Este neîndeajuns cunoscut faptul că tinerii scriu al Domnului de bine, și nu al naibii…
Sunt autori tineri care își așteaptă încărunțirea cuvintelor scrise de ei, pentru a fi băgate, în sfârșit, în seamă. Și asta pentru că, ceilalți mai de multă vreme tineri, nu au sau nu iau seama și ocupă spațiul literar adesea abuziv! Nu sugerez înlocuirea generațională, ci mai degrabă să dăm întâietate talentului autentic.
Tinerii au multe răspunsuri, dar nimeni nu-i întreabă nimic!
Gabriel Nicolae Mihăilă nu este chiar anonim, a obținut meritate premii și recenzii în reviste culturale renumite, este invitat să participe la diverse mișcări literare din România și din străinătate, a publicat cărți, două dintre acestea am avut bucuria să le citesc, „The limbs they took” Editura Minela și „Artemis”, Editura Neuma, cartea debutului său editorial îmi lipsește. Iată, așadar, opinia mea de cititor.
Publicată la Neuma, 2023 – „Artemis” este dedicată fiicei sale, Artemis-Maria, dar și copiilor lumii, părinților acestora, mie, ție…
Aparent ludic, surprinzând din realitățile multiple doar acele scântei și umbre aflate între lumesc și lăuntric, spiritual, poematizează copilăria de care nu reușim niciodată să ne lipsim pe de-a-ntregul, iar dacă amneziile survin cu anii, asta ne urzică îndelung!
Cele trei poezii – Ana are mere – mă trimit la abecedarul iubirii fără de cusur, chiar și atunci când, resemnat, consider inocența un viciu de procedură.
Sar cu voioșie în capitolul al doilea, nerăsuflu citind: ”pe genunchiul lui m-am așezat/ și n-a mai tremurat niciodată” – din primul poem – Pe genunchiul ăsta s-a mai așezat cineva – în care litera A păstrează încă înțelesuri primordiale.
Poveste de Crăciun este un poem fără Moș și fără Crăciun, doar un ”Dumnezeu care privește pe gaura cheii copiii/ care încă nu dorm…” până vine o mamă să sentențieze că ”dragostea e un copil cu picioarele goale/ într-un pârâu rece”, iar tatăl lumesc nu mișcă ore întregi ca să nu se trezească pruncul adormit pe brațu-i!
În poezia Despre tata, Artemis spune: ”mamă/ o să-l legăm fedeleș pe tata/ o să dăm cu pastă corectoare/ peste zilele în care ne-a fost furat”, iar finalul vine ca un vifor ”apoi o să ne ascundem și noi de el/ pentru o vreme”.
În „Incognito” trezește publicul literar și își spală sângele cu el, leac unui iminent NIMIC ce dă să asediaze cărțile, muzeul literaturii. Și cum este un cognito prin excelență, autorul mută poemul spre jumătatea plină a paHARului cu vin liturgic.
Poezia Chimioterapie e mai bine s-o citiți fără să vă divulg nimic, fiindcă precis o să vă vindece anume de ceva… Trec la lovitura (mie) de baros, intitulată 02.02 de numai două versuri, bine că doar atât, altfel mă îngropa ca Făt-Frumos pe zmeu! ”acolo unde se strâng tații netați/e o liniște / de moarte”
Trecem la ”…matematică”, nu vă așteptați să găsiți influențe de la Ion Barbu, mai degrabă aș face o trimitere la Dimitrie Cuclin (tot gălățean), la teoria nemuririi.
Următorul capitolul ne dezvăluie un autor ceva mai reflexiv, cu o poezie în stare pură. Toate bune până la pomelnicul cu vii al unor prieteni despre care a ținut să-i nemurească aici, sau să-i îngroape. Bine că imediat după, autorul Gabriel Nicolae Mihăilă își revine și reia firul liric parcă și mai subțire, delicat, ca un fum din hornul casei bunicilor iernind.
Iarăși nu vă pot divulga ce am surprins, ca nu cumva să rup vraja pentru când veți citi cartea. Sper să mai fie careva cu acest nărav, lectura…
Autorul diversifică temele abordate cu un rost alchimic, nimic nu este cazual, nu face un bazar, o tarabă, conduce intenționat cititorul prin labirintul stărilor contrarii și o face cu delicatețe, ca un adolescent care ajută o bătrână să treacă strada, rămânând doar ca „bătrâna” (cititorul) să vrea.
Ajunși la Adio, unde Trandafirul omului sărac, probabil, e un epitaf, sper să nu, îmi lasă un gust migdalat ca și cum altoiul arbustului, titlului poemului, tradafirul, este pelinul mai înainte altoit cu migdalul.
Se citește repede acest volum de versuri, Artemis, veți fi tentați să credeți, ținându-l între mâini. Ei bine, deschideți-l, apoi, mai vorbim!
Dacă nu am scris tot ce cred despre autor și despre carte, motivul este lesne, mă bucur de prietenia lui și nu avea rost să mă las prea părtinitor, să oftez extaziat și să arunc un wow la fiecare vers.
Sunt încântat de această lectură, sunt mândru că îl cunosc pe autor, dar și mai bucuros sunt că poezia românească actuală este de bună calitate, superioară celei din alte țări. Tinerii noștri au înțeles că manierismul literar este hibă, iar pentru o voce autentică îți trebuie nu doar har, ci și o cultură literară înaltă, un limbaj limpede și teme amintind valorile esențiale.
