Autor: Valeriu Barbu

  • Joint, rațiune și putere… – o lectură dintr-o răsuflare

    produs1-300x225 Joint, rațiune și putere... - o lectură dintr-o răsuflareAnume am lăsat să treacă o vreme după ce am parcurs ,,Joint, rațiune și putere,, romanul de debut al Claudiei Minela, publicat în luna Martie 2015 la Editura Vocativ, să scriu despre el opinii de cititor, fără să fiu influențat de efectul imediat al lecturii. Acest roman are efectul unui joint, îți stârnește rațiunea să justifice sau nu faptele personajelor, redescoperă în tine puterea de a recunoaște faptul că, indiferent ce alegeri face viața cu tine, fără iubire totul este doar o risipă.
    Elia și Mihnea, personajele principale ale romanului, își confruntă orgoliile, consumându-le intrigant și dau acțiunii o trepidantă stare de angoasă în fața sentimentelor care îi răvășesc și îi determină să lepede orice inhibiție sau formalism și să împlinească un soi de ritual sau dans inițiatic, ca și cum iubirii i-ar trebui din ce în ce mai multe confirmări ale prezenței ei.
    Elia, aparent fără scrupule, robotizată de carierismul ambițios, spion comercial, traumatizată de o copilărie dramatică, dispusă machiavelic la orice, chiar și la crimă, își dezbracă fiecare pornire distructivă și auto-distructivă mai ales, atunci când iubirea o aruncă în opus, când o tranformă din diavol în heruvim, fiind capabilă de gesturi extreme în rău, ea mută definitiv fructul zbaterilor ei în bine.
    Mesajul cărții nu este acela că iubirea invinge sau că înmoaie până și pe diavol, ci dimpotrivă, toate sentimentele preexistă în fiecare dintre personaje, latent, mocnind, germen așteptând încolțirea. Alegerile în fața cărora viața ne așază, ne măsoară forțele și predispozițiile la orice iar atunci când ceva ne ajută să învingem orice obstacol sau stare, acel ceva nu este decât o profundă sinceritate față de sine, nefiind de ajuns să iubești sau să urăști, ci ceea ce faci din aceste sentimente.
    Citeam într-o altă carte a unui alt scriitor o frază care se potrivește și aici: ,,fiecare pleacă din viața aceasta cel puțin rănit ,, și iată că Elia și Mihnea încheie romanul vindecați de rănile trecutului și cu ce preț…!
    Dacă autoarea plasa invers personajele în acțiunea cărții, ar fi ieșit un roman banal. Doar o femeie poate lăsa dâră de parfum misterios al contrariilor sau aceleași porniri de temerarietate atât în rău, cât și în bine.
    Dacă pe alocuri se simte firea autoarei interferând cu firea personajului Elia și dacă aș spune că se simte și în firea personajului Mihnea, mă aleg precis cu o înjurătură zdravănă fiindcă o știu pe autoare misandrică prin excelență, cu siguranță interferența aceasta vine pentru a nu scăpa frâiele poveștii în zona romanelor tipic de acțiune, polițiste sau de dragoste… fiindcă acest roman nu se încadrează fix în aceste categorii, fiind mai de grabă un roman psihologic, ea, personajul Elia, fiind un experiment al doctorului Ics care o tratează folosind terapia prin scris.
    Pentru ca să vă încuriozesc să citiți și voi nu aș pune accent pe scenele hard în care erotismul scoate atât fiara cât și tandrețea din protagoniștii cărții, ci mai cu efect sunt neașteptatele decizii, urmări, ale fiecărei acțiuni în parte, povestea curgând dintr-o supriză într-alta, nelăsându-te să intuiești dinainte ce se întâmplă în pagina următoare.
    Pot afirma cu convingere faptul că acest roman se pretează la un scenariu de film, aviz producătorilor de film, precum și la o eventuală parte a doua, o continuare a romanului, dar rămâne ca această ultimă afirmație să o creadă și autoarea, Claudia Minela.
    Joint, rațiune și putere, o carte nervoasă…

    Iată și un scurt pasaj din această carte:

