An: 2020

  • ,,Iubirea e amintirea unui viol’’ și ”Infernul” lui Leonard Ancuţa

    ,,Iubirea e amintirea unui viol’’ și ”Infernul” lui Leonard Ancuţa

    ,,Iubirea e amintirea unui viol’’. L&A – Leonard Ancuţa

    Cunoscându-i foarte bine poezia, am devenit nerăbdătoare să parcurg cele cinci capitole ale primului său volum de versuri- ,,Iubirea e amintirea unui viol’’. L&A

    ancuta ,,Iubirea e amintirea unui viol’’ și ”Infernul” lui Leonard AncuţaVolumul debutează cu ,,poemul viol’’ unde autorul se identifică cu stări ale ,,unei lumi/ (în) care speră că mahmureala o să dureze puţin’’. Îşi asumă rolul actantului ce are o altă viziune despre lume:

    ,, prin ochii mei violul devine artă…/ sînt trenul care face dragoste cu femeile…sînt execuţia/ măiastră din fiecare cuvânt…/ sînt o bucată de pământ/ singura locuibilă…’’. Aceste simboluri telurice reprezintă curriculum vitae pentru un suflet care trăieşte prin puterea cuvântului liră, prin iubire.

    Capitolul întâi – ,,azinoapte am făcut dragoste cu toate femeile din lume’’ tratează, într-o manieră vulcanică, tema iubirii.

    Veşnic îndrăgostit, Leonard Ancuţa, realizează o atmosferă erotică, transpusă în diferite imagini, eşantioane onirice, captivante, de la iubirea ,,blestemul curcubeului’’, o explozie de plăcere, înrudită cu posesia femeii iubite, o pasiune greu de stăpânit –

    ,,am nevoie de corpul tău/ să-l posed să-l hrănesc să-l umplu cu toate culorile/ mările se vor revărsa pe noi să ne spele…’’, până la iubirea cea din urmă, devastatoare, din poezia ,, am slăbit maria’’, prin care simte răceala morţii ,,dragostea e un stol imens de corbi înfometaţi peste un câmp de bătălie…’’.

    ,,viaţa e un sindrom cu transmitere sexuală’’, cel de-al doilea capitol, reprezintă modalitatea inedită, nonconformistă de percepţie a iubirii, despre care poetul spune că este

    ,,un forceps în mîna unui stomatolog…un hamster cu sînge de cobră…e ura unui dumnezeu rămas singur…amintirea unui viol… iubirea e când nu te mai trezeşti niciodată’’, imagini cu o capacitate de martelare a egoului, vecină cu autoumilirea, ce şochează lectorul prin îndrăzneala ideilor, a imaginilor,

    până la acceptarea firească a realităţii, persuadând prin folosirea limbajului colocvial ,,femeie vreau să te iubesc acolo unde nu a ajuns nimeni/ vreau să ţi-o trag în inimă/ în venă…/ moartea nu are prezervative şi se vinde pe nimic …/am un trup steril/ incapabil a fi fecundat/ de propria viaţă’’.

    Următoarele două capitole- ,,liga poeţilor extraordinari’’ şi ,,postulatele iubirii pure’’, devoalează recluziunea spirituală, filosofică, prin versuri edificatoare asupra universului liric, captând lectorul longue duree, în universul bătrânuluitrăgător care plonjează ,,staz ebene’’:

    ,,dacă viaţa ar fi o lamă de cuţit/aş sângera până la moarte’’.

    Despre cel din urmă capitol nu voi spune decât că, a fost o surpriză neaşteptată. Las plăcerea cititorului de a-l descoperi, parcurgând întregul volum de poezii ,, iubirea e amintirea unui viol’’, autor Leonard Ancuţa, un ,,diavol cu sentimente.’’

    INFERNUL

    infernul ,,Iubirea e amintirea unui viol’’ și ”Infernul” lui Leonard AncuţaInfernul, o cartea care conţine adevărul brut despre mizeriile lumii, în spatele cărora se ascund gânduri şi sentimente potrivnice condiţiei umane.

    Scuturată de orice pudibonderism, scrierea se transformă în infernul fiecărui cititor, care se regăseşte în anumite gânduri, situaţii, ce preced neputinţa de a interveni în paralelismul existenţial de criză, a ceea ce înseamnă înfometarea a trei miliarde de oameni.

    Într-o societate în care ,, Banii sunt o chestie fără viaţă” iar ,,Omul este moartea”, Leonard Ancuţa îşi ia libertatea de a deveni Dumnezeu, dând viaţă unui personaj controversat, ce poartă masca drogului ,,psihotrop LUM!N”,

    prin care cerne binele de rău, ucigând ce dăunează umanităţii şi implicit lui, dând astfel sens vieţii, însuşindu-şi personalitatea Justiţiarului fără scrupule, imprumutând, asemeni lui Breton

    Copilăria aspră, lipsa de afectivitate a părinţilor, preocupaţi de altceva decât de creşterea armonioasă a progeniturii lor, transformă puritatea copilului, în pragmantismul sadic al maturului de mai târziu, care spune despre el că este,, un om al mulţimii…

    la fel acelui fir de nisip care formează deşertul”, un om fără importanţă care-şi pune întrebarea, fără să găsească răspunsul: ,, Cum poate fi o lume în care te naşti plângând?”.

    Cuvintele bunicului rămân în subconştientul nepotului, ca un adevăr absolut. El spunea că în lume nu mai există bărbaţi adevăraţi, ci homosexuali, că adevăraţii bărbaţi sunt cuceritorii lumii, în epoca noastră existând doar doi: Hitler şi Stalin, concluzionează personajul.

    O mamă aspră,, doamna N”, a făcut din copilul de atunci, un egoist care să poată face,, faţă unei crize mondiale de proporţii”, un om al cărui lucru cel mai de preţ pe lume este,, să îţi fie bine, chiar dacă lucrul acesta înseamnă ca tuturor celorlalţi să le fie rău.”

    Suntem supuşi atenţiei unui periplu în trei etape din viaţa protagonistului: copilăria, adolescenţa şi maturitatea, toate trei fiind transpuse prin alternanţă, toate trei având crimele sale.

    Astfel, copilul se maturizează, primind lovituri de la viaţă. Este marcat sufleteşte şi se transformă într-un taifun de nestăvilit. Seceră vieţi, fără să aibă regrete. O minte diabolică ce calculează fiecare mişcare a viitoarelor victime.

