Precum îți cer așa și pe pământ
George Gîtlan, volum publicat la Editura Minela
De foarte mulți ani citesc cu plăcere poezia lui George Gîtlan, apostolul iubirii, cel care respiră, simte și trăiește întru creația Evei. Păcatul este o binecuvântare pentru el.
Veșnic îndrăgostit, se înfruptă din ispită iar pasiunea se resimte în fiecare por al cuvântului liră. Poetul rămâne tributar farmecelor femeii, amplificând emoția transmisă printr-un erotism discret, tipic poeziei semnate de el.
Volumul cuprinde trei capitole – odată ca niciodată, testamentul unui vin bătrân, mă voi întâmpla în tine. Atât titlul, cât și capitolele volumului reprezintă esența întregului – iubirea – filonul de la care pornește fiecare trăire.
Creațiile sale nu au titlu, curg armonios ca un preludiu muzical în care piesele se succed într-un ansamblu de trăiri fără precedent – când flacără dominantă, când senin al unei dimineți de vară. Volumul abundă de îndemnuri biblice răstălmăcite în limbajul poetului, dând o altă conotație sensului inițial.
Sinceritatea, armă imbatabilă în lirica lui GG, conferă trăirilor o fluiditate consistentă majorităţii textelor într-un ritm care aduce forma menţinută cu consecvenţă de la primul vers până la ultimul.
Odată ca niciodată – structurează tematici bine conturate de gânduri, emoții, sentimente, în formule lirice de excepție, scrise în registru biblic care capătă o altă viziune în concepția auctorială.
Dumnezeu îi este atât prieten confident, cât și mentor spiritual, este martorul goliciunii interioare a oamenilor– ,,și-a spus dumnezeu/ să facem om// când a văzut ce-a ieșit / a plâns/ ca un copil a plâns// de-atunci nu l-a mai văzut nimeni/ se spune că șade pe un nor/de unde privește în golul din om/ și oftează”.
Eul lyric se identifică uneori cu simplitatea omului de rând, alteori cu personajele biblice – ,,eu despre mine unul/ atât pot să vă spun/ sunt doar un biet pelerin/ la pas pe-această/ via dolorosa// iată crucea mea * în mine râde mereu/ un om trist”.
George Gîtlan nu se pierde în cuvinte redundante. El comprimă mesajele și imaginile artistice dându-le noi valențe – cine nu e gata/ îl iau cu lopata/ am spus// și-atunci dumnezeu/ s-a ascuns în surâsul/ unui copil (de-a v-ați ascunselea cu dumnezeu)”.
Moartea este ridiculizată devenind un perpetuum mobile al vieții, un îndemn la carpe diem – odată am murit… plângeau lumânările/ și toate clopotele băteau/ de vreme rea…* la fiecare colț al zilei/ ne pândește o moarte/ și voi vreți să trăiți veșnic?/ nebunilor/ trăiți acum/ mâine nu există.* căci nu există dovadă mai vie/ că ați trăit vreodată pe pământ/ decât o inimă sângerând/
prin toate crăpăturile ei/ din prea multă dragoste/ de viață”.
Bogăția adevărată, în concepția poetului, nu este cea materială, ci prezența părinților în viața copilului, bucuria de a nu rămâne orfan – ,,… eu sunt sărac de tată/ dar când spun mamă/ doamne câtă bogăție/ și mi se umple inima/ pe loc de bucurie”.
Scene ale copilăriei se înlănțuie inocent în amintirea vremurilor în care pruncul privește pe geam ,,dansul fulgilor de nea”asociat cu ,,mirosul cozonacilor, cu nuci mere și colaci”, toate acestea lăsând un gol în sufletul copilului – dorul de tată – care ,,doarme în pace”.
Cel de-al doilea capitol – testamentul unui vin bătrân – este un omagiu adus poeziei. Ars poetica lui George Gîtlan se concretizează prin relația autorului raportată la creația și eul liric în universul conceptual personal și general.
El consideră că poeții sunt liantul între teluric și ancestral, între viață și moarte, între divinitate și creația Domnului, sunt condamnați la nemurire – poeții ca poeții/ nu știu să moară/ știu doar să scrie/ cu limbă de viață/ despre o împărăție/ care va să vie/ ei sunt vocea care/ predică în pustie// moartea nu-i găsește/ niciodată acasă”.
Capitolul trei – mă voi întâmpla în tine – este piesa de rezistență a volumului și implicit a întregii creații semnată de George Gîtlan – vagabondul nopților – al cărui condei se împlântă, fără nicio reținere, în carnea trăirilor intense generate de iubire, dorință și pasiune.
El nu are nicio reținere în a-și exprima direct sentimentele față de femeia iubită – odată ca niciodată/ mă voi întâmpla în tine/ până la plăsele/ cum se împlântă cuțitul/ în miezul din pâine/ când i se face foame lui…”.
Femeia se întâmplă în viața lui ,,ca o pasăre de noapte, ca un înger cu aripile amuțite, … la fel de frumoasă/ ca o ultimă dorință/ a unui condamnat/ la viață”. Dragostea joacă rol dublu în accepțiunea bărbatului.
Femeia este când ofrandă adusă zeilor, când provocare arzând în focul pasiunii de a se dărui bărbatului iubit. Uneori este slovă din cartea sfântă, alteori este păcatul de care devine dependent. Limbajul trupului stârnește în el demoni greu de stăpânit – îi iubesc demonii/ locul sfinților e în icoane/ eu mă închin sânilor/ smerindu-mă/ între coapsele ei”.
Copilul-bărbat se joacă atunci când privește lacom goliciunea femeii iubite și, uzitând de spiritul ludic nativ, creează o punte între iubire și inocență pentru a-și exprima erosul, stârnind zâmbetul cititorului – ,,sânilor tăi le-aș cânta/ melc-melc codobelc/ până le-ar crește sfârcuri bourești/ și le-aș da să bea lumina/ din pupilele ochilor mei tulburați/ de frumusețea goliciunii tale”.
Volumul ,,precum îți cer așa și pe pământ” – este un omagiu adus iubirii – un schimb făcut între poezie și lumina aducătoare de trăiri intense – pasiunea – este un testament lăsat nemuririi.
Recomand volumul lui George Gîtlan tuturor celor care încă mai cred în iubire și pasiune. Veți descoperi aici versuri esență, jocuri de cuvinte inedinte prin care poetul își construiește discursul liric într-un univers edenic propriu, dincolo de rutina romanțioasă întâlnită în poezia de dragoste contemporană.
Volumul este dedicat cu precădere femeilor – ,,în carnea femeilor prin care am trecut/ am lăsat mereu un foc aprins/ pentru iernile care vor veni/ când dorul greu le-o viscoli/ prin sufletele reci/
să nu le fie frig/ de mine”.
