Autor: Valeriu Barbu

  • Medalion Liliana Popa

    Medalion Liliana Popa

    Uneori toți oamenii au dreptate!

    Uneori am impresia că sunt doar spiritul meu
    că mă privesc
    de undeva de sus.
    Uneori nu sunt de acord cu mine
    și mă întreb ce fac de mâine
    câți pași în dansul contemporan.
    Toți oamenii au dreptate!
    și dreptul de a alege,
    trec printre oameni
    cei cu crucea pe umeri
    vestitorii singuri
    ca o tăcere răstignită
    dar cu livezi în suflet.
    Trec printre oameni
    care râd de tot și de toate
    de dezordinea lumii
    de dezordinea sufletului
    și devin filozofi
    știai că sufletul se schimbă
    în funcție de liniștea mării
    a furtunii
    a vîntului
    a adîncurilor
    a contrariilor
    în funcție de
    căldura și clocotul inimii
    și cum aștept mereu să se întîmple ceva
    îmi îngrădesc nedumerirea
    ca pe o sferă
    fiindcă totul este irepetabil?

    Mimetică încercare

    Noaptea se anină de-un fulg ca o regină
    povestea ei o toarce în surdină
    vrea să convingă, mimetică încercare
    când știe că se pierde-n zori fără salvare
    tăcerea își sculptează aripi și e stăpână
    eu ies ca din biserică, cu lumânarea în mână
    gînduri adorm în ale mele altare
    se întorc spre mine licăr, a mustrare
    înghețate precum balizele polare
    se face dimineață și e frig
    cuvinte agățate se desprind
    mi se face ceață ca-ntr-un pustiu
    eu felinarul trist, ce scriu.

    Culoarea zilei de azi

    Se așază peste culoarea zilei de ieri
    și peste ziua învelită în petale de lumină
    glamour
    en plein air
    en plein vol
    pe Warte
    dar ca în Geneză
    vis întrerupt
    îngeri exilați pe pământ.

    Ochii mei în așteptarea zilei

    Cu felinare în vîrful degetelor alergau
    în calea morții și vroiau
    să-i dea toți banii din cutia milei
    liniște – neliniște
    e covor, e pajiște
    indusă pandemie
    modelată alchimie
    în secolul cumplit
    făr de orizont și umilit
    în țara asta rătăcește noaptea
    din hău în iarnă și în ziua a șaptea
    băieții veseli stau la porțile cetății
    arestînd dreptul la viață in numele libertății
    e pandemie în cosmos, printre sfere
    și colțul lunii e amețit printre himere
    lunateci triști, avizi de bani și de putere
    corbi deliranți cu aripile grele
    aici, printre ruine, prin ce ne-a mai rămas
    poporul de voi rîde, vă cîntă parastas
    neavenite legi, nemaivăzute
    îngenunchiați veți fi cu măștile căzute

    Ordinea sufletului

    Se va însera în curând
    și iar mă voi adînci în stele
    mi-au plecat prietenii
    sfâșiați de îndoială
    să caute o țară
    în care așteptările
    nu mai stau la coadă degeaba.
    Eu mai am timp
    noaptea își toarce jarul mocnit
    veghez singurătatea din jur
    mă situez în devans.
    Când se strică ordinea sufletului
    aduni lumina ce ți-a mai rămas
    și o păstrezi în suflet
    dar obligatoriu și în ochi.
    Căci fiecare suflet are pașii lui
    cu propriul mers
    de-a lungul țărmurilor
    lîngă somnul mării
    gînduri în gri?
    în alb și negru?
    Prea multe colțuri gri
    pulbere cenușie ce
    biciuie pământul…
    În mileniu trei gîndurile
    sînt tot în culori
    cu sau fără voia cuiva.
    Vor să își facă loc
    într-o împărăție
    unde grădinile, casele, oamenii
    au o singură culoare!
    Mă îndrept spre apus,
    mereu spre lumină,
    e nevoie de orizonturi limpezi
    să poți să respiri
    acum trebuie să ne grăbim
    Lumina
    își apleacă fruntea
    spre cealaltă parte a Pământului.

    Visul unei nopți de gheață

    Coroane anglicane
    și-au scuturat diamantele
    peste coroanele copacilor din Cișmigiu.
    Oameni de gheață pășesc
    pe sub șiraguri și arcade
    ce taie cerul în felii
    pe caroiajul incomplet
    desenul vântului de seară
    omul de zăpadă
    mefient
    monovalent
    șlefuia cristalele de gheață
    pentru lujerul
    transparențelor.
    Omul de gheață
    aprinde ruguri sub corole
    și suflă peste florile de gheață
    adormite
    ce vor plânge în zori.
    Sticlarul mută mereu
    fără troheu
    omul de gheață
    în altă viață.
    Visul și lumea
    la dreapta mea,
    la stânga,
    în față
    în spate face un singur pas
    albul mută și câștigă.

