Categorie: proza

  • Colonia de cartoane – de Cristian Biru

    Colonia de cartoane – de Cristian Biru

    Pe terasele de la ultimele etaje ale celei mai înalte clădiri din port, clanul Takahara dădea cele mai extravagante petreceri. Un autobuz opri în stație. Șoferul somnolent așteptă ca femeia să întindă cardul și să plătească, dar la un moment auzi un scâncet de copil și se uită în spate, deși autobuzul era gol și femeia în rochie de mătase își ridică trena de pe podea și se așeză pe unul dintre locurile de la fereastră într-un nor de parfum de iasomie, ridicând gulerele îmblănite ale taiorului. Privind în oglindă, șoferul zări cutia de pe scaunul de plastic din stația de autobuz și se gândi că scâncetul de copil se auzise de acolo, dar întâlnind privirea femeii în oglinda retrovizoare se gândi că nu-i treaba lui, mai ales că parfumul dens ca un fum de țigară îi corectă orice inițiativă. Numai damele de companie de lux miroseau așa. O clipă îi trecu prin minte că pe această escortă o mai văzuse, dacă nu era cumva dansatoare la clubul de noapte din clădirea Kachidoki sau animatoare la Casino.

    Un cerșetor cu părul zburlit ca ariciul, cu fața acoperită de păr se uită tâmp înspre cer și se gândi ce bine i-ar prinde să găsească pe caldarâm măcar o țigară, dacă Dumnezeu l-ar auzi și s-ar îndura de el, dar caldarâmul tocmai fusese periat și aspirat de o mașină de curățenie și nu găsea neam de chiștoc. De pe terasa petrecerii, un invitat tocmai își aprinsese o țigară și sprijinindu-se de balustradă abia își stăpâni un puseu de vomă, scăpând țigara din gură. Cerșetorul privi uluit cerul crezând că vede o stea căzătoare dar țigara aprinsă luată de o pală de vânt îl lovi în față. O luă de pe trotuar, suflă înspre filtru să alunge praful și trase cu sete din țigară mulțumit. Zâmbi arătându-și dinții vineți și se întoarse spre stația de autobuz pentru că auzi plânsetul unui copil. Se apropie curios de cutia de pe scaunul de plastic.

    La poalele turnului spre parcul din Nishinaka-Dori, cerșetorii aprinseră câteva cartoane într-un cazan să se încălzească. Familia Kitaro tocmai se întorcea cu taraba ambulantă de cărți. Cu bănuții de pe cele câteva cărți vândute, se gândeau dacă e mai bine să cumpere o pastă de dinți sau un pachet de țigări și până la urmă deciseră că mai bine un pachet de țigări, mai ales că domnul Kitaro simțea cum singurul dinte din gingia de jos i se cam clatină. Pe de altă parte fumând noaptea trecea mai ușor și mai uitau de foame și de frig.
    – S-a întâmplat ceva, îi șopti soțul la ureche arătând spre grupul de cerșetori care se strânseseră în jurul unei cutii de pantofi. Femeia alergă repede și privi uluită pruncul din cutie cu fața luminată ca și cum s-ar fi aplecat asupra unei lanterne.
    Pruncul gângurind strălucea ca o bijuterie.
    – Este minunat, zise cineva după un lung moment de tăcere, cum a ajuns aici? Aduceți-l mai aproape de sobă. Are nevoie de căldură.
    – L-a găsit Edo, în stația de autobuz, într-o cutie de pantofi.
    – Mai puneți niște cartoane de foc, zise Shoma Kitaro, privind spre soțul ei ca și cum i-ar fi spus ”nu ar fi mai bine să ardem niște cărți?!”, iar Kenji Kitaro înțelese perfect și se îndepărtă după care reveni cu un braț de cărți pe care le aruncă în cazan. Focul se învioră întinzându-și căldura peste cerșetori ca și cum i-ar fi luat în brațele de lumină plăcută ca o creatură de lumină din imaginația unui poet.
    – Să-i dăm niște lapte, zise un cerșetor întinzând o sticlă. L-am adunat de la șaormăria din colț.
    – Ne trebuie un biberon și scutece, poate e vreo farmacie deschisă.
    – Oare ce nume are? întrebă o femeie plângând.
    – Ar trebui noi să-i dăm un nume.
    – Eu ziceam să se numească Kenji, zise Kenji Kitaro.
    – Nu, eu l-am găsit, o să se numească Edo. O să-l cheme ca pe mine. E dreptul meu.
    – S-o crezi tu! Edo e nume de labagiu.
    – Dacă l-am plăti pe Kima, falsificatorul, am putea să-i facem un certificat de naștere și copilul ar rămâne al nostru. Doar avem dreptul și noi la un copil. Am peste 25 de ani de contribuții la national insurance și uite cum am ajuns pe stradă într-o colonie de cartoane! Dar e posibil să ceară o avere, spuse Shoma cu ciudă.
    – I-l fac gratis, se auzi de undeva din spate, și cerșetorii se dădură la o parte lăsându-l să se vadă pe Kima, numai dacă…
    – Numai dacă?
    – Numai dacă se va numi Kouki care înseamnă lumină. Strălucire.
    – Kouki Kitaro.
    – Du-te repede și fă-i certificatul. Nu mai pierde timpul.
    – Kouki Kitaro, ziseră cerșetorii privindu-se cu mândrie ca și cum ar fi găsit exact numele care trebuie.
    – Aici este, zise o femeie venind alergând urmată de doi polițiști. Uitați-l, e copilul meu!
    Polițistul se apropie cu lanterna la ochi și întinse mâna spre cutia de pantofi, dar Shoma acoperi pruncul cu pieptul.
    – Despre ce copil vorbești?! Acesta este fiul meu, Kouki, zise Shoma privind după Kima care-i întinse repede gâfâind certificatul de naștere. Ăsta este certificatul de naștere.
    – Dar la ce maternitate s-a născut, întrebă uluit polițistul verificând documentul care părea fără nici o greșeală.