    – Să ai poftă!
    Nu primi niciun răspuns. Ușa se închise leneș, scârțâind în urma Eliei. Când reveni luă o gură de ceai din cana lui Ics, se așeză turcește în mijlocul camerei și începu să cânte la saxofon. Era în transă, se lepăda de tot ce era pământeasc. Ics asistă la transformarea prietenei sale. O femeie străină stătea acum în fața lui – relaxată, extrem de frumoasă, nu mai avea trăsături aspre, dimpotrivă, femeia trăia muzica, fiecare por vibra, până și părul participa la actul artistic la care tocmai asista.
    Gâtul, gâtul acela delicat, cu linii fine ar fi amețit orice bărbat. Cerea pur și simplu să fie sărutat, mai ales în locul în care o aluniță obraznică ieșea la iveală atunci când părul o descoperea, alunecând ușor, ca o cortină, peste umeri.
    Tricoul de culoarea fisticului cădea leneș peste formele frumoase ale sânilor. Alunecă de pe umărul stâng, lăsând la vedere pistruii rebeli, ca niște fire de nisip acoperind prima filă a unei cărți. O privea cu plăcere. Spre uimirea lui, din colțul ochilor frumoși se prelinseră câteva lacrimi. Finalul melodiei a fost înălțător, cutremurător, ca un urlet mocnit, sălbatic, ieșit din interior, ca o durere căreia muzica îi dădea aripi eliberând-o din celula în care stătuse închisă atâta timp, fără lumină, fără iubire, fără ea.
    Începea să se regăsească. Instrumentul făcea parte din ființa ei, era piesa care-i lipsise atât de mult, saxofonul era trecutul ei, copilăria, dragostea părinților, basmele care spuneau că oamenii sunt nemuritori și buni. Sufletul îi rămăsese acolo. Acum se întorcea, încerca să se adapteze, să se regăsească într-o lume străină în care ea era povestea, personajul pozitiv și negativ, era viața. ,,Carpe diem!”, șopti Elia, continuând să țină ochii închiși, să viseze la ziua când va putea comunica cu sufletul ei, să viseze la ziua când nu va mai fugi de oameni, de ea, de prezent.
    – Ești pe drumul cel bun. Ai plâns…
    – Îhî! E a doua oară astăzi. Nu-mi cere detalii.
    Vreau să dorm, vreau liniște. De mâine începe războiul. Trebuie să-l câștig. Apoi mă retrag. Vreau o viață normală, chiar dacă în singurătate, vreau viața mea, liberă, liniștită.
    Se întoarse spre Ics.
    – De ce fac toate astea? De ce simt nevoia să fiu sus tot timpul, riscându-mi viața? De ce nu-mi pasă de ea, de ce nu pot fi normală, ca toate femeile? De ce nu mă las iubită? De ce doctore, de ce?
    – Pentru că te-ai blocat în trecut, pentru că ți-e teamă să nu suferi dacă încerci să trăiești altfel. Vrei să dovedești părinților tăi că ești cea mai bună, vrei să fie mândri de tine. Ei suferă acum, Elia, acolo sus, suferă pentru că nu ești fericită. Orice părinte își dorește asta pentru copilul său. Ce-ți lipsește? Din punct de vedere material, ai mai mult decât poți consuma în două vieți.Te avânți în misiuni riscante pentru că acolo te războiești cu Dumnezeu fiindcă ți-a luat părinți, te lupți cu tine pentru că ești specială și nu vrei asta. Urăști mediocritatea, banalul. Să știi că uneori surprizele mari vin de acolo, din lucrurile aparent mici, neînsemnate. Ai mirosit vreodată o floare? Ai mers desculță pe câmp să simți viața de jos în sus? Firul de iarbă nu e o banalitate, e viață.
    Asta îți lipsește ție, Elia, viața.
    Deși trăiești, ești un om mort. Nu trebuie să dovedești nimănui nimic. Trebuie doar să trăiești.
    Atât. În seara asta ai fost vie. Așa trebuie să fii mereu, nu doar atunci când te scurgi în muzică și ea în tine. Nu doar muzica e totul. Descoperă viața și filtreaz-o prin propriul suflet! Când o vei descoperi, vei regreta tot ce ai trăit până acum. Dă uitare durerii și te vei schimba. Shakespeare spunea: ,,Înfrânge-ţi durerea, fii vesel de se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte.” Urcă-te în pat să te masez puțin!