    Escapism
    (uneori uit să dorm)

    Flora o aduce pe Venus la țărm
    într-o scoică
    și scoica începe să cânte
    în secolul care a uitat să respire.
    Terțium non datur
    un nor albastru
    trimite o rază
    printre degetele lui străvezii
    și raza mi se strecoară printre degete
    îmi pătrunde în piele
    cu gândul ce alungă norii.
    Uneori uit să dorm
    în farul meu cu o singură lumină
    în răstimpuri ascult neliniștea
    metamorfoză a propriilor avataruri.
    Uneori uit să dorm
    și mă întîlnesc cu mine
    lîngă farul singuratic
    diminețile vin neliniștite
    ca păsările în furtună
    și eu le mîngîi aripile.
    Se face seară
    și trebuie să ajung la far
    altfel, în goana timpului linear
    îmi voi uita iar visele.

    Noiembrii mirate

    Alei cu frunze moarte
    mi-aduc departele aproape
    și băncile înlăcrimate acum
    păstrează veri, miresme și parfum
    noiembrii mirate se despletesc fără glas
    fără sinopsis și fără de cavas
    cu nuci căzute pe alei
    cu frunze albastre pe sub tei
    noiembrie îmi tămplărește gîndul
    și-mi tace pe buze cuvîntul.

    De ceva vreme încerc să mut muntele acela

    Piatră cu piatră și izvor cu izvor
    Timpului sculptor
    pietrele-i alunecă printre degete
    Eu între munte și cer
    mă visez pădure…

    0?ui=2&ik=b84a40dd8f&attid=0 Medalion Liliana Popa
  • Colonia de cartoane – de Cristian Biru

    Colonia de cartoane – de Cristian Biru

    Pe terasele de la ultimele etaje ale celei mai înalte clădiri din port, clanul Takahara dădea cele mai extravagante petreceri. Un autobuz opri în stație. Șoferul somnolent așteptă ca femeia să întindă cardul și să plătească, dar la un moment auzi un scâncet de copil și se uită în spate, deși autobuzul era gol și femeia în rochie de mătase își ridică trena de pe podea și se așeză pe unul dintre locurile de la fereastră într-un nor de parfum de iasomie, ridicând gulerele îmblănite ale taiorului. Privind în oglindă, șoferul zări cutia de pe scaunul de plastic din stația de autobuz și se gândi că scâncetul de copil se auzise de acolo, dar întâlnind privirea femeii în oglinda retrovizoare se gândi că nu-i treaba lui, mai ales că parfumul dens ca un fum de țigară îi corectă orice inițiativă. Numai damele de companie de lux miroseau așa. O clipă îi trecu prin minte că pe această escortă o mai văzuse, dacă nu era cumva dansatoare la clubul de noapte din clădirea Kachidoki sau animatoare la Casino.

    Un cerșetor cu părul zburlit ca ariciul, cu fața acoperită de păr se uită tâmp înspre cer și se gândi ce bine i-ar prinde să găsească pe caldarâm măcar o țigară, dacă Dumnezeu l-ar auzi și s-ar îndura de el, dar caldarâmul tocmai fusese periat și aspirat de o mașină de curățenie și nu găsea neam de chiștoc. De pe terasa petrecerii, un invitat tocmai își aprinsese o țigară și sprijinindu-se de balustradă abia își stăpâni un puseu de vomă, scăpând țigara din gură. Cerșetorul privi uluit cerul crezând că vede o stea căzătoare dar țigara aprinsă luată de o pală de vânt îl lovi în față. O luă de pe trotuar, suflă înspre filtru să alunge praful și trase cu sete din țigară mulțumit. Zâmbi arătându-și dinții vineți și se întoarse spre stația de autobuz pentru că auzi plânsetul unui copil. Se apropie curios de cutia de pe scaunul de plastic.