    Este criminalul perfect. Începe de copil, ucigându-şi mama, tatăl vitreg şi pe vecinul vinovat de dispariţia primului său câine.

    Obsedat de faptul că trece neobservat pe lângă oameni, face în aşa fel încât să-şi schimbe viaţa, călăuzit fiind de această calitate de a fi ignorat. Începe prin a se asocia cu o crupieră dintr-un cazinou, care avea aceeaşi dorinţă ca şi a lui, de a fura, folosindu-şi cu abilitate ascuţimea minţii.

    Reuşesc prin viclenie să dispară, cu trei milioane de ,, coco”, fugind în Jakarta unde ,, curva” îl ademeneşte pe o insulă pustie, îl adoarme şi dispare cu banii. Este găsit după patruzeci şi cinci de zile.

    Înainte de a o învăţa să ,,cânte” la vioară, îi interpretează două simfonii de Beethoven, apoi o decapitează cu o ,,coardă de chitară înfăşurată în jurul gâtului”. Numeşte acel an, anul Beethoven. Singurul lucru frumos din viaţa lui este vioara.

    Urmează o serie de crime, care mai de care mai spectaculoase.

    ,, Înămolirea în viaţa lor”, a vagabonzilor care dorm pe bănci, îl determină să bea cot la cot cu ei, să facă sex, să cânte, apoi să-i ucidă, plecând de la locul faptei fluierând ,, Sonata despărţirii” sau ,,Claire de Lune” de Beethoven. ,, Am băut 57 de sticle…în memoria căţelului meu. Dar am fluierat de fix 50 de ori”.

    Saty, (numele ales de personaj, vine de la satisfactie, iar cel care-i va şti adevăratul nume – Victor- va muri) renunţă greu la copilărie, dorind să rămână Peter Pan. Trece printr-o serie de experienţe neplăcute până ajunge la actul sexual în sine.

    Imaginea sfântă şi senzaţia atingerilor mamei sale, atunci când fâceau baie împreună, îl urmăresc de câte ori încearcă ,, să şi-o tragă”. El asociază fiecărui contact cu alte femei, amintirea trupului propriei mame.

    Acuza adusă Domnului( Inginerului şef), de a fi făcut o lume imperfectă, este precedată de dorinţa de distrugere a acesteia, printr-un război nuclear pornit de LUM!N /Saty. Din păcate ,, Restartul întregii omeniri eşuează”.

    Concepţia despre iubire este inedită. Las cuvintele lui să vorbească: ,, (…) iubirea înseamnă să fii liber, să fii anarhic, să nu depinzi de nimeni şi de nimic, numai de tine. Cu alte cuvinte să-ţi fuţi mama. Asta e iubirea, dar nimeni nu crede în forma asta de dragoste. Toţi vor varianta clasică.”

  • Medalion Timeea Ivan

    Medalion Timeea Ivan

    Timeea Ivan este o elevă pasionată de literatură, apare deja în cele mai prestigioase reviste și se anunță în lirică o importantă voce a generației ei…

    pe aripi de tei

    pe aripi de tei,
    mă apropii de astre.
    pe aripi de tei,
    îmi strig dorul de tine.
    pe aripi de tei,
    îți trimit versuri,
    în zbor de licurici,
    cu surâs de libelulă,
    pe suport din petale de trandafiri,
    din inima mea.
    pe aripi de tei,
    îmi cânt iubirea,
    îmi declam, cu sufletul gol,
    dorința de a dansa vals pe calea lactee,
    de a desena pe cer curcubeul,
    cu iubirile noastre,
    de a-mi picta pe inimă, cu liliac,
    amprenta inimii tale.
    pe aripi de tei,
    te chem, te declar hoț al viselor mele.
    pe aripi de tei,
    vin la poarta sufletului tău.
    mă vei lăsa să intru în inima ta, pe ușa din față?

    o să-ți fiu cântec

    o să-ți fiu cântec,
    atunci când liniștea îți cântă balade.
    o să-ți fiu cântec,
    în zilele în care dragostea va amuți în fața ta,
    în momentul în care,
    te ascunzi după stele,
    doar ca să fii prezent, neexistând, în dragostea noastră.
    o să-ți fiu cântec,
    atunci când noaptea se ceartă cu ziua,
    pe hăul iubirii dintre noi,
    întunecat de plecarea ta,
    doar ca să sfărâme dorul de tine, în lumini pierdute.
    o să-ți fiu cântec,
    atunci când licuricii se ascund la capătul curcubeului,
    ca tu să îi cauți,
    ca tu să găsești lumina,
    să ne găsești pe tu și eu.
    o să-ți fiu cântec,
    o să-ți fiu poezie,
    atunci când cerul plânge cu iubire amanetată,
    atunci când luna își întoarce fața spre tine,
    atunci când luceafărul își refuză nemurirea,
    doar ca să te aducă la mine.
    când o să mi te întrupezi, printre stele,
    în fața inimii?

    noi

    lacrimi de iubire plouă peste cerul nostru
    înnorat de griji.
    privirile ni s-au contopit la intersecție.
    tăcând, ne vorbeam atât de mult.
    privind, ne iubeam curat.
    mâinile noastre erau la poli opuși,
    dar nordul și sudul se atrag pe hartă.
    sufletele ni s-au atins într-o zi de octombrie,
    când vântul, musafir nepoftit,
    ne-a bătut în poarta sufletului
    cu mișcări ermetice și ondulate.
    am ales să mă scufund în poezia noastră,
    în speranța că mă voi îneca în iubire.
    am ales să sorb tacticos din vinul nostru, roșu de atâtea cuvinte,
    în speranța că mă voi îmbăta de fericire.
    ne-am ales pe noi.
    tu, liniștea din marea învolburată.
    eu, valurile spumegânde.
    tu, calmul de după furtună.
    eu, haosul ce o prevestește.
    tu ai ales să te prinzi în horă
    cu premianții la chiul.
    absenteismul tău la dragostea noastră,
    mă sucește pe ambele părți și mă aruncă în neant.
    am sunat versurile,
    să îmi povestească viața ta de acum.
    eu sunt corigentă la existența ta.
    aș alege să îți mângâi obrazul
    și să îți prind visele în căușul palmelor mele.
    să obțin un mandat
    și să îți percheziționez sufletul cu mâinile goale.
    poate aș afla de ce licuricii mi-au șoptit
    că încă mă visezi.