    – Cum la care? zise femeia arătând spre Spitalul Universitar care-și înălța firmele luminoase deasupra parcului. La Akita.
    – Nu e adevărat, e copilul meu. L-am uitat pentru câteva clipe în stația de autobuz.
    – L-ai uitat, ai zis? Pe vremea asta?! Ce mamă ar uita un copil iarna în stația de autobuz și polițistul dădu un pas înapoi căscând gura, văzându-i pe cerșetori cum se grupează. Șoptind în stație ceru back-up, dar când veniră colegii săi deja în jurul turnului începură adevărate lupte de stradă, cerșetorii de pe străzile adiacente adunându-se, ridicând baricade din anvelope uzate cărora le dădură foc, incendiul devorând lacom mașinile parcate de-a lungul străzilor, trecând din realitatea concretă în realitatea știrilor TV și a edițiilor speciale. Peste tot unde priveai, la orice chioșc de ziare, pe orice plasmă de știri erau imaginile lui Kouki Kitaro, băiețelul luminos din colonia de cartoane pentru care se vărsa sânge pe străzi.
    O asistentă privind la televizor, luptele din jurul turnului chemă repede șefa de secție căutând zăpăcită într-un registru.
    – Dar nu-i găsesc fișa de observație…
    – Vai de mine, cum se numește băiețelul?
    – Kouki Kitaro, să-i completăm repede fișa. M-am zăpăcit de tot, zise șefa secției ducând mâna spre o ceașcă de cafea tocmai când trei polițiști se prezentară arătând legitimațiile întrebând de o naștere. Făcându-se că își caută actele, asistenta le întinse după câteva zeci de secunde fișa pe care polițiștii o căutau, felicitându-se în sinea ei că avusese ideea să o completeze la timp.
    – Ce-s cu luptele astea de stradă? întrebă prefectul în biroul clădirii guvernamentale, arătând spre televizor la care urmărea știrile cum luptele s-au extins în tot cartierul și pe lângă cerșetori ieșiseră în stradă și studenții cerând burse și alocații mai mari. Știrile o arătau pe doamna Shoma Kitaro țipând că are 25 de ani de contribuții la national insurance și este tot în stradă iar acum i-au luat copilul. Uitați-vă, am certificatul de naștere. Autentic. Copilul meu s-a născut la maternitatea Akita.
    – E adevărat? întrebă prefectul pe șeful poliției.
    – Este foarte adevărat, am trimis la maternitate cei mai buni oameni. Am verificat eu însumi foaie medicală de observație. Copilul s-a născut acolo.
    – Și atunci?
    – O dansatoare de la cazino spune că e copilul ei.
    – O dansatoare de la cazino?!
    – Da, l-a pus într-o cutie de pantofi și l-a lăsat în stația de autobuz. Ea spune că l-a uitat câteva clipe.
    – Câteva clipe?! Pe frigul ăsta? De ce să își țină copilul într-o cutie de pantofi?!
    – Cazul este destul de complicat. E în cercetare.
    – Dar dacă certificatul este autentic și s-a născut la Akita? gândi prefectul cu voce tare. În toamna asta sunt și alegerile. Prefectul privi nemulțumit din coada ochiului știrile.
    – Pe de altă parte familia de cerșetori nu are o casă. Stau în colonia de cartoane din jurul turnului Kachidoki. Cei de la serviciile sociale…
    – Dar familia Kitaro are sau nu are contribuții la national insurance?
    – În fiecare an au făcut plățile la zi.
    – Atunci de ce sunt în stradă?!
    Șeful poliției ridică transpirat din umeri gândind: ”Majoritatea celor fără case au contribuții sociale și sunt totuși în stradă.”
    – Atunci să li se dea o casă din fondul de consiliu, zise prefectul care parcă înțelese ce gândea șeful poliției ca și cum acesta avea mintea transparentă. Atinse o tastă de telefon pentru a-și chema administratorul fondului locativ, gândindu-se că tot trebuia să rezolve problema coloniei de cartoane din centrul administrativ. Dacă e nevoie vom pune la dispoziția cerșetorilor două cămine de liceu, gândi prefectul privind spre fereastră – “Oricum voiam să rezolv colonia de cartoane de mult”. Când intră administratorul în birou, o fereastră lăsă să intre frigul de afară, tăios și aprig ca o sabie de samurai spintecând aerul într-o lovitură perfectă.