    Elia se ridică încet și merse ca un robot spre pat.
    Se așeză pe margine și privea în gol. Medita la cele spuse de Ics.
    – Vreau să miros o floare, șopti privindu-l fix.
    Doctorul dispăru pentru câteva clipe apoi reveni cu un ghiveci cu mușcate albe.
    – Puteam să rup una, dar aș fi ucis-o. Ți-am adus-o pe toată. E vie. Nu ucidem ca să dăruim frumos.
    Cel mai fain dar este viața. E aici, în floarea asta banală. Studiaz-o, atinge-o fără să o rănești.
    Elia își trecu degetele ușor peste floare, tulpină, frunze, pământ. Atinse petalele mușcatei într-o mângâiere timidă. Închise ochii.
    – Sunt o floare, Ics!
    – Ești o floare, Elia. Spune-mi ce simți!
    – Lumină!
    – E bine. Altceva?
    – Căldură.
    – Foarte bine, Elia, foarte bine! Altceva?
    – Pace în suflet, liniște…
    – Asta e. Să nu uiți niciodată ce ai simțit acum.
    Toți aparținem naturii. Ea ne îmbracă și ne dezbracă de viață. Trebuie doar să o simțim.
    Dispăru din nou și aduse o cană mare cu mâner plină cu apă. I-o întinse.
    – Fă același lucru pe care l-ai făcut cu mușcata!
    Când atinse cana degetele ei tresăriră.
    – Ce simți, Elia?
    – Rece.
    – Da. Continuă!
    – Perfecțiune, frumusețe.
    – Ești tu?
    – Nu. Eu sunt înăuntru…
    – Apa?
    – Da, apa.
    – Perfect. Aia este viață. Mișcă, există.
    Elia se ridică și se îndreptă către ghiveci. Turnă încet lichidul din cană. Pământul absorbi imediat a-pa. Zâmbi.
    – Tocmai ai murit, spuse Ics privind cum ultimul strop de apă alunecă în ghiveciul cu mușcate.
    – Da, Ics. Da, am murit ca să trăiesc normal, natural, firesc, frumos. Ai uitat? Tot eu sunt și floarea.
    Trebuie să omor partea din mine care a fost creată artificial din dorința de a nu-mi dezamăgi părinții, din dorința de a-mi crea o cale a mea perfectă. Am crezut că așa trebuie să procedez ca să pot trăi frumos. Unde ai fost Ics când am decis să fac toate astea, când am decis să renunț la Elia?
    Doctorul zâmbi. Era impresionat de logica spuselor ei. Asta trebuia să facă, să se debaraseze de trecut și să trăiască prezentul descoperind adevărata viață, cealaltă femeie.
    O mângâie ca pe un copil, pe creștet. Femeia se întinse în pat pe burtă. Avea bustul gol. Aștepta ca Ics să-i maseze spatele. Gemu de plăcere când mâinile lui calde și mari îi frământau umerii, ceafa.
    Picotea. Își imagina că este Mihnea. Era atât de bine, de relaxant. Se întoarse pe spate. Ics zâmbi. Îi masă și sâni apoi trecu la pântec, pulpe.
    – Mmmm! E atât de bine! murmură de plăcere femeia. Ics, vreau să facem sex, acum!
    – Elia, nimic nu-mi doresc mai mult în momentul ăsta. Ești atât de frumoasă și senzuală. Sunt în erecție și nu știu cum o s-o scot la cap cu asta, daaaaar aș fi un gunoi dacă aș reacționa instinctiv, profitând de vulnerabilitatea ta. Știu că te gândești la el. Nimeni nu ar trebui să-l înlocuiască, nimeni. Și aici trebuie să te vindeci. E foarte important să o faci doar din dragoste, nu instinctiv, cum ai procedat până acum. Pune-ți în funcțiune rațiunea!
    Dacă vrei schimbare, fă-o în tot! Nu lăsa nimic din trecut să-ți invadeze prezentul. Ăsta e un înce-put, Elia. Sunt mai întâi de toate medicul tău, apoi prieten și abia pe locul trei bărbat. Voi accepta propunerea ta doar în cazul în care mă vei iubi cu adevărat, ca pe un bărbat căruia să-i dai tot, absolut tot. Așa se procedează corect. Acum gândul tău este la el. Este peste tot cu tine și dacă nu recunoști asta este pur și simplu din orgoliu. Îl iubești, să-l ia dracu!