    ploaie de arini peste sufletul meu

    plouă cu flori de arin, cuminte,
    peste sufletul meu.
    picuri de soare mi se preling pe gânduri,
    flori de mărgăritare se aștern rânduri,
    peste inima mea.

    luna își întinde razele,
    până la poalele trunchiului de arin.
    fulgi de culori pastelate,
    se odihnesc în căușul palmelor mele.
    ascult pământul cum vorbește,
    despre arinul ce-și crește,
    iubiri și mângâieri în flori.

    mă învăluie cu brațele sale,
    împovărate de iubiri și doruri colorate,
    mă poartă în vis, pe unde din fericire,
    pe culmi de iubire.
    astăzi, arinul mi-a dat de știre,
    că trebuie să îl iubesc.

    bătrânețea

    picuri de lună plouă peste mormântul de amintiri,
    șăgalnici…
    muguri de iubiri trecute
    își strigă cu dureri acute
    deșertăciunea, dorul, melancolia,
    ca în final, să fie bântuiți de iele slute.

    suflu tomnatic dezmiardă stejarul
    plecat asupra mormântului…paznic,
    îi răzvrătește firele de păr prinse-n codițe,
    subit, dau mlădițe
    bobocii de mângâieri neprofanate,
    pictați pe pânza de păcate,
    uitați la naftalină, a tabloului de flori
    de nu-mă-uita.

    săruturi de soare mângâie țărâna
    vecinic pironită în peretele sufletului.
    se nasc boboci de iubiri
    pribegi prin a neantului crânguri,
    din prihana adamică a mesei rotunde de gânduri
    și plouă cu praf de magnolii
    și ninge cu fulgi de neființă
    în apusuri de pastel… peste om.

    vis de vară

    fluturi stau cocoțați pe-un capăt de lună.
    îngerii aleargă prin nori și prind stele
    cu mâinile goale.
    între cer și pământ s-a construit o potecă
    din ramuri de măslin.
    rândunici cu-alai survin
    în zbor diafan, lin.

    magnoliile se dezbracă sub soare.
    albinele se iau la-ntrecere,
    din floare în floare.
    cerul anină petale de lumină.
    pastelul înaripat se leagănă pe-o pânză lină,
    făcută de-un păianjen ce-atârnă
    în colorata vitrină.

    corul de chipuri aureolate
    cântă cu glasuri sublime
    solemnitatea paradisului.
    din imensitatea genunii,
    pe aripile visului,
    zboară tandrețea clipei,
    cu iz de iulie.

  • ”Despre ea, niciodată/Sur elle, jamais„ – Adriana Lisandru

    ”Despre ea, niciodată/Sur elle, jamais„ – Adriana Lisandru

    ”Despre ea, niciodată/Sur elle, jamais„ – Adriana Lisandru

    ,,ea, eva,/silabiseşte uitarea/ca pe o evanghelie scrisă/
    într-o limbă a frigului./ cuvântul femeie începe aici/ cu litera a
    de la arcă. mereu. fierbinte/ rămâne doar pulpa de lacrimă
    pe care o stoarce/ să-şi spele memoria. o rufă
    de unde nu iese nicicum/mirosul de om.”

    (Purgatoriu- Adriana Lisandru)

    Într-o perioadă în care poezia cunoaşte mari transformări, o explozie de lirică emfatică, ades incoerentă, ambiguă, chinuită de bla-bla-uri clişeu, matriţe, în care limbajul străzii e ridicat la mare rang şi biografia auctorială vorbeşte despre istoria unei generaţii compromise literar, Adriana Lisandru îşi permite încă să scrie vraie poesie, mulată pe simţul iubitorilor de vers rafinat, feminin, sensibil, cu iz bonom.

    Poeta debutează în anul 2007, cu volumul de poezie ,,De-a Baba Oarba’’.

    Versurile sale au cunoscut tiparul diverselor publicaţii, reviste literare: Agerro-Stuttgart, revista Singur (Târgoviște), revista Feed-Back (Iași), Astra (Brașov), Verso (Cluj Napoca), Caiete Silvane (Zalău), Cenaclul de la Păltiniș (Sibiu), Litere (Târgoviște), Dunărea de Jos (Galați), Algoritm Literar (Călan);

    prezentă în antologiile: Freamăt de Dor (editura 3D, 2008),Virtualia 2008 (Iași), Antologia revistei Singur (Târgoviște), Antologia Artgothica 2010 (Sibiu).

    Noul său volum, apărut in 2010, la editura ,,Grinta” din Cluj Napoca – ”Despre ea, niciodată/Sur elle, jamais„ (traducere Letiția Ilea, cuvânt înainte semnat de Tudor Cristea) –

    îşi propune să devoaleze misterul feminin, într-o lume în care grobianismul cotidian a înăsprit caracterul celei adulate în versuri de marii poeţi – femme.

    Cartea cuprinde trei părţi: ‘’colivia de sticlă’’ , ‘’scara de păpădie’’ , ‘’respirări’’, segmente în a căror cuprins întâlnim mai multe femei ale zilelor noastre.

    ,,Colivia de sticlă’’ surprinde o ea senzuală , al cărei glas blând îmbină erotismul discret, cu aspecte ale vieţii, versuri scrise cu mare sensibilitate :

    ,,…îţi pot turna răsăritul în ceaşca cu ceai/ te pot descânta între coapsele mele/ dar nu întreba de ce mă transform uneori într-un ghem de tăceri/ pot înţelege arşiţa spaima/ copilul ascuns sub ridul bărbatului/ dar nu-i timp să stârnim lungi furtuni de cuvinte/ să nu arcuim/ cer străin peste noi…’’(să nu mă întrebi); o femeia care are altă viziune despre viaţă -,,viaţa se vede-n bucăţi.

    Ca-ntr-un ochi de gândac. Ca într-o oglindă mărunt lapidată…’’(desen cu alb); despre moarte -,,alunec/ pe degetul morţii/ inel…”(obloane de fum) ,,…moartea e un fel de soră mai mare/ broker de success pe Wall Street…’’(ce poţi să faci într-o primăvară perfectă).