     

  •  Camelia Morda Baciu – Teatru între vis și realitate

     Camelia Morda Baciu – Teatru între vis și realitate

     Teatru între vis și realitate

             Oricât de pozitivă aș vrea să fiu, nu prea îmi iese, sau poate îmi „iese pe ochi”. Orice glumă este bună dacă ține puțin dar asta se cam îngroașă. Au trecut mai bine de două luni, de când mă tot uit…sau visez la o piesă tragi-comică.

            Primul act – Intră în scenă un personaj ciudat, nevăzut precum un spirit, numit „Coronavirus”.

    L-am studiat prin „culise” și i-am văzut forma rotundă și buboasă, părea o mingiucă pentru masaj la tălpi. A început să se „rostogolească” printre „spectatori” și a lovit din ce în ce mai mulți, pe unii chiar mortal.
            Actul II – „Scena” se umple de paturi de spital, săli de terapie intensivă, sicrie, „actori” plângând, cadre medicale obosite, trântite pe jos, pe scaune, prin colțuri cu capul între mâini pentru un pic de odihnă și o clipă de rugăciune.
            Actul III – Se schimbă „decorul”. Apar mulți „actori” panicați care se înghesuie pe la magazine și ies cu cărucioarele arhipline de alimente, apă, dezinfectanți, hârtie igienică, etc.
    Unii se calcă în picioare pentru niște borcane de „Nutella”, alții se reped la ultimul kilogram de făină, ultima bucățică de drojdie.
    O scenă impresionantă a fost cea cu hârtia igienică: două „actrițe” și-au smuls una alteia din brațe o confecțiune de hârtie. În urma lor rămân rafturi goale. Nebunie mare!
             Actul IV – Alt decor: un oraș pustiu, lacăte pe ușile școlilor, magazinelor, bisericilor, restaurantelor, barurilor, parcurilor, muzeelor, etc. Undeva, într-un colț se vede o farmacie deschisă, iar în celălalt colț, un magazin alimentar cu un șir de oameni distanțați, cu mască pe figură, mănuși chirurgicale, triști și tăcuți, par niște zombie.
             Actul V – Apar niște blocuri și de la balcoane „actorii” cântă imnul național și melodii reprezentative din repertoriul marilor soliști de muzică pop. Se organizează „flash-mob” din cartier în cartier, din oraș în oraș, din țară în țară.
             Actul VI – Se văd tot mai multe nume de țări. Pe ecranul din spate al scenei se văd mări și oceane tot mai învolburate. Se pare că protagonistul piesei de teatru, cu un nick-name „Covid-19” a trecut peste ocean și se „rostogolește” și acolo.

