Mariana Cornea – femeia capabilă să parcurgă infernul tur și retur

Mulțumesc pentru că distribui

Autori români din afara granițelor. Încep astfel periplul prin operele autorilor români din Italia.

Evit să folosesc cuvântul grecesc ”diaspora” ( sămânța împrăștiată) fiindcă, pe cei plecați din țară, acest cuvânt îi smulge și mai tare din rădăcina neamului, nemainumindu-i români. Nu există un loc, un spațiu, nici vreun neam sau specie, orice altceva ați dorți să căutați, numit diaspora. Este doar un cuvânt care îi desemnează pe cei plecați din vatra neamului lor iar arealul este, generic, oriunde în afara granițelor. Numindu-ne, pe noi cei aflați vremelnic departe, diaspora, ne refuzați apartenența, este ca și cum ne-ați plasa în casta paria și ne-ați exclude din marea familie a neamului românesc.

Cei plecați își ostoiesc dorul și își apără identitatea scriind. În marea lor parte nu au avut debutul înainte, în România. Au descoperit nevoia scrisului abia după ce sufletele lor au început să tânjească după acel ceva neînțeles, poate cea mai perfidă versiune a dorului.

Mariana Cornea este înăuntrul și deopotrivă dinafară sieși în postura de scriitor. A experimentat diverse tonuri lirice, de la confesiv-introspectiv la abstractul absurd, încifrare excesivă, până la esențializare și spiritualitate. Din aceste experimente s-au zămislit, pe un parcurs de șapte ani, șase volume de versuri: Puzzle de mătase, Neomenesc de alb, Barul din colțul lumii, Între coapsele paginilor m-ai înfrânt, Lada cu îngeri, Delicte ascunse, majoritatea publicate la Editura Minela.

Este printre foarte puținii autori români din Italia care au reușit să-și definească un stil personal, deci absolut autentic, care să nu-și fi alăptat iluzia că, dacă ți se spune ocazional poet, musai și ești sau ar trebui să fii. Deși, lesne reiese din opera sa, a oscilat între vanități existențiale și manii persecutive exagerate.

Dacă în volumul debut – Puzzle de mătase – era sub influența douămiistă și chiar optzecistă, deși structura textelor respecta pretențiile actualiste, evoluția poetică în celelate volume a însemnat maturizare, metaforă autentică, detașare.

Scriam pe atunci despre întâiul volum: Absența patriotismului de paradă (mai toți autorii din afară par prea afectați de…) și lejeritatea textelor, cifrurile fiind sugestive și nu adevărate capcane, fac din această carte una accesibilă, cu parfum exotic, pe alocuri cu stângăcii, copilării, un fel de joc de-a mărturisirea, dar și de-a imaginarul plasat în cadre răsfrânte.
Preponderent laic, își mărturisește credința în iubire, iar divinitatea este privită ca ceva prea înalt, aproape inexistent, realul fiind părți create din iubirile celor de aici, de jos.
Lamentarea, tânguitul acela melancolic, dorul, feminitatea expusă pregnant și fără inhibiții, chiar dacă simbolurile folosite sunt ușor clasicizate, fac împreună un decor fix ca un puzzle.
Un puzzle nu doar de răsfrângeri ale stărilor și sentimentelor exprimate sau al alegerii șirului textelor, ci și de formule poetice deseori surprinzătoare. Tabloul, totuși, nu este terminat, aici cred că este forma de a transmite intenția de a merge mai departe pe drumul condeiului.

Fără să părăsească metafora, Mariana Cornea își încearcă forța condeiului în proză și publică la aceeași editură trei romane: Mondina, Mila și Cât un urlet.

