fapt, și la concerte, dar în timpul liber!
Să cred în aceleași lucruri în care cred astăzi, și să nu fac niciodată pasul înapoi pe care îl presupune a fi matur.

Corina Cosmescu: Ce ne pregătești în plan profesional?

Cristina Nemerovschi: Multe! În primul rând, aș vrea să plec într-un turneu de lansări ale Păpușilor prin țară, să reușesc să-mi întâlnesc și cititorii mai noi, pe care i-am câștigat în ultimii doi ani, de pildă, și pe care încă nu i-am cunoscut. Să-i revăd și pe cei mai vechi, desigur! Mai am în plan și niște evenimente neconvenționale, să vedem dacă vor reuși să depășească stadiul de proiect.
Cândva în primăvara asta o să fac și o dezvăluire pe care unii o așteaptă deja, legată de niște cărți “secrete” ale mele, mai precis o trilogie – mai multe detalii la timpul potrivit 🙂
O să mă întorc cât de curând la scris, am în minte continuarea nymphettei, care se va intitula Vicky, nu Victoria. Și câteva alte cărți…

Corina Cosmescu:  Îți mulțumesc frumos!

Cristina Nemerovschi: Și eu îți mulțumesc mult și spor la scris!
Fotografii: Arhivă/ Facebook Cristina Nemerovschi, Tipadelasocio

Citate:
Îmi este teamă că ar putea veni un moment în care să nu mai pot “trăi până la capăt”, adică acel moment în care poate aș ajunge să trăiesc la fel ca majoritatea oamenilor.

În momentul în care vezi omul ca pe o copie a lui Dumnezeu deja ai minimalizat omul. Eu cred că omul nu este tras de sfori, iar liberul arbitru nu este ceva ce i “s-a dat” suplimentar, ci este chiar natura lui.
Presa din România nu mai poate fi luată în serios. Le induce oamenilor ideea că e perfect ok să fii superficial, ignorant, agresiv, intolerant, preocupat numai de bani, silicoane, grătare, vacanțe de revelion la munte.
Te poți rata cedând influențelor găștii din care faci parte, renunțând la stilul tău. Te poți rata scriind atunci când nu ai nimic de spus. Te poți rata din orgoliu, încercând din răsputeri.
România poate fi redusă la imaginea babei în șoșoni, cu baston și ochi haini, care stă pe bancă la intrarea în bloc și îi etichetează pe toți care intră sau ies.