    O însoţesc în mediul citadin, acolo unde ,,era numai oraşul venind după mine târâş’’, sunt în ,,taxi Magic’’ şi mă trezesc spunând cu glas tare şoferului:

    ,,Ia uite câţi oameni au îmbrăcat lumina pe dos/ sau poate-aşa vezi când ţii viaţa lipită de tine’’, călătoresc mai departe, desprinzându-mă de mine şi împrumutând trupul şi mintea ei, într-o zi în care natura este personificată, într-un décor de toamnă târzie când ,,se făcea că e galben, / îşi despleteau gutuile părul,/ fântânile dormeau cu luna la piept,…’’,

    într-o zi în care simt intens cum ,,mi-e septembrie până-n măduva oaselor…’’.

    M-am întrebat deseori ce este sinceritatea, liniştea, încercând să le definesc, aducându-le cât mai aproape de realitatea mea şi n-am reuşit până când nu am gândit cu sufletul ei, descoperind misterul sub o altă formă – ,,sinceritatea e un căluş îndesat în gura iubirii./ mi-a trebuit o altfel de moarte să aflu/ că cel mai tăios urlet/ e liniştea…’’.

    Poemul ,,Tot ce-şi poate dori o femeie” m-a surprins trăind şi îmbrăcând ,,doar o noapte/ un trup de bărbat/ să-mi chem un prieten să ne-afundăm într-o crâşmă/ în zori să scuip viaţa cu sete/ să o-njur soldăţeşte de mamă/ să cad mai apoi într-un pat/ într-o carne străină…când m-aş trezi să îmi pot scutura inima/ cum aş scutura dintr-o pătură veche/ căldura mirosul/ si orele-n care/ pe nerăsuflate/ flămânzi/ ne-am iubit…”.

    Am împărţit durerea, neputinţa în faţa bolii, un preambul al morţii, cuibărindu-se zi de zi în trupul firav al unui băieţel de treisprezece ani, ,,Bogdan sorbea urma de soare din geam”, băiat din ale cărui mâini cresc ,,tuburi lungi de perfuzii/ ca nişte vene imperfecte de înger”, am zâmbit asemenea ei gândind că ,,dacă m-aş tăia la un deget/ ar curge tăcere”, o tăcere care spintecă sufletul.

    Prezenţa omului este evidentă în poezia Adrianei Lisandru prin stări şi imagini transpuse genuin, ca într-un scurt metraj al durerii, al acceptări morţii, ca pe o nouă viaţă.

    Autoironia reprezintă o proecţie opusă estetismului dulceag, evanescent, emiţând starea de nepăsare în faţa unei fizionomii agreabile ,,sunt urâtă şi liberă. / nici moartea nu mă recunoaşte acum/ îi pun piedică/ şi nici nu clipeşte…bărbaţii sunt proşti. o urîtă/ e un talisman norocos…”.

    Ce-a de-a doua parte-,,scara de păpădie” – se remarcă prin mici telegrame lirice adresate unei lumi în care iubirea capătă diverse culori- pastelate, gri, aprinse, senzuale, erotice – un erotism discret, firav la prima vedere, prin care poeta se impune concis, franc, uzând de imaginaţia şi talentul native.

    Pasiunea, dorinţa sunt la ele acasă, într-un decor special care poartă amprenta unei femei desăvârşite ,,am nevoie de tine ca de singura piele în care mai pot să-mi întorc/ dimineaţa spre nord…”.

    Am fost plăcut surprinsă de muzicalitatea versurilor scrise în stil clasic, fără artificii sau expresii bombastice ,,nu mi-e sete mi-e aripă/ ţipătul strivit sub clipă/ nu mi-e lut ci mi-este rouă/ pâinea cărnii pe din două”.

    Păsesc timid într-un altfel de oraş descoperit de autoare, un oraş ascuns ,,într-o buclă a gîndului/ unde nimeni nu crede în asediul secundei/ unde moartea e doar numele tainic/ dăruit unui alt anotimp/ ar putea fi lumina aceasta în care cobor/ ca într-o fântână/ cu fluturi” (mătase de fluturi).

    Ultima parte – ,,Respirări”- cuprinde flashuri de gând ,,s-a lăsat frigul/ aprinde-mă candelă/ şi dă mai încet/ zăpezile astea”, de căutări ,,sunt numai un/om/ sub frumuseţea/ acestui cuvânt/ sângerez/ ca un semn de-ntrebare/ scris în cer/ aruncat spre pământ”,

    de aşteptare,,moartea/ se îmbracă încet/cu mâinile mele/ mai e un nasture de încheiat”, de dragoste ,,atât de aproape încât/ uneori /orice cuvânt/ poate fi spulberare/ atât de departe/ încât/ abia auzim/ cum murim”,

    trăiri puternice redate într-un registru cu tentă bacoviană, simbolistică, cuvinte formulă în spatele cărora se ascund un suflet şi o peniţă de categorie grea.

    Adriana Lisandru, un nume care şi-a pus amprenta pe lirica românească actuală, printr-un stil rafinat, elaborat, matur, reuşeşte prin versurile sale să învie spiritul femeii adevărate, senzuale, sensibile, delicate, universul modest al Evei moderne.

  • Medalion George Pașa – Albăstruiu

    Medalion George Pașa – Albăstruiu

    George Pașa – Albăstruiu

    (dintr-un volum de versuri în pregătire, Albăstruiu și alte poezii)

    -7-

    Să-l scriu Albăstruiu nu mă lasă,

    s-a ascuns, grăbit, după cireș,

    supărat că mie nu-mi mai pasă

    dacă-n ritm, vreodată, va da greș.

    Și de-acolo îmi trimite-n treacăt

    priviri temătoare și hazlii,

    pentru că sunt gata să pun lacăt

    la cămara cu melancolii.

    În sfârșit, se-apropie cu teamă

    și îmi zice: „Melancolic sunt

    c-așa-mi fuse scrisa, dar vreo damă

    o să mă citească-n amănunt.

    Lasă-mă să zbor, nu-mi tăia pana,

    nu mă-nchide-n rama vreunei cărți!

    Doar cerneala știe (ea, sărmana)

    cât pustiu domnește-n alte părți,

    câtă vanitate, câtă fiere,

    să cuprindă-n carte orice fleac,

    folosit în loc de somnifere

    ori, mă rog, în loc de coniac.