Scriam pe atunci despre Mila: Un omagiu femeii și vieții. O parte din poveste se petrece în anii grei de dinainte de 1989, dar cartea nu este doar o radiografie a unor vremuri, întâmplări sau biografia unei femei oarecare … ci este ca o operație pe cord deschis, o trepanație sau o implozie a celor mai contrare postùri și sentimente, totul prezentat sublimat, metaforic, totodată neasemuit de realistic…

Mariana Cornea în rolul prozatorului preocupat de introspecție izbutește să producă imagini și senzații năucitoare. Cartea este pe alocuri plumburie, un contrast necesar din care emană lumină și fericire, invită la reflecție și sinceritate, la speranță.

Prin Mila, al doilea roman, mai dens, captivant și dramatic, în care femeia este capabilă să parcurgă infernul tur și retur, autoarea își asigură un meritat loc în sufletul cititorului.

Ultimul roman publicat, Cât un urlet, confirmă definitiv asumarea totală a rolului scriitorului. Toate cele nouă cărți semnate de Mariana Cornea merită atenția criticii literare serioase, nu pentru vreo recunoaștere adusă omului, ci neapărat operei, fiindcă românii din afara granițelor sunt obișnuiți cu ignorarea, dar ar fi o pierdere pentru România ca unele realizări să nu fie valorizate.

Voi cere fiecărui autor despre care voi scrie în acest serial publicat în Literatura de azi, să aleagă textele pe care să le expun, considerate de el ca fiind cele mai bune. Dacă aș fi întrebat care dintre textele mele sunt cele mai bune, aș răspunde, acelea încă nescrise!… Astfel, iată ce a ales Mariana Cornea:

 

am coborât zeii din stele

am răsucit fiecare umbră

și le-am controlat rătăcirea

prin orice dimensiune

prin orice profunzime

împrăștiind nebunia și moartea

am reconstruit pământul și stelele

să răspundă la glasul meu

timpul și universul

destine moarte sau vii

îmi aparțin

și mizeria lăsată în urmă

 

tremuri cumva?

 

oh!

nu are rost

pentru că sunt un lepros

nu voi păți nimic

doar zăpezile îndoliate

vor plumbui greoi și neauzit

acest mileniu

atât de

 

triskel

 

am rotit planetele și-am îndiguit timpul

crezând în mâinile mele și-n cântecul liniștii

 

inutil

 

m-am închis ,,în rădăcina pătrată a lui șapte”

să-mi fie forma grandoare

să figurez acolo-n patima cumplită a lumilor

 

inutil

 

afară

triskel înșiruie răsucirile și curgerea neatinse de noul născut

din sângele sfântului strigăt

și nu înțeleg de ce-mi suspină-n simboluri ca o toamnă fără umbră

 

peste digul și rotirea mea cad stamine și pistiluri

însemnându-mi steaua cu albul albastrului

până când nu e nevoie să dor frumos

cu golul și neputința

 

dă-mi înlăuntrul tău

strig

din ,,rădăcina pătrată a lui șapte”

să-mi îmbrățișez stejarul și soarta lui

 

triskel

s-a trezit la sfârșitul poemului îmbibat de sângele meu

și a spus

rotiți-vă voi

curgeți voi

oameni și arbori cu cap de pasăre

sărutați-vă dreptul asupra pământului

iubiți-vă

 

și te-am iubit

până acolo unde întunericul mi-a spus

oprește-te

ultima dată ai înfruntat simbolurile ca o sufocare

neștiind că totul e într-o iesle

și într-un ochi nedat în pârg

 

și m-am oprit

pentru că ruinelor le stă bine cu așteptarea

iar cărnii îi ofer singurul lux îngăduit

sărutul vântului și sferele gândului

 

triskel

speranță sau resemnare

sub învelișul adâncului

pune aripi umbrelor

în patul meu avându-și sfârșitul

 

menhir

 

lipit de pământ ți-aduni iubirile

netede și palide

pe piatră

 

cu mult înainte erai numai freamăt

din ceea ce lacrima stejarului crescuse direct

pe genunchi și săruturi

nu mai ai

 

una singură în forma de început

te-a strâns cu noaptea spre moarte

și nu te-ai săturat

 

când te striveai mare și vertical de pieptul pădurii

v-ați iubit adânc și liber

atât este lanțul care vă leagă

acum

 

bătrânul druid cu foc în priviri

abia îți deslușește trupul sub frunze

veacuri și sacrificii

căutându-te

 

o! strigăt pârjolit!

o! clipă albă nu vii!