  • Liviu Ofileanu – ,,ciocolată cu lămâie” de Valeriu dg Barbu

    liviu-ofileanu-225x300 Liviu Ofileanu - ,,ciocolată cu lămâie” de Valeriu dg BarbuArzând etapele formării în volumele anterioare, unde miza pe reverii și revolte romantice decelau orice subiect ritualizând o sensibilitate inflamată, Valeriu Dg Barbu revine cu un volum aerisit și mai convingător decât precedentele datorită mutației stilistice și, probabil, o consecință a lecturilor de ultimă oră. Fără a mai reface structuri desuete, fără să mai construiască epitete bizare și gesticulații febrile, el reușește să-și profileze originalitatea prin estetizarea sintaxei până în marginea expresioniștilor. Tratând cu predilecție motive existențiale, peisajul contemporan destul de blurat cu vicisitudinile lui, el experimentează poemul-scenetă și limitele proprii, decomplexat și coroziv. Deși este încă frământat de îndoieli propice juxtapunerilor atent supravegheate, în registrul solemn sau în cel ironic, hipersenzitivul Valeriu Dg Barbu devine un poet vizibil debarcând o poezie extrasă din croiala atmosferei optzeciste, spre a se livra unui minimalism bine-temperat de sorginte douămiistă.

    Liviu Ofileanu

  • Colivie pentru licurici și greieri – Darie Lăzărescu

    Slide1-300x225 Colivie pentru licurici și greieri - Darie LăzărescuLa numai câteva luni de la târziul, dar excelentul debut, Darie Lăzărescu iese în piața publică din nou, și tot cu o carte de versuri. ”Colivie pentru licurici și greieri”, căci acesta este titlul ei, te-ar putea duce cu gândul la literatura pentru copii, dar numai până când o deschizi, căci de la primul poem până la ultimul, constați că omul ăsta nu ia prizonieri, ci cucerește aproape ”manu militari” un teritoriu straniu, pe cuprinsul căruia lumea nu poate fi văzută, pipăită, mirosită și, eventual, asumată, decât prin sistemul de oglinzi carnivore pe care autorul le-a inventat pentru provocarea de șocuri psihologice devastatoare. Volumul începe abrupt, chiar cu poemul care dă titlul, avertizând, parcă, cititorii de literatură roz-bombon că nu au ce căuta pe acolo:

    ”în anii glorioși/în diminețile cu brume și cețuri
    în serile târzii când nimeni nu-ți mai bate la ușă…
    …mai că-mi vine să-mi iau viața
    și moartea de la început”

    Darie Lăzărescu dansează cu Moartea pe tăișul unei săbii de Toledo care este Cuvântul, iar pentru a preveni atâtde lesnicioasa cădere în patetismul ieftin, introduce frecvent în ecuația poetică autoironia. Aceasta este aplicată cu tușe savante, pentru că, altfel, universul sumbru al poetului ar deveni insuportabil. Același rol îl are și livrescul, prezent în doze homeopatice, dar dense, ca în subtila sugestie de sorginte eminesciană din ”Opium”:

    ”cea mai întunecată oră a mea
    iubea clipa cea repede
    a trupului tău
    pierdut în albăstrimea
    câmpului de cicoare”

    Poemele care alcătuiesc această carte pot fi luate ca niște stop-cadre ale unui film eclectic. Ochiul poetului, care este și al pictorului, nu surprinde mișcarea, ci esența ei, clipa, instantaneul. Prin acest ochi se văd spitale și sumbre vedute citadine care strivesc imaginația și care-l fac pe D.L. să spună… ”n-am știut niciodată nimic”.

