Alexandra Firiță în – Rochie de hârtie însuflețită și nimic altceva pe dedesubturi!
Cartea începe cu un strigăt-tânjire după metafora absolută, după ceea ce numim poezie. Chiar și dacă nu mereu ne convine afirmația, nu se poate trăi fără poezie fiindcă ea izvorăște din viață și o înalță sublim.
Strigătul este un fel de chemare la arme, cele ale cuvântului, desigur, simțită de Alexandra și transformată în crez și aspirație, în vocație, totodată și un imn adus stihuitorilor, foștilor și actualilor poeți.
Aparent vanitos acest strigăt, sfâșie coala și privirea, vine și ca o dumerire în căutarea formulei poetice potrivite, elogii și scuze rimei de tot felul, dar și versului alb pentru care se simte cumva nejustificat vinovată.
Imediat apoi, alt text, în care ridică poetul la rang de apărător al luminii și călăuză unor raiuri locale, provizorii.
Și haideți să atingem poalele rochiei de hârtie unde literele a, f, ics și igrec, autoarea dezvăluindu-ne că ea este partea copacului din care s-a tras hârtia, că foaia este smulsă chiar din trupul ei.
Cenuşăreasa îmbrăcată în origami şi voi defila pe podiumul de canava al galeriei cu egrete şi vulturi că sunt eu, o parte din copacul, din frunza ce a zămislit această coală de hârtie din care mi-am clădit volane şi funde şi flori înălţându-mă până la sufletul copilariei.
Își imaginează apoi, întoarsă în lume din acea galerie a oniricului, că scrie poemul nu pe hârtie, ci pe frunze, paseri, oameni…
Autoarea ajunge la golirea sinelui, kenosis, cum zic grecii, printr-o cădere în alb, acel alb în care crede că de fapt oamenii ar locui sau ar sfârși. Un fel de glaucom sau poate absență, dacă nu chiar indiferența noastră fatidică și cotidiană.
Parcurgem cu sfiala sugerată de scriitura Alexandrei printre sentimente, senzații, purificare cumva sau inițiere în ceea ce am mai putea găsi frumos, suav, sublim chiar, în aceste prejme prin care ne foim orgolioși. Poeta nu dă sentințe, nu atacă nicio condiție socială, nu protestează, nu crede că unui poet i-ar mai rămâne altceva decât aspirația spre înălțimile spirituale, naturale.
Foarte bine conturat și nu doar vag sugerat, peisajul în care își ambientează mesajele lirice. Oniricul persistă împletit cu anumite căutări pentru a readuce cititorul într-o realitate asemănătoare celei originare, în raiul copilăriei, în grădinile speranței.
Așadar, poezia acestui volum nu este deloc una de șoc, de cutremurare, de stârnire a unor stări contrarii, nici nu izbește cu furia cuvântului, mai degrabă îmblânzește demonii, aprinde luminițe ici-colo, susură încurajări și te lasă la final cu brațele pline de frumoase înțelesuri, îți dă starea aia de bine ca atunci când primești vești bune, neașteptate.
Nu lipesc nici fantasticul, mitologicul, misticul, divinitatea, imagini de basm, dar sunt folosite cu chibzuială, cu naturalețe și împăcare.
Alexandra chiar crede și te convinge și pe tine că a fi poet este ceva destiniac, nu musai destin. Este asumare și totodată canon.
Pe lângă metafore absolut autentice autoarea transformă anumite clișee, de care chiar a abuzat, în miraculoase formule poetice, dându-le sensuri proaspete.
Personal aș fi renunțat la unele inversări arhaice, aș fi evitat anumite licențe, dar să recunoaștem că nu putem vorbi despre autenticitate fără rădăcini în ceva, iar acel ceva Alexandra a ales să fie folosit din nuanțe ale folclorului natal și astfel, iată izbânda.
Cromatica folosită, imaginând acum că am putea picta inspirați de această carte, este obsesiv diluată, inundată fie în lumină sau în ape înalte, roșul este nechemat, ca un intrus, ternul sugerat uneori trimite la cețuri impenetrabile, albul este adânc, griul țărână, albastrul salvarea.
Îmi sunt dragi lupii din poeziile Alexandrei, aceste sălbăticiuni emblematice pentru pământurile noastre de baștină. Ființele acestea apar substanțializate anume cu rol taumaturgic și aș extinde, amenițându-vă cumva:
citind acest volum vă vor fi sfâșiate privirile de litere-lupi, de care nu veți putea scăpa decât terminând cartea până la ultima filă unde, tot ei, acești lupi, vă vor conduce la lumină, salvându-vă de grijile, spaimele, plictiseala cotidiană. Abia aștept mai încolo să-mi spuneți: Unde ai văzut domle lupi în cartea asta? Am încercat doar să vă sperii!
Scriu pentru oameni și îngeri
…ne lămurește Lăcrămioara Niță chiar din titlul acestui splendid volum bilingv – iar restul, cei care vă știți demoni sau alte lighioane, să nu o citiți, fiindcă nu vă este adresată!
Încă de la primul text introspectivă, detașată, confesivă, își revendică regatul, lumea poeziei. Nu există un mod corect de a privi lumea! conchide astfel următorul text, în care dialoghează cu imaginarul sau… poate cu cititorul căruia îi trimite răvașe despre zădărnicie.