    La un moment dat, pe ecran apare harta lumii și deasupra cu litere de-o șchioapă, scrie „Pandemie”.

    Îmi scot telefonul din geantă și pe sub scaunul din „sală”, intru pe Google și văd  „pandemie = epidemie mondială”. Aoleu! Mingea asta buboasă umblă nebună peste tot. Constat că nu prea e de râs pe aici și că particip la o dramă.
              Actul VII – Pe scenă apare un aeroport cu multă lume care cu disperare luptă să se urce în avion. Pe ecranul din spate se derulează imagini cu tot mai multe aeroporturi și mii de oameni adunați. La un moment dat, în „sala de teatru” se sting luminile și din difuzoare se aude o voce care anunță: „Aeroporturile au fost închise!”.
             Actul VIII – Au instalat o graniță între două țări și „actorii” dintr-o parte și cealaltă se ceartă și se resping reciproc. Se aud replici: „Vrem să ne întoarcem acasă, lăsați-ne să intrăm în țară!” ;
    „Rămâneți acolo unde sunteți, nu ne aduceți moartea în țară. Ați plecat, acolo să stați!”. Și replicile devin din ce în ce mai tăioase. Parcă văd o scenă din „Nabucodonosor”. Se încing spiritele.
              Actul IX – Pe ecranul din spate: un oraș cu mașini de Poliție, armată, pompieri, ambulanțe, spitale, corturi, camioane cu sicrie iar în mijlocul scenei o paiață plângând și cu o targă agățată de gât, pe care scria: „Mi-e foame!”.

    Recunosc, am plâns și eu la scena asta. Mi-am amintit că de două luni nu am luat niciun ban și că mâine pot fi eu acea paiață flămândă.

               Actul X – Multe case, multe telefoane, multe personaje speriate, disperate, plânse care-și cheamă copiii, părinții, bunicii, frații, surorile, prietenii, iubiții și iubitele.
               Actul XI – În cele patru colțuri ale scenei au apărut patru personaje echipate precum astronauții, în mijlocul lor, echipat la fel, stătea impunător șeful de la NASA.
              Actul XII – Apare un laborator și câțiva oameni de știință se uitau la acea minge buboasă, cu nume de „Coronavirus” sau „Covid-19” și o rostogoleau de ici-colo, doar s-o distruge. Toată piesa se termină cu o pancartă enormă pe care scria: „Așteptăm vaccinul”.
             M-am trezit, mi-am dat seama că am visat. Că doar sunt închisă în casă de nouă săptămâni, iar teatrul este închis tot de pe atunci. Vis sau realitate, oricum este cea mai tristă piesă de teatru pe care am văzut-o în viața mea.
              Camelia Baciu – 18.05.2020
  • MILA – un roman tulburător al scriitoarei Mariana Cornea

    MILA – un roman tulburător al scriitoarei Mariana Cornea

    Nu ai nici cea mai palidă idee cine ar putea fi Mila dar, și mai important, parcursul ei prin păinjenișul unui roman de-a dreptul tulburător. Un omagiu femeii dar și vieții.

    O parte din poveste se petrece în anii grei de dinainte de 89 dar cartea nu este doar o radiografie a unor vremuri, întâmplări, sau biografia unei femei oarecare… cartea este ca o operație pe cord deschis…

    …o trepanație sau o implozie a celor mai contrare postùri și sentimente, totul prezentat sublimat, metaforic, totodată neasemuit de realistic…

    Mariana Cornea în pielea prozatorului preocupat de introspecție izbutește să aducă la lumina cititorului imagini și senzații năucitoare.

    Cartea este pe alocuri plumburie dar emană lumină și fericire, invită la reflecție și sinceritate, la speranța care nu moare ultima, ci …niciodată… (Valeriu DG Barbu)mila-mare-700x504-1 MILA - un roman tulburător al scriitoarei Mariana Cornea


    Fragment din romanul MILA – publicat la Editura Minela – București


    …Cum a început povestioara asta? Cu alte povestioare, prea mici să devină istorii, prea mărunte, prea înghesuite să țină în brațe soarele diavolesc de obositor, prea tinere să fie femei, prea cuvioase să fie curve. Și un coșmar!