    Peste toate plutește iminența morții, dar aceasta nu e văzută ca o tragedie. În cazul de față avem altceva, o sceptică și, totuși, neresemnată acceptare. Poetului îi mai place și alcoolul tare al expresiilor dure. În poemul ”Poză cu Dumnezeu”, el se vede inclus într-un pesaj halucinant:
    ”iată-l întins pe asfaltul fierbinte
    integrat perfect în peisajul cu picioare prelungi/
    lângă urechea lui
    câinii adorm îmbătați cu alcooluri dulci”
    În aceeași cheie, iată o trimitere deloc suavă spre copilărie:
    ”nani nani nani
    pui al nimănui
    și peste măsură
    de trist”
    Roșul, culoarea nebunilor (Giorgio de Chirico spunea că galbenul joacă acest rol), se plimbă și el printre versurile lui D.L., iar ”iarba călcată pe nervi” din primul său volum, revine și ea, ca o veche obsesie, sau ca un motiv al trecerii dinspre ceva către altceva:
    ”și iarba călcată pe nervi
    în care nu veți dormi niciodată”
    Uneori, ne confruntăm cu țâșniri de excepție:
    ”și astăzi pe sub ferestrele tale
    se aude tropăitul soldaților
    răsună strigătele muribunzilor
    ca niște frumoase
    suspine de dragoste”
    …spune D.L. în ”Clonă”. Cred că pe el trebuie să ni-l imaginăm într-o chilie de poet-schimnic, în care răzbat ecourile străzilor pe care dragostea trage la somn, el însuși murind puțin câte puțin. De acolo, poetul se trezește la răstimpuri, ca din comă, și exclamă:
    ”cum ar fi să vă spun într-o zi
    că de fapt eu nici nu exist”
    (Anonimus)
    Din aceeași sferă pare să vină și poemul ”Uneori mâna mea caută o fotografie”:
    ”o aceste fotografii mucede
    ca niște moaște de sfinți ortodocși
    legate cu funde roz/ fărâmițate printre
    inimioare de turtă dulce carbonizate”
    Prin cerneala de sepie a somnului, poetul rămâne, de fapt, hiperlucid. Memoria sa este bombardată cu frânturi de imagini dintr-un trecut fumegos, lumea lui este retro, se duce înapoi în timp în atmosfera saloanelor surprinsă în acvaforte, cu personaje în redingote, papioane și ghetre, manșoane și voalete, peste care el pășește ca un elf cenușiu. Ceea ce este contemporan, orașul, natura, oamenii, se află în plin și inevitabil proces de disoluție. Proiectată astfel e o ”viață de câine/viață de tată bătrân”. Doar poezia (!) este văzută ca un soi de izbăbvire, nesigură, totuși:
    ”Doamnă
    poezia nu e
    o trusă de machiaj –
    nu îți adâncește privirea
    nu te face mai suplă
    nu scade trei numere
    la pantof –
    însă îți poate amâna
    dispariția definitivă
    cel puțin deocamdată
    frumoasa mea”
    (Blague)
    Mai apar ici-colo tușe de mică picanterie, schițe ale unor locuri colindate de poet, dar și evocări ale unor spirite tutelare (Nichita). Un splendid poem este ”Secțiunea de aur”, însă la același nivel sunt și altele. Nu în ultimul rând, apar, la răstimpuri, flash-back-uri din tinerețe, cele din Iași fiind memorabile. O notă specială este de remarcat în modul în care se plimbă silueta femeii prin poemele lui D.L., aerian, cu pas de regină, suprapunându-se peste povești din care au mai rămas doar aburi ai unei tandre memorii. Găsim în ”Colivia pentru licurici și greieri” și o reflectare a golurilor ce apar între tată și fiu, dar, dincolo de toate, la sfârșitul lecturii, rămânem cu o stare de blândă limpezire și ne spunem, odată cu poetul, că ”s-a ieftinit zborul păsărilor”.
    Nu putem trece nici peste scriitura extrem de îngrijită, cu o muzicalitate rafinată, care ne face să ne pară rău atunci când ultimul vers din această carte a fost șoptit.

