Revista Vocativ

An: 2020

  • Nuanțe – Carmen Popescu

    Nuanțe – Carmen Popescu

    Nuanțe – Carmen Popescu

    Carmen Popescu s-a născut în comuna Tătulești, județul Olt. Este absolvent al Institutului de Învățământ Tehnic și Pedagogic, Suceava, Facultatea de Filologie.

    Scrie din anul 2012 și a debutat cu volumul Fruct oprit (Frutto proibito), volum bilingv româno-italian, traducător Tino Pagno, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2013. A publicat în diverse reviste literare și a fost coautor în mai multe antologii de poezie.

    A scris 14 volume de versuri și un roman iar la începutul anului 2018 publică la Editura Minela volumul de poezii – ,,Nuanțe”- al cărui titlu este reprezentativ pentru întregul conținut al cărții, un cumul de trăiri, imagini, mesaje, emoții care schimbă starea de spirit a cititorului.

    nuante Nuanțe - Carmen Popescu

    Femeia ,,cu sufletul ca o grădină”, din care ,,se-mprăștie mugurul vieții”, emană lumină, dăruind cu generozitate bucăți din sufletul ei celor care îi împărtășesc trăirile, celor care rezonează cu poezia sa.

    Fiind un bun observator al detaliilor din jurul său, un cunoscător al limbajului artistic și cel al sufletului, scriitoarea Carmen Popescu, în poezia ce a dat titlul cărții –

    ,,Nuanțe” – schițează coloritul citadin într-un ,,noiembrie-n floare” atipic, folosind cu măiestrie atât sensurile conotative, cât și cele denotative ale cuvintelor.

    Personificarea, metafora, epitetul, comparația dau viață tabloului în care natura, principala sursă de inspirație, străzile, cafenelele sunt animate de iubire și speranță, percepute ca un tumult de trăiri marcat de un nou început:

    ,,Acoperă umbre o ploaie-n infuzii/… Zveltețea mușcatei în zgomot se-ndoaie…// Pereche de tufe cu aripi pe drumuri/ Aruncă rugina pe brațe de ruguri/ O floare răzleață zâmbește-n tăcere/ Și iarba de triluri se scaldă-n plăcere…”.

    Într-un crescendo însuflețit, imaginile se succed, sunt în continuă mișcare rezonând cu trăirile autorului – tristețe, bucurie, admirație față de natură, dezamăgire, liniște, zbucium, visare:

    ,,Umbrelele-și plimbă în parc coloritul/ Sub stropi de petale răsuflă zenitul… Nuanțe de verde și zeci de marouri/ Pământul pictează de parcă-s halouri…/”.Toate aceste imagini nuanțate duc la împăcarea cu sine, la liniștea interioară, la eliberare –

    ,,Și norii se plimbă pe fruntea boltită/ E soare în mine alerg dezgolită/ De umbre de oameni de gând cu zăbrele/ Mă las odihnită de vise rebele/”.

    Tema iubirii este abordată din perspectiva femeii îndrăgostite, asumându-și tot ce implică acest sentiment – dăruire, nebunie, dezamăgire, durere, speranță, vis, sacrificiul de sine și în cele din urmă singurătatea și creația.

    În poezia ,,Zbor de rutină” autoarea încearcă să definească iubirea, având ca punct inspirațional propria experiență – ,,Cu inima caldă dezgheţi omenirea/ Miroși a-ntâmplare privirea ți-e zgură/ Tot clocotul vieţii ascunde menirea/ În lumile-albastre adâncă făptură…// Hei clipele zboară tu eşti tot acolo/ Iar eu tot aicea în camera goală/ În câteva note parcurge un solo/ Din minte cuvinte te-or pune pe-o coală”.

    Trecutul – ,,tors în dulce amintire”- rămâne pentru autoare un motiv de a lumina prezentul, o sursă existențială de a face din viață ,,primăvara unor turme de păcate”, o provocare pentru arta poetică…

    …un îndemn personal de a nu abdica în fața necunoscutului ce va să vină și de a evolua spiritual, alegând iubirea pentru cunoașterea tainelor universului, pentru a se apropia mai mult de divinitate, ea însăși devenind propriul confident și sfătuitor –

    ,,Te ridică dintre file de tortură pe la colţuri/ Te îmbracă peste vremuri cu răbdarea prinsă-n bolţuri/ N-abdica Fii doar iubire Universu-i plin de stele/ Rotunjeşte-le tăcerea ia lumina de la ele”. (Ia lumină!)

    Doina populară nu rămâne o umbră a trecutului în creația autoarei, ea este bine adaptată prezentului, păstrând linia specifică acestui gen liric.