 

menhir

miroși a tărâm îndepărtat

te-am strigat prea mult

sunt  bătrân și unicul rămas

 

nu vrei să înțelegi

zeii morți au căzut altundeva

tânjind după oameni

 

departe ești să te vindeci!

 

lipit de pământul druizilor

bei din sângele fecioarelor

săgetând fântâni

iarăși

 

până când neputințele tale

între rotund și uitare

mai încep și sfârșesc cuvântul

doar unul rămâne pururea

și la îndemâna oricui

 

copacii se îndoaie sub Tork

și marginea de aur îi străbate în întregime

un celt și-o legendă au fost

rămânând ceva

de dincolo

 

***

 

Fragment din romanul „Cât un urlet” – Editura Minela, 2020

 

„Tabloul Sodomei și Gomorei i se înfățișează într-un potop de imagini din trecut pe care le-a ținut ascunse undeva în memorie. Copilul ei violat, cine știe de când, tocmai de către cine… de tatăl lui! De ce trebuie să aibă aceeași suferință! De ce? Tremurând, se retrase în colțul cel mai obscur al dormitorului, neuitând să ia telefonul și pe lumina ecranului scrie febril un scurt mesaj: ,,Ajutor! Povestea se repetă! Mi-e teamă de el! Ajutor! Alma.”

Hotărâtă să înfrunte monstrul, aruncă pe podea telefonul după ce șterse orice urmă de cuvinte și destinatar, apoi deschise hotărâtă ușa. Înainte de a vedea ce se întâmplă acolo, înainte de a deschide gura și  de a scoate măcar un sunet, căzu întunericul. Acum, crucificată pentru vina de a fi un deșeu, abia respirând, bolborosește:

–  Nu ești cel pe care l-am cunoscut, spuse resemnată Alma.

–  Nimeni nu mai este, decretă sec Bruno în timp ce îi astupă gura cu o bucată de pânză, improvizând un căluș.

Ieși din cameră trăgând ușa după el, nu înainte de a o  ucide din priviri. În întuneric, Alma se învinuiește de slăbiciunea ei, de lașitatea de care a dat dovadă. În loc să-l fi luat prin surprindere, să fi urlat sau să-l fi lovit cu ceva, paralizată s-a retras în întuneric scriind cuvinte. Alma nu știe că deja îi sesizase  prezența dincolo de ușă și că fiara era pregătită pentru orice. Poate cuvintele scrise pe ecranul albastru vor fi salvarea! Cine știe… îngerii, demonii, lumina, întunericul?! Cine știe ce și cum va fi? Deocamdată, jură să lupte cu moartea, să-l doboare pe acest demon tocmai cu pâlpâirea ce se zbate în pieptul ei, până când Cerul se va îndura să-i aducă ei și fiului său Justiția.

,,Prinde-mi, Doamne brațele! Dă-mi limba adevărului și tăișul focului căci eu, Alma, vierme întrupat din mizeria lumii, cu sfârșitul croit pe măsură, nu voi renunța să-mi crestez carnea celor douăsprezece nopți și celor douăsprezece zile pentru ca susținută de Numele Tău să-mi trăiesc spaima, așteptând Aripa și Dreptatea. Mângâie Tu mersul desculț al copilului meu și ocrotește-l cu dragostea-Ți pentru Unicul Tău, scriindu-i viitorul din aceste cuvinte! Nu implor viață pentru mine, nu implor o așa viață pentru Ricardo! Te implor, doar din măreția Ta să-l cioplești dintr-o aură de înger, salvându-i sângele și sufletul! Ocrotește-L după voia Ta!”.