    La poalele turnului spre parcul din Nishinaka-Dori, cerșetorii aprinseră câteva cartoane într-un cazan să se încălzească. Familia Kitaro tocmai se întorcea cu taraba ambulantă de cărți. Cu bănuții de pe cele câteva cărți vândute, se gândeau dacă e mai bine să cumpere o pastă de dinți sau un pachet de țigări și până la urmă deciseră că mai bine un pachet de țigări, mai ales că domnul Kitaro simțea cum singurul dinte din gingia de jos i se cam clatină. Pe de altă parte fumând noaptea trecea mai ușor și mai uitau de foame și de frig.
    – S-a întâmplat ceva, îi șopti soțul la ureche arătând spre grupul de cerșetori care se strânseseră în jurul unei cutii de pantofi. Femeia alergă repede și privi uluită pruncul din cutie cu fața luminată ca și cum s-ar fi aplecat asupra unei lanterne.
    Pruncul gângurind strălucea ca o bijuterie.
    – Este minunat, zise cineva după un lung moment de tăcere, cum a ajuns aici? Aduceți-l mai aproape de sobă. Are nevoie de căldură.
    – L-a găsit Edo, în stația de autobuz, într-o cutie de pantofi.
    – Mai puneți niște cartoane de foc, zise Shoma Kitaro, privind spre soțul ei ca și cum i-ar fi spus ”nu ar fi mai bine să ardem niște cărți?!”, iar Kenji Kitaro înțelese perfect și se îndepărtă după care reveni cu un braț de cărți pe care le aruncă în cazan. Focul se învioră întinzându-și căldura peste cerșetori ca și cum i-ar fi luat în brațele de lumină plăcută ca o creatură de lumină din imaginația unui poet.
    – Să-i dăm niște lapte, zise un cerșetor întinzând o sticlă. L-am adunat de la șaormăria din colț.
    – Ne trebuie un biberon și scutece, poate e vreo farmacie deschisă.
    – Oare ce nume are? întrebă o femeie plângând.
    – Ar trebui noi să-i dăm un nume.
    – Eu ziceam să se numească Kenji, zise Kenji Kitaro.
    – Nu, eu l-am găsit, o să se numească Edo. O să-l cheme ca pe mine. E dreptul meu.
    – S-o crezi tu! Edo e nume de labagiu.
    – Dacă l-am plăti pe Kima, falsificatorul, am putea să-i facem un certificat de naștere și copilul ar rămâne al nostru. Doar avem dreptul și noi la un copil. Am peste 25 de ani de contribuții la national insurance și uite cum am ajuns pe stradă într-o colonie de cartoane! Dar e posibil să ceară o avere, spuse Shoma cu ciudă.
    – I-l fac gratis, se auzi de undeva din spate, și cerșetorii se dădură la o parte lăsându-l să se vadă pe Kima, numai dacă…
    – Numai dacă?
    – Numai dacă se va numi Kouki care înseamnă lumină. Strălucire.
    – Kouki Kitaro.
    – Du-te repede și fă-i certificatul. Nu mai pierde timpul.
    – Kouki Kitaro, ziseră cerșetorii privindu-se cu mândrie ca și cum ar fi găsit exact numele care trebuie.
    – Aici este, zise o femeie venind alergând urmată de doi polițiști. Uitați-l, e copilul meu!
    Polițistul se apropie cu lanterna la ochi și întinse mâna spre cutia de pantofi, dar Shoma acoperi pruncul cu pieptul.
    – Despre ce copil vorbești?! Acesta este fiul meu, Kouki, zise Shoma privind după Kima care-i întinse repede gâfâind certificatul de naștere. Ăsta este certificatul de naștere.
    – Dar la ce maternitate s-a născut, întrebă uluit polițistul verificând documentul care părea fără nici o greșeală.