    GEORGE MIHALCEA

  • ”Colivie pentru licurici și greieri” – Darie Lăzărescu

    Slide1-300x225 ”Colivie pentru licurici și greieri” - Darie LăzărescuLa numai câteva luni de la târziul, dar excelentul debut, Darie Lăzărescu iese în piața publică din nou, și tot cu o carte de versuri. ”Colivie pentru licurici și greieri”, căci acesta este titlul ei, te-ar putea duce cu gândul la literatura pentru copii, dar numai până când o deschizi, căci de la primul poem până la ultimul, constați că omul ăsta nu ia prizonieri, ci cucerește aproape ”manu militari” un teritoriu straniu, pe cuprinsul căruia lumea nu poate fi văzută, pipăită, mirosită și, eventual, asumată, decât prin sistemul de oglinzi carnivore pe care autorul le-a inventat pentru provocarea de șocuri psihologice devastatoare. Volumul începe abrupt, chiar cu poemul care dă titlul, avertizând, parcă, cititorii de literatură roz-bombon că nu au ce căuta pe acolo:

    ”în anii glorioși/în diminețile cu brume și cețuri
    în serile târzii când nimeni nu-ți mai bate la ușă…
    …mai că-mi vine să-mi iau viața
    și moartea de la început”

    Darie Lăzărescu dansează cu Moartea pe tăișul unei săbii de Toledo care este Cuvântul, iar pentru a preveni atâtde lesnicioasa cădere în patetismul ieftin, introduce frecvent în ecuația poetică autoironia. Aceasta este aplicată cu tușe savante, pentru că, altfel, universul sumbru al poetului ar deveni insuportabil. Același rol îl are și livrescul, prezent în doze homeopatice, dar dense, ca în subtila sugestie de sorginte eminesciană din ”Opium”:

    ”cea mai întunecată oră a mea
    iubea clipa cea repede
    a trupului tău
    pierdut în albăstrimea
    câmpului de cicoare”

    Poemele care alcătuiesc această carte pot fi luate ca niște stop-cadre ale unui film eclectic. Ochiul poetului, care este și al pictorului, nu surprinde mișcarea, ci esența ei, clipa, instantaneul. Prin acest ochi se văd spitale și sumbre vedute citadine care strivesc imaginația și care-l fac pe D.L. să spună… ”n-am știut niciodată nimic”.