Îngenuncheată lângă pâlpâirea care-i mărturisește despre chipul Iudei și ascuțișul sabiei, zugrăvește o mică icoană pe lutul ei, legănându-și moartea prin ochii întunericului. În această zi de aprilie a anului 2006, nimeni nu aude, nimeni nu vede cum cerul se varsă într-o rugă reală până la tăcere.

(…)

Fiecare zi începe și se termină cu o rugăciune devenită rozariul desprinderii dintr-un mormânt prea îngrozit să se scurgă din trup. Almei îi e îndeajuns să-și vadă fiul supus izolării și zvâcnetului ritmic al perversiunii celui care se folosește de subterfugii mizerabile ca să înțeleagă inutilitatea supraviețuirii. Între moarte și singurul lucru pentru care încă respiră, între coșmarul drogului și frigul umilitor al capcanei în care un gol imens nu are nicio legătură cu femeia de dinainte, cuvintele către Dumnezeu sunt  doar închipuirea eliberării. Libertatea ei și a lui Ricardo… ca să ce? Ricardo crescuse ferecat în această îmbălsămare pe viu de către o bestie care-i este pământ, așezare, cer și loc nevăzut. Viețuirea în ,,buncărul-giulgiu” e cumplită! Imaginează-ți gheara unei creaturi coborâtă din întunecimi care insistă să-ți convingă spiritul că nu există lumină sau reflexia lunii, mai rapidă decât cel mai puternic drog ce te distruge fizic și emoțional…

Trecuseră în goană șapte ani fără ca bietele suflete să știe. Ricardo se înălțase cu câțiva centimetri buni, dar pielea străvezie, slăbiciunea trupului și ochii înfundați în orbită trădau lipsa unei alimentații sănătoase, a ieșirii în aer liber, a contactului cu alți copii. La aproape 12 ani, cu glezna prinsă într-un lanț greu și zgomotos la orice mișcare, încă mai răsfoiește cărți de colorat, descoperind regate și animale fără să le știe numele. Așezat pe un covoraș lângă piciorul patului, ușor înclinat spre mulțimea de cărți care încă reușește să-l surprindă după ce a parcurs-o, colorat-o și recolorat-o de mii de ori, ținând între degete o carioca verde mai robustă decât construcția oaselor lui, Ricardo rupse tăcerea.

–  Mami! Mami! Ce faci? Dormi? Offf… mereu dormi! spuse bosumflat. Sunt singur, mami! Nu mă lăsa singur, te rog frumos! Uite! Promit că îți dau, așa cum mi-ai cerut, o carioca. Am să ți-o dau pe asta verde. Știi de ce? Pentru că îmi place cel mai mult! Hai… trezește-te!

–  Mmm…! Nu dorm, Ghinduță! Îmi odihnesc ochii și gândurile, răspunse Alma cu voce firavă. Dacă îmi dai ce mi-ai promis, mă apropii de tine și vom începe jocul nostru.

–  Daaa! bătu din palme băiețelul. Eu deja am ales cartea și povestea!

–  Și care ar fi? întrebă femeia în timp ce coboară din pat pe podeaua de beton, încercând cu efort să-și târâie trupul spre copil.

–  Băiețelul cu aripi. Asta o vreau! Este cea mai frumoasă!

 

Despre cărțile Marianei Cornea s-a spus nedrept de puțin în aceste rânduri. Sper să fie descoperite și de voi, dacă deja nu sunt și să completați!…

În episodul viitor vă voi prezenta un cititor și exigențele sale. Asta fiindcă, iată, mai toți aspirăm la titlul de mare scriitor, râvnim aplauze, premii, înscrieri la uniuni… titlul de „cel mai cititor dintre pământeni”, acesta rămânând mereu vacant!

 


Mulțumesc pentru că distribui