    Uite, mi-a trecut melancolia,

    sunt mai blând, ascultă-mă acum:

    mult mai dragă-mi este, cert, chilia,

    decât să mă-ngropi în nori de fum!”

     

    -12-

    Arar eu am avut hemoragie

    în versuri: am cerneala mult prea groasă;

    tristețea mea n-a devenit apoasă,

    deși ar cam fi vrut cel din regie

    să o dizolve-n epitete-acide,

    chiar și-n substanța vreunei comparații,

    încât să intre mai ușor în grații

    vreunuia ce faima o decide.

    Dar eu mă scriu așa cum vrea destinul;

    am formă fixă, însă-n ea plutește

    metafora, ca un himeric pește

    ce îți provoacă, făr’ să vrei, suspinul.

    Oricum aș curge: mai domol, mai iute,

    mă subțiez cât să trec prin strâmtoare;

    apoi, dac-am să intru în vâltoare,

    nu-l chem pe regizor ca să m-ajute,

    prind ritmul orfic și-mblânzesc stihia,

    lovesc în pietre, pân-au rezonanță,

    chiar de-mi răspund târziu, cu eleganță,

    printr-un ecou fidel, melancolia.

    Atunci, pierdut, uit calea ce mi-e dată

    și mă revărs pe câmpuri lexicale

    ori pe alei cu versuri de zicale,

    unde Acum e văr cu Altădată.

    Dar știi că-n vers sunt căi nenumărate,

    cum adevărul nu-i captiv în clipă.

    Nu îți clădești viața cu risipă,

    nici porți spre cer, cu gânduri necurate.

    Târziu, când îmi voi strânge tot misterul

    în cetățuia inimii albastre,

    am să ajung la sufletele voastre

    să le alin, cu versuri, efemerul.

     

    -13-

    M-așez în rânduri, peste coala albă,

    cuvintele-mi se-nșiruie-ntr-o salbă

    de versuri metaforice, senine,

    ca niște diamante în vitrine.

    Cerneala curge-n ritmuri monotone,

    cuvintele îi par că au cinci tone;

    ar vrea, de-aceea, versuri mai ușoare,

    ca niște flori frumos mirositoare,

    să-și lase-a lor aromă peste foaie,

    cum aerul e-mprospătat de ploaie.

    Dorința i-o aud, aș ține seama,

    dar gânduri sumbre îmi aduc și teama,

    că tot ce e ușor, cu-aromă dulce,

    provoacă somn ori moartea ți-o induce.

    Cum eu nu vreau să dorm (mai am de lucru

    și nu-s o floare strânsă-n involucru),

    de ce să mă-nvelesc în somn, în moarte?

    Mai bine las cerneala strânsă-n carte

    și ies din rânduri, mă arunc în viață,

    aleg o altă cale, mai semeață.

    Iar dacă-o fi să vină autorul,

    abil, să mă tot ia cu binișorul,

    să îmi promită c-are să mă scrie

    mai ordonat, cu dreaptă schelărie,

    și din cerneala mea atât de-albastră

    să-mi dea nou chip, de pasăre măiastră,

    îl voi lăsa, atât cât îi permite

    caverna din măseaua lui de minte,

    să-mi dea idei, zorzoane și-alte cele,

    apoi să ies ușor din ghilimele

    și să mă scriu ca liniștea pe apă,

    în care tot seninul să încapă.

    Dar, nu știu cum, de undeva din zare,

    mă cheamă o rețea pustiitoare,

    să mă expun pe mii și mii ecrane

    (să cad din lac în puț, fără plonjoane).

    Mi-o zice c-am făcut mare greșeală

    dacă m-am scris cu pixul pe-albă coală;

    că mult mai bine m-aș fi scris din taste,

    c-aș fi scăpat de multele năpaste:

    ba pixul cel nerod nu are pastă,

    ba ai găsit cerneala cea mai proastă,

    vreo muscă ți s-a așezat pe foaie

    și ți-a lăsat micuțe mușuroaie,

    de nu cumva cerneala ți-a băut-o

    vreun nătărău ce wisky a crezut-o.

    Ei bine, zic, nu-i important suportul,

    ci mult mai mult contează tot efortul

    pe care-l faci să te așezi cu bine

    în forma strâmtă-a versului. Oricine

    știe că-n melodia unei rime

    nu este doar fior, e și asprime.

    Nesiguranța de-a te ști vânatul

    vreunui poet ce-ți tulbură înaltul

    cu vrerea sa de-a fi băgat în seamă,

    ei bine, asta îmi induce teamă

    și n-aș mai vrea să spun ce am a spune,

    căci mă cuprinde multă-amărăciune.

    Îl las pe autor să îmi dezlege

    nespusele, chiar de-o să mă renege.

     

    -18-

    Pătrunde-n miez ca-n propria sa casă,

    desculț, lăsând afară toată zarva.

    Și-a scuturat din sine toată pleava

    de litere cu voce lipicioasă.

    Afară a lăsat scrumul din vise,

    idei hibride înmuiate-n ceață.

    Ca niște pești zvâcnind la suprafață

    se-ntorc lumini din lumile închise.

    Aici nu-i timp uitat între crevase,

    să-și roadă clipa, cinic, în măsele,

    nici glasul vreunei umbre ușurele,

    să-i intre Albăstruiului în oase.

    Din sine întru sine, doar minunea

    cântă domol o melodie lină,

    purtată de-un ecou în serpentină,

    care-i asigură conexiunea

    cu miezul grav, pulsând în plasma oarbă

    ca fătul în placenta unei mame.

    Cântec purtat de infinite game,

    în sine însuși iar să se absoarbă.

    Vrăjit e Albăstruiu, cum nu-i altul,

    sorbit de-o notă-n ritmurile fine.

    Trecut în cântec, resorbit de sine,

    va ști, de-acum, cât e de sfânt înaltul.

     

    -21-

    Aripi albe, arse-n zborul pe un cer de fum și iască

    beau albastrul stins al mării dintr-un val ce-o să renască

    o furtună de-nțelesuri pentru minți răscolitoare;

    poate chiar de-aceea lumea stă în vieți întrebătoare,

    poate chiar de-aceea zborul nu se-oprește niciodată:

    moare-un timp, dar vine altul, iar tăcerea vinovată

    își găsește leac în zborul temerar și plin de cântec,

    adormind vinovăția, vindecând-o chiar din pântec.