    – Cum la care? zise femeia arătând spre Spitalul Universitar care-și înălța firmele luminoase deasupra parcului. La Akita.
    – Nu e adevărat, e copilul meu. L-am uitat pentru câteva clipe în stația de autobuz.
    – L-ai uitat, ai zis? Pe vremea asta?! Ce mamă ar uita un copil iarna în stația de autobuz și polițistul dădu un pas înapoi căscând gura, văzându-i pe cerșetori cum se grupează. Șoptind în stație ceru back-up, dar când veniră colegii săi deja în jurul turnului începură adevărate lupte de stradă, cerșetorii de pe străzile adiacente adunându-se, ridicând baricade din anvelope uzate cărora le dădură foc, incendiul devorând lacom mașinile parcate de-a lungul străzilor, trecând din realitatea concretă în realitatea știrilor TV și a edițiilor speciale. Peste tot unde priveai, la orice chioșc de ziare, pe orice plasmă de știri erau imaginile lui Kouki Kitaro, băiețelul luminos din colonia de cartoane pentru care se vărsa sânge pe străzi.
    O asistentă privind la televizor, luptele din jurul turnului chemă repede șefa de secție căutând zăpăcită într-un registru.
    – Dar nu-i găsesc fișa de observație…
    – Vai de mine, cum se numește băiețelul?
    – Kouki Kitaro, să-i completăm repede fișa. M-am zăpăcit de tot, zise șefa secției ducând mâna spre o ceașcă de cafea tocmai când trei polițiști se prezentară arătând legitimațiile întrebând de o naștere. Făcându-se că își caută actele, asistenta le întinse după câteva zeci de secunde fișa pe care polițiștii o căutau, felicitându-se în sinea ei că avusese ideea să o completeze la timp.
    – Ce-s cu luptele astea de stradă? întrebă prefectul în biroul clădirii guvernamentale, arătând spre televizor la care urmărea știrile cum luptele s-au extins în tot cartierul și pe lângă cerșetori ieșiseră în stradă și studenții cerând burse și alocații mai mari. Știrile o arătau pe doamna Shoma Kitaro țipând că are 25 de ani de contribuții la national insurance și este tot în stradă iar acum i-au luat copilul. Uitați-vă, am certificatul de naștere. Autentic. Copilul meu s-a născut la maternitatea Akita.
    – E adevărat? întrebă prefectul pe șeful poliției.
    – Este foarte adevărat, am trimis la maternitate cei mai buni oameni. Am verificat eu însumi foaie medicală de observație. Copilul s-a născut acolo.
    – Și atunci?
    – O dansatoare de la cazino spune că e copilul ei.
    – O dansatoare de la cazino?!
    – Da, l-a pus într-o cutie de pantofi și l-a lăsat în stația de autobuz. Ea spune că l-a uitat câteva clipe.
    – Câteva clipe?! Pe frigul ăsta? De ce să își țină copilul într-o cutie de pantofi?!
    – Cazul este destul de complicat. E în cercetare.
    – Dar dacă certificatul este autentic și s-a născut la Akita? gândi prefectul cu voce tare. În toamna asta sunt și alegerile. Prefectul privi nemulțumit din coada ochiului știrile.
    – Pe de altă parte familia de cerșetori nu are o casă. Stau în colonia de cartoane din jurul turnului Kachidoki. Cei de la serviciile sociale…
    – Dar familia Kitaro are sau nu are contribuții la national insurance?
    – În fiecare an au făcut plățile la zi.
    – Atunci de ce sunt în stradă?!
    Șeful poliției ridică transpirat din umeri gândind: ”Majoritatea celor fără case au contribuții sociale și sunt totuși în stradă.”
    – Atunci să li se dea o casă din fondul de consiliu, zise prefectul care parcă înțelese ce gândea șeful poliției ca și cum acesta avea mintea transparentă. Atinse o tastă de telefon pentru a-și chema administratorul fondului locativ, gândindu-se că tot trebuia să rezolve problema coloniei de cartoane din centrul administrativ. Dacă e nevoie vom pune la dispoziția cerșetorilor două cămine de liceu, gândi prefectul privind spre fereastră – “Oricum voiam să rezolv colonia de cartoane de mult”. Când intră administratorul în birou, o fereastră lăsă să intre frigul de afară, tăios și aprig ca o sabie de samurai spintecând aerul într-o lovitură perfectă.

     

  • Medalion Cristian Muntean

    Medalion Cristian Muntean

    Cristian Muntean este numele sub care semnează Ștefan Cristian Muntean, n. 18 decembrie 1971, Braşov. Poet şi eseist. Absolvent al Facultăţii de Teologie Oradea, doctor în teologie al aceleiaşi facultăţi. Preot la Biserica Adormirii Maicii Domnului din Braşov şi fost director al Seminarului Teologic „Dumitru Stăniloae” din Braşov.

    Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2013. Colaborări la revistele: Aurora, Familia, Legea românească, Renaşterea, Gândirea, Revista Teologică, Telegraful Român, Ortodoxia, Glasul Bisericii, Biserica Ortodoxă Română, Lumina, Caligraf, Mişcarea literară.

    Debut absolut în 1991 în Legea Românească. Debutul editorial în 2003 cu volumul de versuri Singurătăţile dorului, Editura Universităţii „Transilvania” din Braşov. Poeme traduse în spaniolă, în volumul bilingv Silencios Fructuosos, publicat la Cultiva Libros. Premiul Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul de versuri “Nostalgii“ (2013).

    Versuri: Singurătăţile dorului (2003), Tăceri roditoare (2005), Neînserate dimineţi (2008), Silencios Fructuosos (2010), Citadela sufletului meu (2011), Nostalgii, antologie de autor (2013), Semne de carte (2015)

    Eseuri: Ierusalim, istorie şi eshatologie (2005, 2010), Înţelesuri ortodoxe (2010), Episcop Dr. Vasile Coman, Teme de lectură (2013), Mărturisire şi dialog (2015),  Înţelesuri ale evangheliei (2016)

    Ediţii de text: Episcop Vasile Coman, Rugăciunile pentru autorităţile Statului în Cultul Creştin (2007), Episcop Vasile Coman, Glasul credinţei, cuvântări apologetice pentru întărirea credinţei în Dumnezeu (2011), Oglindiri în acuarelă (2019).