    Ce e aici atât de interesant? Intrăm să cuprindem întunericul și lumina, cu ochii larg deschiși, atingem femeia, castaniul părului, rochia și supunerea, brațele ei strânse, dar nu suntem curioși să îi știm oftatul și fericirea.

    Acum alte posibilități nasc alte brațe, un trup pregătit să taie castaniul, pierzându-și puterea.

    Acesta va fi adevărul, încălțat cu cizme lungi din cauciuc; respiră adânc, respiră adânc! E un vis?

    Cine poate suci altceva să nu fie un vis? De fiecare dată sunt milioane de fețe într-un adevăr remarcabil de jalnic. Milioanele acelea sunt creaturi sălbatice, ser înecat în fum și cenușă.

    Dacă vrei să-i vezi verdele, trebuie să știi unde să privești! Desigur, unde este femeie, nu simți că stă în piatră tot ceea ce trăiești într-o iluzie, într-o tavernă, în orice prostie.

    Lara privește grotescul meu, sunt eu, Mila. Chiar te rog, privește gunoiul în cutia asta frumoasă!

    I-am aplicat o ghirlandă de flori, flori din hârtie creponată, casele și turnul bisericii mele, care se împreunează cu abandonul și păzitorul meu.

    Nu sunt printre cele care fiind pe moarte, ar implora cerul să-i salveze sufletul, sunt printre cele care discută despre răzbunare, despre drept și strâmb. Sunt doar voința celor ca mine, cu Biblia într-o mână iar în cealaltă – fuga totală.

    De aici începe întregul de străbătut. Superioritatea și iremediabilul altora mi-au otrăvit traseul, mi-au mai rămas cinci pași și tu te vei lăsa în seama mea, pentru că nu există antidot. Acum eliberează-mă!

    Te eliberez de frânghia care ne leagă doar pe pământ, în timp ce acești cinci pași, sunt cinci moduri carnivore prin care vom pieri.

    Se prea poate să devin vizibilă, dar tu, Cleopatră, cu privirea și agilitatea acelui ,,niciodată”, lovește-ți lutul până se sparge!

    Nu vom mai fi un întreg, o apariție cu tendința schizofrenică de a experimenta vindecarea; te văd murind, tu mă vezi murind, nimeni nu a reușit lucrul acesta, doar noi două, nimeni nu a văzut pe nimeni murind.

    Iarna asta e mai geroasă ca de obicei, dormitorul a devenit o cameră frigorifică, știi, sângele acela răvășit este val de gheață și pulbere iar carnea atârnată de draperie, liniștea celor două ferestre, nu mai urlă semnalul SOS.

    Lara, pentru ce să mai rămâi aici? Lara, pentru ce să mai rămân? Pentru ce să te mai unduiești pe tocuri înalte, să-ți mai freci coapsele de mizeriile acestui oraș, pentru ce să-ți mai agăți ghirlanda și ochii de acest grotesc?

    Privește, te voi zgâlțâi până te vei așterne pulbere, asta dacă vei refuza să faci ce-ți sugerez, îți voi suge sângele cum lipitorile și întunericul nopții prin care definitivul spune lucrurilor pe nume.

    Nu plânge, nu ai de ce, viața asta schițată așa, în batjocură, pe o bucată de carton presat, nu merită să rămânem! Chiar și o piatră, ca să aibă o moarte de două ori, se repetă în cinci pași decisivi. Care sunt?

    Răbdare, draga și iubita mea prietenă, răspunsul meu va provoca întrebări, de aceea prefer să ți le formulez eu, despre cea care începuse când încă nu se sfârșise, așa cum se cuvine.

    Toamna venise fără să o aud, fără să îi văd măreția iar Cristi, care până atunci, cu regretul șarlatanului, intra în lutul meu povestindu-mi despre dragoste, despre corpul format din lucruri atât de subtile…

    …rămânea mai des peste noapte, încălzindu-mi picioarele cu grijă, ascultând vibrațiile legăturii cu ombilicul meu, iar eu respiram în corpuri diferite, cred.

    Câteodată, Lara, schimbările devin realitate și te surprind, te surprind cu dinamica hotărârii de a se cristaliza.

    Adeseori, alături de sine plângi momentele importante din viața ta și fără să îmbrățișezi sinuciderea, trecutul șfichiului cântă zi și noapte, iar tu, Lara, nu știi bătălia nouă…

    …săruturi sub forma unui pumn bine plasat să-ți sfărâme mersul, trasul de păr, mângâieri sub forma loviturilor de picioare, martoră a descompunerii timpului.