    Și de-aceea lumi senine nu se-ascund de ochiul morții;

    ele trec ușor de norii ce încurcă firul sorții.

    (Dar, fii sigur, se descurcă. Pân’ la urmă, încâlcirea

    face drumul doar mai aspru, ca să-și merite sclipirea

    steaua-aceea ce te poartă către fapte de ispravă,

    ține gându-n ape calme și-l ferește de otravă.)

    Vis senin, purtat de cântec, semn de alb și de iubire,

    trece, vesel, Albăstruiu, în cel zbor spre mântuire.

  • Ștefia – Adi Filimon

    Ștefia – Adi Filimon

    Ștefia – Adi Filimon

    volum de versuri publicat la Editura Vinea

    Adi Filimon (n. 20 mai 1965, în Ghelari, jud, Hunedoara) a absolvit Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” și Facultatea de Istorie a Universității „Spiru Haret” din București.

    În anul 2013 a obținut premii la mai multe concursuri naționale de poezie, cele mai impor¬tante fiind premiul „Mopete” pentru manuscris, acordat de Asociația „Artgothica Sibiu”, în cadrul Premiilor Naționale pentru Poezie „Mircea Ivănescu” și premiul special „Adenium Timpul”, obținut în cadrul Concursului de Debut, organizat de Editura „Adenium”, Iași.

    În cursul anului 2013 a publicat volumul de poezie Spaimele, Editura A.T.U. (volum de debut). Apare în antologia Desant 2013 a finaliștilor concursului de debut al Editurii “Adenium”, Iași.

    În 2014 a obținut premiul „Mircea Ivănescu” pentru debut, acordat de Asociația „Artgothica Sibiu”, în cadrul Premiilor Naționale pentru Poezie „Mircea Ivănescu”. În 2015 publică un grupaj de poezii în colecția de versuri contemporane -,,CarTe diem”- Editura Vocativ, București.

    Aflată la cel de-al doilea volum publicat, Adi Filimon reușește să convingă prin naturalețe, sinceritate și imprevizibil. Versurile elaborate condensează intensitatea spirituală auctorială, ancorată în realitate, nuanțele discursului liric justificând importanța existenței individuale, astfel încât cititorul devine confident, părtaș al frământărilor ei.

    Volumul de versuri ,,Ștefia”, publicat la Editura Vinea, 2015, este structurat în trei cicluri: leprozeria, azil de lux, mănăstirile.

    În viziunea autoarei, ”leprozeria” e lumea neînțeleasă de cei pentru care viața nu este motivată, o caravană de sentimente controversate ce țintește ,,jungla urbană” , unde timpul poate fi ,,un talisman poate o plată pentru viața furată”, un exercițiu al lepădării de sine, de tot și de toate, de normalitate. Singurătatea este regina care nu renunță la tron, chiar dacă viața îi este potrivnică.

    Libertatea de a cocheta cu singurătatea, dă aripi autoarei. Zborul deasupra lumii pe care o detestă pentru slăbiciunile ei, reprezintă ruptura eliberatoare de care poeta are nevoie pentru a merge mai departe –

    ,,ce gust bun are libertatea atunci când te-mpinge/din spate și te înalță ca un zmeu în soare”.

    Renunțarea la cele lumești vine ca o vindecare, ca o împăcare cu sine –

    ,,e timpul să plutesc peste visele moarte/peste râsul înghețat al copiilor/peste mâini încleștate în mâini disperate/ e timpul dividerii în mii de secunde/ca un cer descusut prin care o mare de licurici evadează/ și-n lumea cea nepătrunsă pătrunde”. (nimic de pierdut aici/pg.6)

    Supraviețuirea ,,în leprozeria de beton” unde ,,se cântă frenetic și se fură cu ștaif… locuri în care cresc oameni normali”, devine din ce în ce mai ostilă, ducând la nevoia de a-și apăra ce este al ei, fie chiar și suferința, slăbiciunile, pentru a nu deveni vulnerabilă –

    ,,sufăr de ceva ce nu știu să descriu și traumele/ sunt niște fante în timp prin care evadez/ ca să-mi văd slăbiciunile…”. (cerul dă din verde-n albastru/ pg. 8)

    Uneori Adi Filimon simte nevoia să joace un rol.

    Niciodată pe cel al prințesei care-și așteaptă prințul călare pe un cal alb. Alege să intre în pielea săracului care fură lemne pentru a le vinde, asigurându-și o existență modestă. În ciuda neajunsurilor, săracul vânzător de lemne, visează – ,,mi-e poftă de o ciorbă de perișoare și de sarmale/dar poftele sunt ca visele sau ca președinții – vin și se duc, foamea rămâne…”.

    Realitatea îl scutură bine de vise și în cele din urmă se trezește, mușcând cu dezgust din propria-i sărăcie, asistat fiind de alte supraviețuitoare care-i țin companie (gândacii se uită cu milă de frate) –

    ,,scot din punga de plastic: slana, o bucată de mămăligă și ceapă ca focul de iute. ” Revolta situației în care se află se răsfrânge în gestul următor făcut cu furie, impactul fiind puternic, impresionant – ,,pumnul se repede în ea și-i crapă inima aproape-ncolțită”.

    Nu sărăcia este motivul real al dezgustului său, ci indiferența lumii în care e nevoit să trăiască –

    ,,vând lemneeeee! strig prin ulițe moarte, și nimeni nu iese la poartă. au murit între pereții de lut, nu le mai pasă de lemnele mele furate”.(sunt sărac/ pg. 14)

    Vânzătorul de lemne nu este singurul personaj adoptat de indiferența leprozeriei, poluată de indivizi care poartă stigmatul unei vieți lipsite de valoare , fără sentimente, suportând supliciul carmin existențial, împovărător, malign.

    Ștefia, femeia – copil, trăiește într-o inocență perpetuă, refuzând astfel să se supună regulilor lumii în care nu se regăsește. Fuge, se ascunde, izolându-se în propria carapace – ,,alergând dezgustată pe străzi murdare” pentru a se trata de ,, scârba de ea însăși … mai intensă decât rațiunea”. (Ștefia și dansul pe tricicletă/pg. 26)

    ,,azil de lux’’ , cel de-al doilea ciclu, marchează momente din copilăria poetei.

    Mica, așa cum își numește autoarea mama, este simbolul femeii care-și acceptă destinul noduros ca pe o cruce dusă cu demnitate, este tolerantă, blândă și supusă, fiind convinsă că la capătul drumului se află recunoștința pentru efortul său.