    Mansardă

    mansarda copilăriei a prins viață
    de noapte
    heruvimi cu ochii cât cepele
    au rămas agățați de fereastra copilăriei
    martori tăcuți ai nopților albe
    ce numărau zilele

    apare soarele după orice ninsoare
    veghind dimineața amintirilor…
    doruri crude în înserări târzii

    zăpada pe acoperișuri se va rumeni
    obraz de prințesă
    pe care îl mângâi cu genele

    Loc

    casa ce mi-a împărtășit amintirea
    a devenit poem
    ferestre – ochi râzând în soare – privesc
    marea în verde crud.

    mă-ntorc din drum într-un sărut de vară
    bucurat de priveliștea
    odihnită
    în trupul cuvintelor ce șopteau
    din când în când
    Tristele lui Ovidiu

    viața nu dădea semne că s-a trezit din
    labirint
    păstra o sobrietate fără
    anotimpuri

    Poartă

    dacă intri prin această Poartă n-ai
    să știi unde ajungi
    anotimpul e de trecere spre lumină
    culorile mă orbesc în conturul lor printre
    mulțime de verdețuri ce recompun grădina
    eșarfă alungită de timp
    în vis nu poți știi niciodată unde e ea
    în realitate…încep să-mi curăț uneltele în
    grădina cuvintelor pentru a supraviețui
    poetul fragilelor primule nu se mai teme de
    pragul Porții

    Asfințit

    strălucea ziua spre întâlnirea nopții iar
    barca-și urma călătoria vieții străină de
    gustul pământului
    ziua pare mai lungă decât orice sfârșit
    iar corăbierul ce până mai ieri dădea vestea morții
    privea lumina din asfințit
    unica realitate de trăit.

    Terasa

    de la terasa aceea improvizată am
    scrutat orizontul lungilor zile de vară
    vorbind lucruri mărunte despre viață despre
    locuri cunoscute și despre oameni
    neînserata zi aștepta priveghind
    de la fereastră agita o batistă de adio
    am locuit în multe case
    niciuna n-a păstrat în amintire
    atâtea chipuri și glasuri
    ce se rotesc la nesfârșit printr-un timp
    nu de mine ales
    trebuie să învăț cum să trec neauzit
    prin mari încercări

    Barca

    tainic gem vânturile
    barca s-a lepădat de mare
    străpungând liniștea cerului
    ca un pinten însingurat
    nu răsufla nici o briză
    timpul se odihnea în așteptarea unei
    zile noi precum o caravană în deșert
    căutând răsăritul
    e ceas apăsător de asfințit crestat
    în suflete însingurate
    mi-e dor de răsărit cu amintirea
    sufletelor moarte

    Turn

    mă îndrăgostisem de turnul acesta
    de demult îl priveam mereu
    din toate părțile ca pe un frate mai mare
    ce-mi orienta punctele cardinale ale vieții
    ce-mi povestea adânc în noapte
    șoaptele zilei
    străduiește-te să-ți arunci masca lumească
    neînserata zi așteaptă
    îl auzeam repetând cu fiecare viață
    a fost o noapte lungă cât toate viețile
    la un loc

    (articol realizat cu sprijinul Olimpiei Dobre)

  • Medalion Andreea Elena Negoianu

    Medalion Andreea Elena Negoianu

    Cei îndrăgostiți sunt mereu protejați

    Eu sunt,
    Așa numita om, fată cu ochi mari și negri
    Pasăre liberă fără aripi,
    Extravagantă și pătimașă,
    Sfătuiesc să nu se creadă în predicatori,
    În oamenii care așează obiectele la linie
    Și cel mai primejdios,
    Sfătuiesc sa nu te încrezi în omul îndrăgostit,
    Pentru că acesta va fi întodeauna protejat,
    Să nu încerci să-l faci o proprietate a ta,
    Chiar de nu și-ar ține cuvântul,
    Chiar de n-ar ajunge la tine când ai nevoie de el,
    (El nu o sa fie niciodată acolo când ai nevoie de el),
    Chiar de nu ți-ar da banii înapoi la timp,
    Chiar de s-ar trezi în fiecare dimineață în patul unei alte doamne distinse,
    Cu cearceafuri mov și trecută de 35 de ani,
    Chiar de s-ar culca cu o alta la prânz și cu alta la masa de seară și totuși,
    Iubind-o dintotdeauna pe aceea,
    El va fi protejat
    Și mai mult decât atât,
    El va fi iertat,
    Iar pentru încă două țigări în plus, va fi îngrijit
    Pentru încă două pahare în plus, va fi mângâiat,
    Pentru încă doua nopți secate, va fi răsfățat,
    Toate pentru ca a avut curajul nociv de a fi îndrăgostit,
    Curaj la care nici nu te gândești,
    Curaj la care nici nu poți să speri,
    Pentru că ești ocupat să te gândești la ce e moral și imoral,
    Într-o lume transfigurată,
    În care cel mai păcat dintre păcate
    E să trăiești fără de păcat

    Jurământ

    Un jurământ a fost credința pentru nemurire,
    Pentru ca am trecut oceanele si m-am iubit cu Poseidon,
    Eu, femeia antică a mării
    Am adus slavă Zeului meu cel mai bun,
    Am fost o Eva în gările de la porțile cerești
    Și am răscumpărat grădina dorințelor.

