Revista Vocativ

supliment cultural

recenzie

,,femeia sixtină”- Liliana Filişan

Mulțumesc pentru că distribui
  •  
  •  
  •  
  •  

,,femeia sixtină”- Liliana Filişan

Despre lirica feminină autohtonă s-a scris foarte puțin, către deloc. E drept că lumea literară aparține bărbaților, dar, le place sau nu, poetesele există. Valoarea poeziei lor nu este lipsită de însemnătate.

Pornind de la intimismul canonic al versurilor triste și grave, semnate de Magda Isanos, de la poezia Etei Boeriu – obsesie a erosului și a morții, revoltă în fața fragilității omenești – de la Constanța Buzea a cărei poezie este o revelație a singurătății sau…

…o versificație guvernată de ambiguitate, Ana Blandiana – poetă controversată care alertează printr-un lirism reflexiv regimul totalitar – continuând cu onirismul Norei Iuga, cu generația anilor ’70-’90 – Doina Uricariu, Elena Liliana Popescu , Mariana Marin, Elena Ștefoi, Anca Mizumschi, Simona Popescu etc…

…sunt convinsă că universul liric feminin românesc se impune în contemporaneitate prin expresivitate şi limbaj artistic diversificat, sincronizându-se cu evoluţia liricii europene şi americane.

Am să mă opresc la una dintre poetele care s-a remarcat după 2010 printr-o lirică puternică, nonconformistă, sarcastică, erotică, o amazoană care luptă pentru statutul de femeie în toate ipostazele ei:

femeia mamă, iubită, femeia curvă, femeia copil, femeia care-și asumă rolul de judecător al slăbiciunilor masculine, o lume aparent lipsită de sensibilitate, de dorința de a trăi la intensitate maximă, așa cum o face Liliana Filișan în versurile sale din volumul ,,femeia sixtină”, publicat la Editura Minela, 2016.

Poezia Lilianei Filișan patentează lirica feminină contemporană, aducând în prim-plan femeia independentă, încercând să se autodefinească din punct de vedere spiritual, moral, existențial.

Volumul de versuri este structurat în trei capitole: ,“niciodată duminică”, “lilith, abi!”și “canonul sixtin”.

Nu pot neglija imaginile aparținând Ralucăi Nicoleta Caragea care dau un plus de rafinament textelor. Poetul George Mihalcea a scris prefaţa cărţii iar Felix Nicolau a semnat referinţele critice de pe coperta trei.

Într-o lume plină de prejudecăți Liliana Filişan are curajul să înfrunte teoria potrivit căreia femeia este doar un instrument folosit de bărbați sau un rău necesar. Femeia sixtină, a cărui trup ,,este feuda stearpă a divolului”, nu se lasă copleșită de disprețul bărbaților.

Ea continuă să creadă în arta de a te dărui total, chiar și atunci când îți vinzi trupul și face o paralelă între femeia care vinde flori, pentru a-și câștiga pâinea și femeia curvă, instrument al plăcerilor ce vinde bărbaților ,,iluzii” pentru a nu fi întreținută.

Autoarea conchide la finalul poemului La Goulue (încă o noapte ratată): ,,asta sunt – o târfă/ …dar să ştiţi viaţa asta e cea mai mare curvă/ zadarnic mi-am deschis sufletul nimeni n-a vrut să intre acolo”.

Dorința de a fi iubită îi dă putere să meargă mai departe prin labirintul trădării.

Fiecare culoar poartă un nume:

tristețea ,,ca o crisalidă ce ştie că nu va avea niciodată aripi/ ca un copac ce simte pe trunchi respiraţia fierbinte a joagărului/ ca o mamă închisă în azilul mizer al minţii ei rătăcite/ murmurând un cântec de îngropăciune deasupra unui leagăn gol”; singurătatea care ,,nu-şi dezminte desăvârşirea barocă”; ,,uneori singurătatea pare o fericire aproape indecentă; iubirea – ,,anestezia dinaintea morţii”;

,,în religia mea a existat dintotdeauna o singură poruncă/ iubeşte /şi am iubit cu mine toată/ roată/ desfrânată”; minciuna – ,,în fiecare minciună există un adevăr nerostit până la capăt”; viața și moartea – ,,nu poate fi mai crunt să mergi prin viaţă fără braţe/ decât să mergi cu spatele către moarte cum ne-a fost dat”.

Captivată de lectură, Liliana Filișan apelează la citate aparţinând autorilor preferați, acestea fiind punctul de plecare a unor poezii, o catapultă gnomică de viață sau un simbol al diverselor teme.

Astfel, versuri semnate de Mircea Bârsilă, întregesc poemele Lilianei ca un puzzle de idei, de trăiri, așa cum întâlnim în poeziile : ceasuri potrivite niciodată la ora uitării, pâine cu miros de tămâie şi sânge împietrit, femeie fără căpătâi, Anais, în/ între.

Poezia Lilianei abundă în imagini puternice, pasionale, erotice, în care femeia este nucleul existenţial. De aceea alege citate din Anais Nin, prezentă în multe dintre poeziile ei. „Erotismul este una din bazele cunoașterii de sine, la fel de indispensabilă ca poezia” (Anaïs Nin).

Pornind de la acest concept definitoriu, întregul volum este o conspirație feministă în consonanţă cu erosul şi viaţa.