    Relevantă în acest sens este poezia ,,în grădina cu splendoare steaua ta – (lui Mihai Dinel, fiul sufletului meu)”prin care mama spirituală își exprimă iubirea, asociind sentimentele și gândurile pozitive, nutrite pentru ,,fiul sufletului” său, cu natura, creație divină, transmițând astfel emoție și admirație:

    ,,dragul meu dat vântului tu stigmat pământului/ dragul meu dat florilor vis pribeag viorilor/ să te crească lupi ca focul vieții să-i descurci norocul… sub oglinda cerului pace dând misterului/ în grădina cu splendoare steaua ta fie din soare”.

    Seria poeziilor dedicate persoanelor dragi din viața sa nu se rezumă doar la clădirea unui univers celest în jurul acestora prin care-și exprimă sentimentele, ci și la asocierea lor cu frumusețea naturii, înnobilând discursul liric –

    ,,Vindecă-te-n cer cu luna/ Fă-ți în soare rădăcină/ Bea din apă vie-ntr-una/ Crești spre-nalturi prin tulpină/ Fie-ți îngerii știință/ Într-o lume nepătată/ Dragul mamii fără vină/ Dar spre tine viața toată” (Fiul meu, războinic – lui Adrian)

    Comparativ cu volumele anterioare în care versurile sunt patronate de meditație, filosofie și contemplație, Carmen Popescu alege ca temă esențială pentru actualul volum – ,,Nuanțe” – natura.

    Ludismul se impune spectaculos în imagini de o coloristică percutantă în viziunea auctorială. Autoarea se refugiază în poezie comasând sentimentele, trăirile, cu armonia naturii.

    Personificarea este specifică versurilor iar trecerea de la o stare de spirit la alta, fluidizează forța sugestivă a creației, dând naștere unor formule lirice fără precedent.

    Vocalele, consoanele, creația în sine, sunt în acord deplin, tacit, cu macii, vântul, norii, luna –

    ,,Un câmp de maci o horă în privire/ Îți plimbă-n beznă zâmbetul de ciută…// Te-ascunde vântul după două cetini/ Adulmeci norii într-o părăsire…// Consoanele își beau la bar cafeaua/ Dau greutate-n curgerea tăcerii/ O lună se prelinge-n nopți ca neaua/ E loc de veghe-n noaptea învierii…/” (Zare neștiută)

    Valul nărăvaș din poezia ,,Și valul ăsta”poate avea semnificații multiple. Una dintre ele ar fi aceea a caracterul unui poet rebel care se aruncă nonșalant peste o lume necunoscută ,,fără chei”, încercând să despice ,,cuvinte-n patru în năvodul de idei”.

    El se răscoală, se consumă inutil ,,într-o mare de păcat” apoi se trezește fără forță ,,Își aprinde o țigară pe-o terasă de plăceri/ Fără să adape vorba unor vremuri moarte ieri”.

    În cele din urmă, realizând că totul este redundant în implicarea sa creativă, valul se dezbracă de iluzii și revine în lumea reală, scuturat de vocea mării care poate simboliza tumultul interior sau conștiința, voce care îl sfătuiește să o lase mai moale căci –

    ,,O trăire suprapusă unui scrâșnet ruginit/ N-ai tu loc într-o mănușă deșirată-n infinit”.

    Natura, un locus amoenus, rămâne pentru Carmen Popescu o insulă edenică în care sufletul naufragiază atunci când simte apocalipsa interioară invadându-i existența.

    Ca o magie, creația divină o motivează să treacă peste intemperiile vieții, dâdu-i energia necesară să ignore întunericul. Marea, simbolul veșniciei, soarele ,,ștrengarul” care-i zâmbește, pescărușii, valurile, norii trecători, cerul, sunt doar câteva dintre elementele care-i dau puterea să lupte împotriva angoasei, tristeții și singurătății –

    ,,Norii se împachetează/ Cerul se răsfață-n soare/ Pescărușii își retează/Aripile de splendoare…”. Jocul soarelui cu marea, cu valurile și algele este captivant în viziunea poetei care-l percepe ca pe un ștrengar –

    ,, În oglinda mării toată/ El ștrengarul îmi zâmbește/ Nu se-mpiedică de gloată/ Se aruncă-n val orbește// Face baie de-ntuneric/Joacă prinsa după alge/ Pân’ pe dig e-n dans feeric/Și-apoi fuge-ntre catarge”.(Cu ochii-n soare)

    Din nou personificarea și simbolistica se fac remarcate și în poezia ,,Se vindecă rana”, de data aceasta autoarea a ales ca tematică toamna, anotimpul care o reprezintă.