    Timp, ce este timpul, draga mea? O roată dezlănțuită, un râs mistic aparținând aceluiași potir.

    Adeseori o mare minciună conține un mare adevăr și te întrebi dacă prin înșelarea cuiva, diferența e obligatorie.

    Să devin nemuritoare, mi-am unit murirea cu murirea lui, fără încetare îl iubesc Lara, îl iubesc, măcinată de copilărie, măcinată de prezent, măcinată de disperare.

    În noaptea eliberării, în noaptea de un octombrie neauzit de mine, în noapte, cred că îmi e rău, de fapt din timpul zilei, încovoiată de durere respir, respir adânc. Respiră! strigă tovarășa. Respiră! repetă Cristi.

    Tovarășa îmi răscolește din când în când interiorul, și doare teribil Lara, par atât de pipernicită în patul care, prin găsirea sa nu a pierdut nimic din părțile picante ale povestioarei, dar acum, înecat în sânge, rătăcește pe undeva unde suntem.

    Cei doi șușotesc de zor cu privirile albite de dumnezeirea actului ce va sosi curând. Iată, a sosit înconjurat de un templu, nu e nici un alt templu ca el, pentru că locul lui e aici, este acolo!

    Nu înțelegi, pe cine trebuie să convingă acest lucru? Misterul care îmi ținuse viața în această rea-litate, privea afară ceva îndepărtat.

    E redobândirea liniștii, o duminică istovită, prima duminică liberă de vreo două luni încoace.

    Lumina năvălește obraznică în camera aflată în dulce penumbră, adâncită în somnul letargic al trupurilor și înjură corect, ca după dicționar, neliniștea străzii, încrucișarea lucioasă a semaforului la cinci și jumătate.

    E atât de stăruitoare, încât aerul își bagă degetul în răcoarea albastră din locuința de la etajul trei, zâmbind stânjenit, atinge carnea și glasul strident al unei ambulanțe până la muchea tavanului.

    – Mmmm! ce naiba se întâmplă? mormăi cu glas cleios bărbatul, prelungit ca o uitare imensă  într-o nedeslușire în care ființa sa se regăsește.

    Nu am pic de pace! mormăi din nou, retrăgând cu atenție brațul de culoarea bronzului, din împrejurul tărâmului pe care adoră să hoinărească.

    Își freacă fruntea nervos, își arcuiește valul de carne și oase fără efort, îndreptându-se cu pași de fiori înspre mica bucătărie, care puse stăpânire deodată pe mintea lui.

    – O cafea, o cafea, să îmi iau doza! rostește în timp ce se îndreaptă ca o mașină teleghidată de o mână nevăzută înspre aragaz.

    Cafeaua, un amestec de năut și cine știe ce alte bazaconii comuniste, îl aștepta într-o cutie de ness. Maria încă doarme după tură… a ajuns acasă pe la unu noaptea. Muncește mult și conștiincios, muncește cu oamenii și pentru oameni.

    Secția de obstetrică-ginecologie din clădirea maternității spitalului județean e un sector foarte greu, unde decretul antiavort al ,,minții luminate”, din înalte rațiuni pentru nașterea ,,omului nou”…

    …forțează femeile să devină mame și victime, personalul medical nu suflă nimănui cauzele deceselor, e un subiect tabu.

    Sărmanele, să scape de sarcinile nedorite, își introduc obiecte, plante de tot felul, apelând la așa zișii medici care, pe bani grei, provoacă avortul în condiții mizerabile.

    De multe ori aceste nefericite ajung la urgența spitalului și sunt obligate să spună ce, cum, cine, ca mai apoi, după zile de spitalizare în salonul septic, asta dacă au șansa să scape cu viață, sunt chiar arestate.

    Și toate astea se întâmplă să sporească natalitatea. Maria și colegii ei sunt obișnuiți cu vizitele neașteptate ale miliției și procuraturii care controlează la sânge fișele bolnavelor. Câtă disperare!

    Cristi M. meditează la toate astea cu tristețe pentru că el și Maria, în 18 ani de căsătorie, nu au avut șansa de a avea un copil. Dragostea lui, dragostea ei, dragostea lor, purtătoare de păsări le e parâma.