Foloseşte imagini care converg spre construirea egoului în antiteză cu propria-i identitate – ,,voi spălaţi podelele eu îmi spăl patimile în braţele bărbaţilor voştri/ voi coaceţi pâine eu coc în pântec sămânţa desfrâului/ îmi rodeşte copacul în fiecare noapte//…bărbaţilor nu le plac sfintele”. (sunt cea mai frumoasă femeie)

Singurătatea, rodul unei iubiri neîmplinite, incinerează sufletul femeii pentru care lipsa bărbatului dorit rămâne o permanentă prezenţă obsesivă, în nopţile ,,în care despici întunericul până la os”, îl simte cum se stecoară ,,ca un ucigaş plătit la locul crimei”.

Durerea o transformă fără voia ei, o rupe de realitate, introvertind-o. Ea nu înţelege de ce cunoscuţii pe care-i salută, o evită – ,,n-o să înţeleg niciodată unde se grăbesc oamenii/ de ce mă convertesc în religia cărnii/ înainte de fiecare moarte fără niciun Dumnezeu”. (religia cărnii)

Trăind un coşmar sadic permanent, e la un pas de prăbuşire. Iubirea ,,a devenit un drog mult prea scump” pentru ea, despărţirea, agonie – ,,îngeri apteri îmi sting lumânările cărnii lăsându-mă în bezna inutilităţii…”.

În cele din urmă îşi găseşte refugiul în scris, poezia devenind confidentă, indispensabilă stărilor de spirit prin care trece:

,,scriu pentru a nu lăsa moartea să mi se întindă sub pleoape/… scriu pentru a nu mai visa mereu acelaşi coşmar/ … scriu cu sufletul despuiat de ultimul veşmânt/… scriu cu sufletul învineţit de durere de neputinţă/… scriu şi mă înalţ din mine însămi/ mă înalţ tot mai sus/ ca un zmeu de hârtie cu sfori legate de mâinile bărbatului/ întors într-o copilărie furată/…”. („opera de trei parale”)

,,femeia fără căpătâi” îşi urmează gândurile dorind să dispară fără urmă ,,prin labirintul tăcerilor”, atunci când i se face dor ,,haitele dezlegate ale întunericului/ muşcă sfârcurile luminii până la sânge”. Se izolează şi îşi trăieşte singură durerea.

Dacă în primele două capitole discursul liric, scris în vers alb, reprezintă autoflagelarea sufletului, un strigăt permanent eliberat de trăiri intense, în ultimul capitol – ,,canonul sixtin” – autoarea îşi înfrânează patimile, construind un zid în jurul sinelui.

,,Canonul sixtin” scris în formă fixă, este o muzică a resemnării, a acceptării singurătăţii, a tristeţii, un legământ al ,,păcatului” de a rămâne femeie –

,,năpraznic ger e-n ochii mei de-o vreme/ şi-n cerul tâmplei nici lumină nu-i/ de astăzi sunt a mea şi-a nimănui/ de-ţi bat tristeţi în uşă nu te teme// nelocuirii-i sunt mereu străină/ e numai umbra mea alunecând/ pe muchia tăioasă-a unui gând/ spre liniştea carnalelor ruine”. (liniştea carnalelor ruine)

,,de vorbă cu Serghei” Esenin pigmentează ultimul capitolul cu nuanţe morbide, autoarea făcându-l pe poetul rus confident şi părtaş la gândurile sale negre. Abandonul, sinuciderea, înlocuiesc lupta pentru o viaţă fără esenţă –

,,mai vino poete să tragem un chef/ deschide-mi o venă doar una/ îmi spumegă-n sânge furtuna/ cum spumegă vinu-n pocal de sidef// s-o punem bătrâne din nou de-un scandal/ să urle şi lupii-n Kaluga/ să bea şi boierul şi sluga/ în crâşma sordidă cu iz de canal/ când pleacă beţivii pe şapte cărări/ cu dinţii dezleagă-mi opinca/ să-ţi cânt la ureche Kalinka/ desculţă de toată-ntristarea din zări…”. (“omul negru”/ -de vorbă cu Serghei)

Liliana Filişan rămâne pentru cititorul care rezonează cu poezia sa o ,,pasăre cu suflet de femeie’’ căreia nu ,,i s-a potrivit niciodată lumina”.

Ea este când amazoana luptând cu proprii demoni, bătând ,,la toate uşile închise îndurărilor”, când matrioşka sensibilă, vulnerabilă care plânge ,,cum plânge grâul în pâinea mucegăită a săracului/ cum pruncul flămând la sânul femeii secate de rod/ cum îngerul în trupul închinat nesfintei treimi a păcatului…”. (nicio moarte nu m-a înduplecat vreodată să uit)

Volumul de versuri ,,femeia sixtină” se impune printr-un lirism expresiv, iradiant, nuanţat de semantismul imaginarului, de coerenţa structurilor şi de convergenţa sensurilor poetice, în drama existenţială. Poeta îşi asumă rolul femeii fără scrupule care trăieşte aşa cum îi dictează simţul, indiferent de consecinţe.

,,… Romantismul etalat baroc îmbibă versurile care acoperă aproape toată gama, de la do-ul dionisiac, pînă la si-ul aerat, apolonic. Citesc şi vizionez încleştarea apocaliptică între iubire şi moarte ca proiecţie de umbre pe un kandinskyan ecran alb.” (Felix Nicolau)


Mulțumesc pentru că distribui
  •  
  •  
  •  
  •