    Regretul trecerii timpului este evident atunci când lași în urmă granițele verii, tinerețea, și ai în față frontiera iernii, senectutea. Nu-ți rămâne decât să te resemnezi și să accepți hotarul de mijloc, bucurându-te de tot ce-ți oferă prezentul – ,

    ,La balul de frunze se-ncruntă pământul/ Își vindecă rana c-un strop de rugină/ În oul de taină un muget e cântul/ Se sparge de scara cu multă rutină//… Ce toamnă tăcută se pierde în ropot/ Găsit în urechea ce cântă întruna/ Căci scoica urechii îi pare un tropot/ Prin frunzele multe iar perla-i doar una”.

    Și iarna are frumusețea ei dacă sufletul e împăcat cu sine, dacă amintirile au rămas în cotloanele ascunse ale copilăriei. Nimeni nu are dreptul să trezească un copil din visare.

    Ochiul jucăuș al inocenței vede și simte altfel decât cel obișnuit cu rutina. Descoperă o lume de vis, invizibilă pentru cei orbi în cuget și simțire –

    ,,Apucat de bâțâială un păianjen fără vorbă/ Merge-n grabă pe o nucă vânt la pupa lui enormă// Îl apleacă pe o rază frântă-n cută la fereastră/ Se întinde prins de lene pe o fundă prea albastră/ Globulețele se-ncruntă și ating în grabă bradul/ Din beteala răvășită cade printre ace fardul/”.

    Visul se materializează odată cu venirea Moșului care ,,împrăștie cadouri mâinile nu fac risipă”.

    Finalul este ca o cortină trasă după un spectacol fascinant – ,,Clopoței cu vocea-naltă note vântură pe limbă/ Inima în valuri saltă clipa mea prin vis se plimbă”.(Prin vis)

    Uneori iarna devine primăvară în viziunea auctorială.

    Recurgând la mijloace artistice de excepție autoarea creează o cascadă de imagini, simțiri și trăiri în mintea lectorului – ,,În iarna în care nici fulgul nu cade/ Pe degete goale un mugur tușește/ Trei raze și frigul zâmbesc în cascade/ Misterul tăcerii în noi se-adâncește”. (Nămeți de ghirlande);

    ,,Tot plec într-o iarnă cu umerii goi/ Un șal se gândește să-mi vândă și mie/ Și vântul dă iama tăcut printre noi/ Și talpa mi-e gheață Aleargă-n pustie”.(Plec într-o iarnă)

    Finalul volumului este nuanțat de rondeluri puse cu măiestrie în versuri de un condei experimentat în poezia clasică, un condei puternic ce stăpânește temeinic prozodia, dar mai ales arta cuvântului.

    Este evidentă biblioteca vastă pe care o poartă în spate ca pe un imens rucsac de cultură. Talentul și imaginația poetei Carmen Popescu nu au margini.

    Ea cântă și se joacă, plânge și râde, meditează și contemplă într-un ritm copleșitor, într-o armonie continuă, aducând spre sine lectorul. Poezia o caută și o provoacă la fiecare pas, este muzica sufletului ei fără de care viața sa ar rămâne în semiobscuritate permanentă.

    Nu mi-am propus aici să prezint întreaga gamă de teme și motive abordate de autoarea volumului ,,Nuanțe”, ci am punctat doar câteva dintre poeziile care m-au impresionat. Rămâne ca cititorul să descopere și celelalte fețe ale discursului liric regăsindu-se sau rezonând cu trăirile puse în ,,scenă” de autoare.

    Carmen Popescu nu scrie pentru faimă, ci pentru a ,,elibera preaplinul unei existențe”, rămâne tributară actului artistic, indiferent de forma aleasă – poezie scrisă în vers alb sau în formă fixă, proză sau pictură.

    Se remarcă prin expresivitate, prin crearea unor imagini unice, laborios concepute, imagini a căror simbolistică deschide o gamă variată de sensuri, lăsând cititorul să aleagă ceea ce îl reprezintă.

    Vă invit la dans! Așa cum afirma Alexandru Mușina – ,,Marea Doamnă Poezia” își alege parteneri de dans puternici care au un cuvânt de spus în literatura contemporană română.

    Carmen Popescu este unul dintre acești dansatori.

  • ”DE CE EU?” – de CAMELIA BACIU

    ”DE CE EU?” – de CAMELIA BACIU

    ”DE CE EU?” – de CAMELIA BACIU

    Am avut ocazia să citesc multe volume ale autorilor români stabiliți dincolo de granițele țării pentru a muncii, sperând la  o viață mai bună.

    Numărul scriitorilor plecați este destul de mare, motiv pentru care am îndrăznit să-i încadrez într-un curent literar pe care l-am numit Curentul emigrantist.