    Amintirea mamei este aproape obsesivă, fiica identificându-se de multe ori cu ea. Detaliile care fac din aceasta un personaj delicat, deși extrem de puternic, reprezintă esența purificatoare, siguranța, refugiul în care-și găsește liniștea, sentimentul de a se ști iubită.

    Nevoită să-și vadă mama suferind, îi administrează morfină pentru a-i ușura durerea. Împreună visează la o viață frumoasă – ,,eram reginele cerului/eram zânele apelor/eram crăiesele nopțillor ce înfloreau pe ascuns/ne îmbătam cu amintiri despre copilărie…”.(poate iubesc nopțile pentru că iau/pg. 34)

    ,,mărgelele negre ale mamei:”, ”sfântul din tinerețea bunicii”, ”gheb de pitic” sunt doar câteva dintre poemele care marchează albumul liric al copilăriei poetei. Totul este învăluit în mister.

    De la mărgelele negre ale mamei care pot simboliza zilele nefericite din viața acesteia, preluate și duse mai departe de fiică, până la imagini descriptive în care sunt adunate elemente expresive ,formând portretul icoană, poeta reușește să realizeze un puzzle remarcabil, transmițând puternic emoție –

    ,,mama se luptă cu neputințele mele, îmi aruncă/ un pahar cu lacrimi./nu mai sufăr, trag după mine mărgele negre … mama se leagănă de pendulul urât, cu limbi înnegrite”.

    Prezența mamei este evidentă și dincolo de moarte în amintirea fiicei. Am trăit emoția pierderii ființei care mi-a dat viață, parcurgând versurile poeziei ,,the end”care lasă un gol imens în sufletul copilului ce nu acceptă ruptura –

    ,,Mica zâmbea des. avea ceva diafan când zâmbea,/ îmi deschidea coșul pieptului și punea/lumina ochilor. simțeam cum gâdila puțin,/ apoi se topea ca o miericică la soare … se înnorează și Mica doarme prea mult./ pălăria verde pare un strat de iarbă crescut pe față,/ încolțise și vedeam rădăcinile în trupul ei delicat./ uite, tată, crește iarba în Mica!…”. (pg. 42)

    Nici tatăl nu este lipsit din acest album.

    Rătăcește ca o umbră în viața copiilor săi, mai ales în viața fiicei nedorite –

    ,,de ziua mea, tata s-a îmbrăcat în negru, … /am venit, spuse el, am venit să stingi lumânarea/ cu suflarea cea din urmă a Micăi.// dar e ziua mea, tată!/ tu i-ai zis Micăi să nu mă nască,/ dar ea, dansând peste degetele tale cu multe inele,/ m-a rostogolit printre ele,/ m-a adunat din cenușa nenăscutului…”. (de ziua mea, eu și Mica:/ pg. 57)

    Acest capitol este o carte deschisă spre sufletul copilului care încă ,,se culcușește în brațele Micăi”, suferind trecerea în neființă a celei care i-a fost sprijin.

    Durerea se simte în fiecare vers transmițând acut sentimentul pierderii – ,,de cinci ani rod cu dinți de satrap din capacul sicriului/să dau de gustul de lapte cu scorțișoară/ … e tare mult de când/ poartă mărgele de fosfor și fum”. (shake/pg.71)

    ,,mănăstirile”, ultimul capitol care încheie volumul de versuri ,,ștefia”, este scris într-un alt registru, diferit de cele anterioare. Secvențele de viață reprezintă liantul unor stări de spirit rezonante, ontologice.

    Deși sentimentele bune îi sunt străine, ea reușește să se detașeze de anxietate, meditând, uneori ironizând momentele de grea cumpănă –

    ,,mă doare furia din piept ca un animal în agonie,/ așa de tare încât roade lanțul cu dinții./ m-aș condamna la moarte, așa de neagră e ziua de azi./ animalul urlă, speriat de atâta negru,/ peste el se adună ceea ce am în stomac, adică/ un moft de cangrenă și fluturi.” (în mine totul e negru/ pg. 77)

    Estetica onirismului și a suprarealismului dau un plus poeziei lui Adi Filimon, accentuând astfel originalitatea cascadelor lirice care curg abundent, într-un spațiu diferit de cel în care se înghesuie miile de poeți ahtiați după faimă.

    Adi Filimon, modestă, se remarcă prin arborescența de imagini inedite, construite cu rafinament, detașându-se de pleiada poeților generației sale, broșând între copertele volumului ,,Ștefia” o lume psihanalitică, introspectă, inspirată din realitate, din experiența unei vieți consumate ardent, până la contopirea cu sine, cu divinitatea.

    ,,îmi place să colind prin oraș mereu dispar de acasă/ pentru prieteni las un bilet în ușă/ vin mai târziu sunt în vizită la vecinul meu Dumnezeu”. (cerul dă din verde-n albastru/ pg. 8)

  • Mirela Lungu- biografia coapselor

    Mirela Lungu- biografia coapselor

    Mirela Lungu- biografia coapselor

    eseu

    Mirela Lungu este absolvent al Colegiului Naţional ,,Sf. Sava’’, Bucureşti, profil filologie- istorie. A terminat Facultatea de Filosofie – Universitatea Bucureşti, profesie – marketing – publicitate.

    Publică în reviste literare şi antologii: ,,Singur’’, Antologia -’’Singur’’ ‚’’Litere’’ ‚’’Luceafarul’’ ‚’’Subcultura’’ ‚’’Tiuk’’ ‚’’Timpul’’ ‚’’Argeş’’ ‚’’Familia’’ ‚’’Caietele Oradiei’’…

    Mirela Lungu scrie poezie pentru toate gusturile – de la sonete, cu o muzicalitate deosebită şi tematică diversă, până la versul liber, lipsit de sensibilitate metaforică, nonconformist, de actualitate, un discurs liric, fără prejudecăţi, îndrăzneţ.

    Erotismul emanat de poezia Mirelei Lungu şochează lectorul nefamiliarizat cu lirica actuală. Pentru un cititor care agrează poezia muzicală, imaginară, limbajul artistic , figurile de stil, poezia măştii lirice ,,aşa-da’’, versurile din ,,biografia coapselor’’ sunt non grata.