    Pasiunea cerului- frumusețea
    Păcatele strămoșești-tinerețea
    O, ecouri suave ale înaltelor slăbiciuni!
    Toate sunt ale mele
    Și de toate sunt condamnată pe vecie la cântul libertății

    Bărbatul care îmi punea trandafiri la piept

    Ultimii spini erau în anii tăi tineri
    Și cu fiecare zi mai așezai câte unul în piele.
    Îmi amintesc cruzimea petalelor și îndrăzneala,
    Te făceai greu, Elvis.
    Alb, roz, galben…
    Eram la țară și purtam o pălărie din adiere și pânză,
    Mâncarea era gustoasă,
    Nimeni nu știa ultima bucurie ce mi-o făcuseși.
    Erai din ce în ce mai greu, Elvis
    Și iazul era și mai întins
    Și mai adânc,
    Iar din spinii trandafirilor se făcea cavernă.
    Alb, roz, galben…
    Avea să curgă sânge, Elvis,
    Anii tinereții tale mi i-ai lăsat la piept.
    Ai auzit că râul vorbea cu cerul,
    Ai văzut că rândunelele îți croiau hainele,
    Pietrele îți măturau nisipul
    Și ai mers după foșnetul crucilor la casă,
    Fără nevastă să te sărute pe mâini.
    Sfânta miază-zi în rochia cu trenă a frământat iazul
    Și ai căzut în adâncurile de gheață ale sfinților.
    Pantofii tăi erau cei mai grei, Elvis
    Mai grei decât trunchiul fraged al ierbii

    Cu delicatețe uităm viața și ea pe noi.
    Alb, roz, galben…

     

  • Medalion Tudor Andrei Ostafie

    Medalion Tudor Andrei Ostafie

    Din volumul POEZII – publicat în 2015, Editura Artes, Iași

    Chestia cu sufletele pereche

    Întâi de toate, cuplul se așează în iarba de vară
    Apoi fiecare ține câte o stică de suc în mână.

    După aceea, se agită sticlele.
    Se agită cum trebuie sticlele.

    Băiatul va agita sticla ușor, cu rațiune, cu calm și șarm
    Fata însă, va agita sticla jucăuș, foarte jucăuș

    În final se deschid dopurile și se lasă să iasă acidul
    Acidul fetei va fi complet dus pe apa Sâmbetei.

    Atunci de abia băiatul îi va da fetei jumătate din acidul lui
    Ca și la suflet, fiecare își dă jumatatea celuilalt.

    Crematoriu

    Mi-a zis ceva solemn.
    Un bărbat cu chip de lemn
    Îmbrăcat în piele, înconjurat
    de metal
    Legat cu lanțuri la gât și
    clenci în encefal.

    N-avea ochi căci n-avea ce să vadă
    Vocea lui surdă îi era dovadă

    Mi-a zis ceva demn
    Omul acela cu chip de lemn

    Urla spre sine foarte tare
    Despre ceva ce nu mai moare.

    Eu plec

    Bună seara tată, am să îți mărturisesc
    că m-am gândit la ce am discutat noi mai demult…
    Și am decis să plec.
    Să te las să îți trăiești bătrânețea în liniște
    Însă… nu îți spun unde plec.
    Știu că te dezamăgesc după cum te uiți la mine
    deoarece nu îți spun unde plec.
    Ceasul bate că e vremea să fiu bărbat
    și să fiu pe picoarele mele!
    Tată… ești trist. Știu că ești trist…
    Despărțirile sunt întotdeauna triste
    Eu nu știu unde plec tată…
    Dar mă gândesc ce lume deschisă mă așteaptă.
    Voi întâlni buze roșii, pământ străin, lume nebună
    S-ar putea să mă opresc la unul dintre acestea…
    Dar tată, să știi că eu iubesc
    și buzele roșii și pământul străin și lumea nebună
    În fond… poate mi-o caut cu lumânarea în zori de zi!

    Eu plec tată, drumul e lung și mă așteaptă…
    Voi închide ușa după ce ies tată,
    Și știu că de dor aceasta nu se va mai deschide…
    Am să te sărut acum pe frunte!
    O seară bună tată…

    Din al doilea volum – în lucru

    Albastru închis

    Departe, pe podea e o fată rece
    cu inima de gheață
    cu pleoape reci, închise
    cu buze amare, vene uscate
    și plete neumblate.
    Și pe obrazul fetei moarte
    o amărâtă de lacrimă își plânge stăpâna.