    El are convingerea că vor reuși să aibă un copil al lor, încercase de multe ori să îi sugereze adoptarea unui bebeluș, dar ea se împotrivea de fiecare dată ideii până aproape de depresie.

    Cu alte cuvinte, doar un copil, sânge din sângele ei, un copil, sânge din sângele lui va intra în viața lor, numai și numai atunci comuniunea lor va fi desăvârșită.

    (…)

    –  Nu plânge, ești perfectă, Lara!

    Zgomotul pantofilor simpli și eleganți, pare o dulce frământare în pântecul orașului aproape adormit, când doar păsările nopții flutură destine și răspunsuri celor care vor să asculte.

    Clubul o întâmpină cu o petrecere privată mai largă, la care ea nu a fost invitată, dar Gică, băiat finuț, făcu semn bărbatului de la intrare să o lase să intre.

    Muzică jazz în surdină, bufet chic așezat cu grijă într-un loc îndepărtat și la vedere celor care vibrează în acest spațiu; femei frumoase și elegante, bărbați atrăgători, puși la patru ace… pare că Orașul luminilor s-a transferat aici, în fiecare parte.

    Pe ringul de dans, perechi înlănțuite cu disperarea unui cuvânt numit roată, cu smerenia alcoolului, călătoresc în jurul unui întreg fluid, unde oare se duce?

    Iar la mese, cocteiluri de toate gusturile și culorile întâlnesc viețile anterioare celor ce mai reușesc să-și amintească.

    Lara strălucește ca o regină așezată la bar pe scaunul înalt care îi dăruiește și mai multă distincție, în timp ce Gică, serviabil și încântat de prezența ei, îi oferă din partea casei un cocteil inventat de el… Goodbye to you.

    Lara, încântată de combinația de alcool, fructe de pădure și secretul neîmpărtășit a lui Gică, a lălăit chiar și un început de cântec, încă neauzit și necompus de nimeni, dar care conține cuvinte magice, gata să nesfârșească seara până în zori.

    Lume selectă, oameni cu bani, chipuri enervant de regăsite în vederea Larei, solicită spiritele supraviețuirii.

    De ce se află aici? De ce preferă să fie o pasăre de noapte? Cineva știe, știe totul, dar încă așteaptă să vorbească!

    Din colțul rotunjit al elegantului bar, printre luminile înșelătoare, printre hohote de râs, printre țipete alintate de femei, Lara privește un singur bărbat, unicul bărbat care i-a trezit interesul.

    Toată feminitatea ei picură pe marmura încăperii, picură de pe scaunul înalt și elegant, picură moale și dulce, sacră și frumoasă spre a-i spune să vină cu ea într-o călătorie lungă și proprie.

    Lara nu e o formă printre alte forme și nici o magie printre altele, e lama bine ascuțită, formidabila plăcere a orbului de a face și de a aduce interogația la persoana I.

    Întoarsă cu spatele la bar, se ascute-n privirile lui, strălucește clasic și modern, voluptoasă, nu într-un anumit timp, ci într-un acum pe care și-l dorește înspre zări inimaginabile.

    –  Ce-avem noi aici?

    Puțin răvășiți ochii lui albaștri o măsoară amuzați, dar în același timp cu mult interes.

    Conturându-se din formă fluorescentă în carne și oase, Sebastian zâmbește ca un cunoscător al răspunsului care se lasă așteptat.

    –  Eu sunt Sebastian… tu?

    –  Lara, răspunde pasărea răsfirându-și aripile prin ar-șița de pe umeri.

    –  Sunt liber în seara asta, nu ai vrea să facem o plimbare?!

    –  Te-ai întrebat dacă eu sunt liberă? Nu crezi că aș putea să nu fiu?

    O privi și îi șopti încet, aplecându-se spre înainte, aproape atingându-i părul:

    –  Știu că ești disponibilă, mi-a spus mie o păsărică în timp ce mă deplasam spre bar. Ești încântătoare și știu cu ce te ocupi… așadar – ești liberă și cât?

    Lara zâmbind toată floare, întinse cu grație o mână și, fără să vorbească, strânse ușor palma lui, în semn de plecare într-o lungă călătorie, răsfățându-se într-un accept cu plete fluorescente și o flacără tulburată straniu.

    Lara nu e o curvă, nu e o prostituată de lux, e o artistă… pentru ea aceste momente sunt doar preludiul unui act creativ.