    Consider că poezia trebuie să reflecte şi realitatea, să redea cu acurateţe caracteristicile societatii în care trăim, preferinţele individului, chiar dacă acestea sunt mai puţin ortodoxe.

    Poezia nu înseamnă doar feerie, elegie, tropi, gânduri fabricate pentru a plăcea lectorului, ci şi suflul, pulsul realitaţii, o realitate care, din păcate, prostituează poezia prin limbaj argotic şi vulgaritate, prin francheţea gândului, toate acestea reflectând radiografia arogantă, veritabilă a secolului în care trăim, a individului interesat doar de fuga după bani.

    De fapt ceea ce şochează este curajul de a se exprima fără reţinere. Cine spune că nu a folosit limbajul licenţios, nu spune adevărul. Că el este nepotrivit noţiunii de poezie, este clar, dar, aşa cum susţin poezia, indiferent de haina pe care o îmbracă, aşa cred, cu toată fiinţa , că poezia nu are limite şi nici graniţe.

    Va rezista acea poezie pe care lectorul alege să o citească, cea care îl reprezintă ca nivel intelectual, ca educaţie, ca mediu în care trăieşte.

    Personal nu agreez limbajul trivial în poezie, a nu se confunda cu limbajul argotic, care nu face altceva decât să stea faţă în faţă cu societatea actuală, chiar dacă nu acceptăm, dacă ne place sau nu, ea există în fiecare dintre noi, într-o doză mai mult sau mai puţin neprotocolară.

    Cineva mă întreba cum definesc poezia modernă. În acel moment n-am ştiut să dau explicaţie. După un studiu amănunţit al volumelor de poezii recenzate de mine, am făcut radiografia lirismului modern, sintetizând, din punctul meu de vedere, ce reprezintă versul ultimului deceniu.

    Modernitatea lirică se defineşte ca fiind o prelungire a tendinţelor anterioare (vers alb, autobiografie, anticalofilism, discurs liric, monolog, limbaj colocvial, tendinţă narativă, prozo-poem, etc.)

    …adăugând foarte des folositele neologisme şi expresii idiomatice de actualitate, preluate în forma originală, americanisme argotice, jargoane lirice, limbajul computero-liric , precum şi cel publicitar tv., folosit pentru a ironiza anumite reacţii sociale, grobianismul

    ( ,, &, laptop, mess, mall, sms, bonuri de masă, ecografia 3d, Bamboo, silicoane, trading, 2 în 1, euro, humanitas, clubbing, trandy, 4ever, facebook, internet, site, blog, lifting, reclame, joint, iarbă, google, full-option, bungee- jumping, etc.)

    Poezia Mirelei Lungu sfidează pudibonderia conservatoare, descoperind faţa mai putin ortodoxă a unui limbaj liric , greu de acceptat de către cei care au rămas fideli formei fixe. ,,Biografia Coapselor’’ aduce în prim-plan pasiunea, iubirea, dragostea, dincolo de prejudecăţi, dincolo de pudismul alterat, ipocrit, al celor care resping limbajul neaoş, al romanticilor nostalgici.

    Mă alătur lor, într-o oarecare măsură, ştiut fiind faptul că nu pot accepta prostituţia în poezie. Cuvintele nonliterare, cu referire la sex, par vulgare aproape în orice context.

    Să trecem la poezia secolului XXII, acea poezie care spune lucrurilor pe nume. Mirela Lungu face parte din pleiada autorilor care încearcă să pătrundă în universul dragostei fără reţineri.

    Astfel poezia ,,îngeri sub acoperire’’ devoalează intimitatea ,,real life’’ a dorinţelor pătimaşe născute în fiecare dintre noi, dorinţe consumate fulger de momentele apropierii trupeşti a cuplului îndrăgostit.

    În ciuda acestui secol al vitezei, Mirela Lungu, încă mai visează la o iubire sinceră, un zbor intergalactic ,,deasupra universului’’, în locul în care ,,se prăbuşesc constelaţii just like that’’, o iubire puternică, sensibilă , care vibrează, aducându-i soarele la apus ,,în poală all night long’’, o noapte întreagă sau topind cuvintele,, de parcă dumnezeu nici nu le-ar fi inventat vreodată’’.

    După o noapte întregă de iubire, cuplul revine la realitate, chiar dacă se transformă în îngeri sub acoperire care ,,cutreieră neîncetat’’ oraşul murdar şi plin de tineri poeţi şi neliniştiţi- ,, this dirty town of young & restless poets’’, încheie autoarea periplul feeric.

    Poezie cu poezie se derulează pe parcursul întregului film al realităţii, începînd cu ,,dragostea e un câine venit din iad’’ unde viaţa trece pe lângă noi, aducând cu ea bătrâneţea, mometul în care nu mai putem iubi ‚’’dimineaţa cafeaua ne curge pe degete ni se innoadă sub limbă cuvintele …ne ascundem prin tomberoane durerea de a fi încă o dată stăpânii acestei lumi de fantome îndrăgostite de oameni’’,

    …continuând cu ,,Feliz Navidad’’ (room-service), un regal de faţadă a sărbătorilor de iarnă, unde realitatea nu permite basmului să pătrundă în sufletul dornic de frumos şi vis, o prăbuşire a valorilor naţionale, spirituale, murdărindu-le cu locuri unde totul se întâmplă în…

    ,,camere de hotel elegant decorate comanzi whisky cu gheaşă înainte & vodcă cu lămâie după’’, finalizând cu dorinţe, emoţii, mesaje îndrăzneţe despre cum trebuie să iubeşti gustând din sărutul,,allegro’’, până când îţi explodează creierii, să împingi ,,andante’’ şi să ţi-o tragi ,,prestissimo’’. (the very first time(baladă).

    Lirismul Mirelei Lungu reprezintă oglinda lumii în care trăim, o lume a ,,bărbaţilor căzuţi în patima femeilor-vodcă ce urcă-n sângele lor dependent de adrenalină şi pică paiele din ochii celorlalţi’’, o lume în care moartea este percepută ca o ,,curvă cu picioarele lungi şi fusta scurtă’’, o lume în care toţi ,,plătim pentru orice serviciu… preţul corect’’(imaginea din oglindă).

Revista Vocativ
Prezentare generală a confidențialității

Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în navigatorul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe site-ul nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile site-ului pe care le găsești mai interesante și mai utile.