    Bate în porțile ochilor ei și nimeni nu îi deschide.

    Povestea ei? Gânduri, doruri, tinere iubiri
    Pe ochii zăvorâți
    rămași doar amintiri

    A murit Bubi

    O înmormântare.
    Cerul plânge cu tunete,
    și oamenii par muribunzi.
    Astăzi a murit Bubi.
    De acum va fi liniște în casă,
    căci cel mai voios cățel nu mai latră pisicile,
    nu mai dărâmă vaza cu flori,
    nu mai bucură copiii,
    copii ce plâng acum la groapă,
    și pisicile chicotesc în șoaptă.
    Va fi doliu mare în familie,
    și florile din vază se vor ofili…
    fiindcă astăzi a murit Bubi.

    Alcool

    Vine iarna, așa că ar fi bine
    să-mi acoperi trupul cu ceva, cu gândul unei sticle de vin
    sau mai bine, cu o tărie.

    Mă tem că n-am să te mai văd uneori
    Că o să crească prețul țigărilor până la nori
    Iar tu ai să te-nchizi într-un loc străin
    sau mai rău, într-un vecin…

    Și-atunci m-apropii de crâșmă și tac
    Îmi iau visele și-o întind la vodka
    Șuier luna și o răsar și-o prefac
    într-o patimă mare.

    Grup statuar

    Stau pe piatră bietele sirene de piatră.
    Stau și așteaptă marinarii din carne să le
    surâdă și să-i amețească.
    Stau și le sunt flămânde gurile de piatră și
    râsul lor de piatră parcă ar vrea să plângă.

    Stau pe piatră bietele sirene de piatră,
    bătute de vânturi, de valuri și de soare și
    trupurile lor de piatră parcă ar vrea să se miște.
    Le curge apă din ochii lor de piatră și
    se adună nisip în al lor păr de piatră.

    Ar scoate din ele un cântec vechi marinăresc,
    Însă urletul interior de piatră e mai surd ca niciodată.

    Poveste

    Am auzit cântând doi lupi, odată
    Un lup și o lupoaică
    și orga răsuna a biserică abandonată,
    părăsită azi de om, de preot și de maică.

    Cântau adânc a foame
    Un lup și o lupoaică
    și orga răsuna a scame
    regăsite azi pe om, pe preot și pe maică.

    Dar haita merge mai departe
    căci lupul de lupoaică se desparte
    Iar orga răsună azi a drame
    Avute de copii, de tați și de mame.

    Inscripție pe un glonț

    Nu ne mai dor focul, gloanțele, exploziile
    Și găurile din clădiri ce odată au fost locuințe.
    Nu ne mai dor mâinile, nici armele
    și afară parcă plouă cu cenușă…

    Sunt cuvinte adunate din de prin gropi,
    de la oamenii care stau ascunși în subteran
    Sunt cuvinte scrise cu sângele copiilor,
    De mâinile rănite ale mamelor, ale taților pierduți
    Cuvinte scrise pe bucățile de rachete
    găsite în ruina ce odată a fost numită Teatru.

    În oraș, cărucioarele sunt goale, tancurile sunt părăsite
    Martirii dansează în bălți de sânge iar dezertorii plâng la graniță.

    Pe noi ne mai dor toate acestea. Trăim luptând,
    Sperând că mâine vom prinde o nouă zi.