    Peste toate plutește iminența morții, dar aceasta nu e văzută ca o tragedie. În cazul de față avem altceva, o sceptică și, totuși, neresemnată acceptare. Poetului îi mai place și alcoolul tare al expresiilor dure. În poemul ”Poză cu Dumnezeu”, el se vede inclus într-un pesaj halucinant:
    ”iată-l întins pe asfaltul fierbinte
    integrat perfect în peisajul cu picioare prelungi/
    lângă urechea lui
    câinii adorm îmbătați cu alcooluri dulci”
    În aceeași cheie, iată o trimitere deloc suavă spre copilărie:
    ”nani nani nani
    pui al nimănui
    și peste măsură
    de trist”
    Roșul, culoarea nebunilor (Giorgio de Chirico spunea că galbenul joacă acest rol), se plimbă și el printre versurile lui D.L., iar ”iarba călcată pe nervi” din primul său volum, revine și ea, ca o veche obsesie, sau ca un motiv al trecerii dinspre ceva către altceva:
    ”și iarba călcată pe nervi
    în care nu veți dormi niciodată”
    Uneori, ne confruntăm cu țâșniri de excepție:
    ”și astăzi pe sub ferestrele tale
    se aude tropăitul soldaților
    răsună strigătele muribunzilor
    ca niște frumoase
    suspine de dragoste”
    …spune D.L. în ”Clonă”. Cred că pe el trebuie să ni-l imaginăm într-o chilie de poet-schimnic, în care răzbat ecourile străzilor pe care dragostea trage la somn, el însuși murind puțin câte puțin. De acolo, poetul se trezește la răstimpuri, ca din comă, și exclamă:
    ”cum ar fi să vă spun într-o zi
    că de fapt eu nici nu exist”
    (Anonimus)
    Din aceeași sferă pare să vină și poemul ”Uneori mâna mea caută o fotografie”:
    ”o aceste fotografii mucede
    ca niște moaște de sfinți ortodocși
    legate cu funde roz/ fărâmițate printre
    inimioare de turtă dulce carbonizate”
    Prin cerneala de sepie a somnului, poetul rămâne, de fapt, hiperlucid. Memoria sa este bombardată cu frânturi de imagini dintr-un trecut fumegos, lumea lui este retro, se duce înapoi în timp în atmosfera saloanelor surprinsă în acvaforte, cu personaje în redingote, papioane și ghetre, manșoane și voalete, peste care el pășește ca un elf cenușiu. Ceea ce este contemporan, orașul, natura, oamenii, se află în plin și inevitabil proces de disoluție. Proiectată astfel e o ”viață de câine/viață de tată bătrân”. Doar poezia (!) este văzută ca un soi de izbăbvire, nesigură, totuși:
    ”Doamnă
    poezia nu e
    o trusă de machiaj –
    nu îți adâncește privirea
    nu te face mai suplă
    nu scade trei numere
    la pantof –
    însă îți poate amâna
    dispariția definitivă
    cel puțin deocamdată
    frumoasa mea”
    (Blague)
    Mai apar ici-colo tușe de mică picanterie, schițe ale unor locuri colindate de poet, dar și evocări ale unor spirite tutelare (Nichita). Un splendid poem este ”Secțiunea de aur”, însă la același nivel sunt și altele. Nu în ultimul rând, apar, la răstimpuri, flash-back-uri din tinerețe, cele din Iași fiind memorabile. O notă specială este de remarcat în modul în care se plimbă silueta femeii prin poemele lui D.L., aerian, cu pas de regină, suprapunându-se peste povești din care au mai rămas doar aburi ai unei tandre memorii. Găsim în ”Colivia pentru licurici și greieri” și o reflectare a golurilor ce apar între tată și fiu, dar, dincolo de toate, la sfârșitul lecturii, rămânem cu o stare de blândă limpezire și ne spunem, odată cu poetul, că ”s-a ieftinit zborul păsărilor”.
    Nu putem trece nici peste scriitura extrem de îngrijită, cu o muzicalitate rafinată, care ne face să ne pară rău atunci când ultimul vers din această carte a fost șoptit.

    GEORGE MIHALCEA

  • profil de autor, delia feraru

    DFER profil de autor, delia feraruDELIA FERARU
    Delia Feraru (n. 27.07.1987) din Călineşti scrie versuri de la 9 ani. În timpul liceului a publicat poezie în mai multe antologii sub patronatul cenaclului Sind Junior, coordonat de scriitorul Marin Ioniţă. Au urmat cateva apariţii în antologii, cea mai recentă fiind Arta Conversaţiei-Poezia Iubiri, 2012.
    A absolvit facultatea de Drept şi masterul în Asistentă juridică a intreprinderilor.
    Pasionată de teatru a terminat cursurile Şcolii Populare de artă din Piteşti.
    Este câştigătoarea mai multor premii, publică în diverse reviste literare, a debutat cu volumul de versuri ” 25 Halucinaţii lirice”. Are în lucru un volum de versuri și un roman SF.
    Poezia Deliei Feraru e îndrăzneaţă, mesajul are forță, nonconformismul poartă pecetea păcatului neiertat, închis în propria fiinţă, acceptat. Nimic nu este premeditat, totul se întâmplă pur şi simplu, în timp ce respiră, odată cu pulsul versul ei zvâcneşte între cele două lumi: cea a lui Poe şi cea a lui Baudelaire, nelinişte şi căutare.
    ,,Niciodată” e un cuvânt prea mare
    Chiar și pentru cer,
    Iar eu am învățat să înțeleg ca a ignora
    înseamnă a iubi, uneori.”

    (autor profil: Claudia Minela)