Infuziile de optimism continuă cartea, de la virtuți conferite unui poet generic și de ce nu, chiar sieși, fiind unul dintre aceștia, metaforele sunt casante, unele figuri de stil mi-au amintit de Arghezi, deși nu are vreo influență evidentă, zic asta probabil doar în urma unor efecte lăsate de lectură, stările acelea care îți anunță că ceva important stă să se întâmple.
Versurile de dragoste par astăzi ceva inflaționar câtă vreme nu se uzitează scene incendiare ca și cum oamenii de astăzi nu ar mai iubi molcom, romantic, suav, delicat, tandru, ci doar se sfâșie, se sărută numai cu dinții, până la sânge, ei bine, ajung să fie curajoși cei care încă mai cred în poezia dulceagă. Lăcrămioara Niță devine astfel bănuită doar de un exercițiu liric din vreme ce în volumul de față predomină cerebralul, meditativul, realismul scuturat de iluzii însă nu și lipsa de speranță.
Când căldicel, când viforos, versul curge din poezie în poezie, ca la un moment dat să realizezi că te captivează și totodată intrigă.
În prima parte a cărții se tot insistă pe scrisul despre scris, despre poet și asta ca și cum autoarea s-ar sfii, ei bine, poeții nu sunt bătuți cu pietre pe stradă sau în piețe, ci și mai rău, rămân anonimi, necitiți, așa că nu are de ce se teme, o îndemn să scrie fără nicio justificare, nu este nevoie de nicio scuză pentru faptul că scrie sau pictează, orice altceva, fiindcă iată:
Eu nu sunt nebună – Din 1990 sunt soția Nimănui / un petec de hârtie mototolită o arată. Căsătoria mea nu mai este valabilă, nu mai sunt valabile jurămintele din biserică, în fața preotului. Trecerea timpului a nins peste părul meu lung și sărăcit. Vântul puternic a descătușat o furtună în gândurile mele.
Azi vorbesc fără să am ascultători, ba chiar mai mult, cuvintele mele dau naștere râsetelor, răutăților și uneori milei. Nu am bagaje, nu-mi amintesc să fi avut câteva cârpe. Toată averea o țin în suflet, în gânduri, în foile pe care din când în când le scot de prin buzunarele mele zdrențuite. Nu-mi amintesc cum mă cheamă. Pe undeva este scris ”medic”, dar nu știu dacă halatul îmi aparține sau dacă mi-a fost făcut cadou. Tu… cel ce râzi de cuvintele ce-mi alcătuiesc monologul, Tu… cel ce mă numești ”săraca” … da, tu! Ești mai sărac decât mine! Mie lumea-ntreagă, ție doar mânia de a fi obligat să-mi asculți plânsetul ce se topește în gălăgia străzii. Eu nu sunt nici săracă, nici nu mi-am pierdut mințile… din 1990 sunt soția Nimănui!
Lăcrămioara Niță poate și mai mult de atât și vă veți convinge, legat de acest text, nu am informații în urma cărora să bănuiesc că ar fi vorba despre o confesiune conjugală, mai degrabă cuprinde în discursul liric povestea nenumăratelor femei, drama consumării și destrămarea ființei tăvălită prin cenușa fostei iubiri.
Veți parcurge și textul Azilul de bătrâni, care este la fel de penetrant, dar… să ne oprim o clipă la textele în care singurătatea este tema obsesivă, personal sugerez celor care se simt singuri să caute în jur. Vor găsi nenumărați oameni și mai singuri și mult mai însetați de un moment de prietenie, de un umăr, de o vorbă bună… iar dacă refuză sugestia mea, atunci să se refugieze în cărți unde și acolo personajele sunt însingurate adesea prin necitire… leacul este firește și poezia, scrisul, iar autoarea știe bine asta….
Dragii mei, fix la jumătatea cărții vă întâmpină un autoportret, o oglindă străină în care autoarea privește. O Lacrimă de gheață, așa se autodenunță sau este numai o solidificare, un soi de osificare a unor trăiri interioare sau, să fim în trend, teama de încălzire globală, din pricina iubirii adaug eu, iar refugiul în cerneala devenită liturgică, nu o salvează de sfărâmare ca un iceberg inima ei…
Persistă mai departe ideea de abandon, capitulare, resemnare și vin contrastate acestea cu întoarcerea la cele spirituale, evident creștine.
Pentru că în ultimii 30 de ani în literatura română și nu doar, s-a abuzat pe tema îngerilor, aceasta este considerată un clișeu, mi s-ar părea echitabil ca și demonilor să li se ofere același tratament și cum poezia îndrăcită este dimpotrivă, premiată, rămâne să consider alegerea lui Niță benefică și scutită de verdictul clișeu!
Un numitor comun între Alexandra Firiță și Lăcrămioara Niță l-am găsit lesne, ambele sunt influențate de traiul departe de locul natal, ambele refuză, cel puțin în aceste cărți, să fie protestatare sau patriotarde, ambele rămân atașate speranței, sentimentelor înalte și a vechilor valori.
Puncte în plus pentru Niță aș da pentru limpezirea limbajului și pentru concizie, nu folosește arhaismele, tentează un început de esențializare și o îndemn să urmeze pe mai departe asta.
Sfidez pe amândouă să scrie proză scurtă și teatru, le mulțumesc și le felicit pentru dragul pe care îl au față de literatură! Așteptăm și alte cărți de la ele și să păstrăm benefica stare de tânjire…