  • Medalion Cătălin Mihai Ciobanu

    Medalion Cătălin Mihai Ciobanu

    Mă numesc Ciobanu Cătălin Mihai, născut la data de 6 noiembrie 2000 în municipiulEF1305C0-7DB1-49D5-BCDB-839034CF7040-200x300 Medalion Cătălin Mihai Ciobanu
    Suceava. Am absolvit Colegiul Economic „Dimitrie Cantemir“ Suceava în 2020 iar din 2023 sunt
    absolvent al Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București. În prezent sunt masterand
    al Facultății de Filosofie a Universității din București, programul masteral „Istoria și circulația
    ideilor filosofice.
    În perioada liceului mi-am descoperit, la îndemnul și cu sprijinul doamnei profesoare de
    limba și literatura română Curic Adina, vocația de scriitor. Am participat la mai multe concursuri de
    creație literară la care am obținut premii, le voi aminti mai jos.
    Pe lângă versuri, o altă pasiune a mea este muzica. Din 2007 până în prezent activez ca
    interpret de muzică populară. Am colaborat din 2007 până în 2014 cu Orchestra Profesionistă
    „Rapsozii Botoșanilor“ iar din 2014 până în prezent colaborez cu Orchestra Ansamblului Artistic
    Profesionist „Ciprian Porumbescu“ din Suceava. Am apărut pe două Compact-Discuri (CD) scoase
    de Casa de Discuri AnaSound Suceava: „Din grădina cântecului“ 2018; „Îți cântăm, lume, cu drag“
    2020. Activitatea mea artistic-muzicală s-a materializat în mai multe premii și participări la
    concursuri de interpretare vocală și apariții radio-tv în decursul anilor de activitate.
    Chiar dacă scriu într-un stil tradiționalist, conservator, nu sunt împotriva poeziei moderne,
    însă în virtutea influenței rigorilor muzicale, versurile mele au mai degraba un aspect ermetic, bine
    structurat, forma principală de scriere fiind o variațiune a sonetului. Poezia și muzica este modul
    prin care latura mea dionisiacă se exprimă în orizontul realității empirice, guvernat de grotescul
    evenimentelor de zi cu zi, latura mea apolinică manifestându-se prin intermediul filosofiei.

    Uroborus

    Tot una cu sfârșitul de-a pururi e-nceputul;
    Elogiul unei patimi e oare veșnicia?
    Otravă-a unei clipe, în fapt, nimicnicia —
    Din ură sau iubire e zămislit sărutul?

    Ocnaș în lanțuri grele sub steaua-mi căzătoare,
    Robie-apăsătoare, nedrept verdict al sorții,
    Angoasa mă cuprinde sub flamurile morții…
    Pedeapsă și răsplată mi-e calda-ți sărutare!

    Atomi vibrând iubire, quasari făcuți din ură —
    Neclară armonie a-ntregului distopic,
    Aievea existența-i un bulgăre de zgură.

    Incertă-i căutarea, ispita-i absolutul,
    Netrebnic e-antidotul ce vindecă-agonia —
    Tot una cu sfârșitul de-a pururi e-nceputul!

    Elogiul cărei patimi e oare veșnicia?

    Quasar

    La marginile vremii când tâlcuri căpătară,
    Toate ce-aveau, captive, să fie-n infinit,
    Din lanțurile clipei să scape-a izbutit,
    Neînțelesul Chaos cu ordinea-i bizară.

    Primejdiosul Poate ce-aduce cu-a sa umbră,
    În infinitul sacru pe care-l traversăm,
    Mirajul veșniciei… morfină ce-o gustăm,
    Când clipa ce-a de față e-ngrozitor de sumbră.

    Elogiul veșniciei, o veșnică risipă!
    Utopică fantasmă-a unui timp statornic…
    Neprevăzutul, tainic, înmugurește-n clipă.

    Și binele și răul prin armonii neclare,
    Dau timpului profan fragilul echilibru…
    Căci ordinea-i un freamăt al clipei trecătoare.

    Paroxism

    Arzând pe-al nopții cer, fantasmă-a unui astru,
    Pulsar învăpăiat în depărtări se-arată,
    Ca umbra unui dor ce dor încă mai poartă…
    E viața doar un vis și moartea un dezastru?

    Fantasmă-a unui astru, întunecat abis,
    Infern plin de mânie redus la infinit,
    Așijderea uitării ce doru’-a otrăvit…
    E moartea un dezastru și viața doar un vis?

    Speranță-nsingurată, pusă-n mâinile sorții,
    În vastul univers iubirea ne-ocrotește…
    Totu-i incert, haotic, pus sub pecetea morții.

    Înlănțuiți de patimi, de ură și teroare,
    Ne pierdem în abis cu frică de-ntuneric…
    Dar viața-i un miracol, iar moartea… o schimbare.

    Ecoul dintre stânci

    Te-am aruncat într-o prăpastie adâncă,
    Și am sperat c-am să te văd ultima oară,
    Zâmbeam în zorii unei dimineți de vară,
    Privind cum te sfârșești strivită sub o stâncă.

    N-am șovăit deloc când te-am împins spre moarte,
    Căci m-am temut că Tu vei profita de mine,
    Și-acum mă îngrozesc când mă gândesc la tine,
    Tu, amintirea sumbră-a unei vremi deșarte.

    Am fost orbit de teama că vrei să mă înfrângi,
    Și-am renunțat la tine voind să fug în lume,
    Dar m-a întors din drumu-mi ecoul dintre stânci.

    Tu, amintire sumbră pe care te-am damnat,
    Mi-ai dat înțelepciune prin umbra-ți blestemată…
    Trecutul nu se-ngroapă, din el ai de-nvățat.

     

Revista Vocativ
Prezentare generală a confidențialității

Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în navigatorul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe site-ul nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile site-ului pe care le găsești mai interesante și mai utile.