    Din scrierile lor mi-am dat seama că dorul de acasă, de locurile natale, de oamenii dragi, reprezintă crucea pe care aceștia sunt nevoiți să o ducă pentru a se realiza pe plan social și material.

    Unii dintre ei nu au reușit, mulți  și-au văzut visul cu ochii. Dar care este prețul ,,dezrădăcinării”? Atât acasă, cât și în țara de adopție sunt considerați străini. E bine, e rău? Numai ei ne pot spune.

    Scrisul reprezintă pentru aceștia un refugiu, o terapie prin care încearcă să nu-și piardă identitatea, să rămână ancorați în realitatea vieții contemporane românești.

    Unul dintre emigrantiști este Camelia Baciu, o ardeleancă puternică din satul Vinerea,  plecată în Italia, împreună cu soțul său și cele două fiice,  la vârsta de 32 de ani, purtând în bagajul sufletului valorile morale moștenite de la bunici și părinți, transmițându-le mai departe fiicelor ei –

    ,,Da, timpul desena destine, ne contura viitorul. Viața de emigrant m-a purtat spre neliniște, fără loc, fără pace, cu sufletul împărțit între familia mea din Italia, cu care încercam să construiesc un viitor și părinții din România, care luptau cu viața în singurătate și dor…

    Glasul pământului tulbură liniștea mea interiora… Oare, unde mă simțeam acasă? Unde mi-era mai bine? Acasă însemna aici, în Italia, însemna acolo, în România, sau poate niciunde? Știam că n-o să-mi găsesc pacea niciodată. Nu mai aparțineam niciunui loc, eram un cetățean european și atât.”.lansare-camelia-baciu ”DE CE EU?” - de CAMELIA BACIU

    Camelia Baciu a debutat cu volumul de versuri ,,Drama dezrădăcinării”, în anul 2019. În același an a urmat debutul său în proză cu romanul autobiografic ,,De ce eu?” și volumul de proză scurtă ,,Povești de pe la noi”, ambele publicate la Editura Minela.

    Romanul – ,,De ce eu?” –  începe printr-un monolog în care protagonista numără – ,,11,12,13,14 zile”. Ca cititor m-am întrebat: ce poate însemna asta? Curioasă am parcurs mai departe textul. Autoarea vorbește despre ,,aerul libertății”, nu despre libertatea în sine, ci despre cea mintală fără de care, spune ea – ,,ești un nimeni”. Din nou ceața misterului a născut noi întrebări.

    Ai răbdare! mi-am spus și am continuat lectura. Am trăit odată cu ea sentimente de ,,extaz și tristețe… amintiri și uitări, oboseli și dureri… deziluzie, rușine…”. Apoi totul s-a luminat în mintea mea.

    O femeie puternică reușește să-și crească și să-și educe fiicele, sacrificând bucuriile personale, are curajul să facă un împrumut la bancă pentru a-și achita casa mult visată, chiar dacă este pe meleaguri străine. Înfruntă ostilitățile vieții impunând respect prin corectitudine, hărnicie, printr-un  spirit al demnității și al dreptății bine dezvoltat.

    Relevant în acest sens este fragmentul în care descrie felul cum a fost tratată de angajator. Românii de acolo erau supuși la umilințe greu de imaginat, erau considerați ,,slugi”, loviți, neplătiți la timp pentru munca lor care nu era deloc ușoară, sunt exploatați la maxim, lucrând câte 12-14 ore pe zi.

    Dacă la toate acestea se mai adaugă și hărțuirea sexuală, pot spune fără nicio reținere, că dezumanizarea e la el acasă.

    După cinci ani de traume, umilințe și surmenaj, este nevoită să renunțe la job și  să-ldea în judecată pe angajator. Nu a fost susținută de niciun  român. Oamenii se temeau să nu-și piardă locul de muncă. Lupta ei nu a fost zadarnică.

    A câștigat procesul, chiar dacă a rămas fără serviciu. Declinul nu s-a lăsat prea mult așteptat –  șomaj, rate la bancă, accidentele fetelor. Mă opresc deocamdată aici pentru că nu  pot trece peste traumele care au dus-o la exasperare.

    Nedreptatea autorităților italiene, momentele de coșmar prin care trece în spital, internată fiind cu fiicele ei,  sunt de neimaginat – ,,Mi-am găsit fetița pe un pat cu rotile, pe hol, înconjurată de medici și asistente.

    Am intrat printre ei ca un tăvălug, urlând de disperare. În fața mea se derula același film trăit cu zece ani în urmă: o față desfigurată, sânge peste tot, comoție cerebrală…   Am fost duse în salonul numărul 1… 

    De la ușă m-a izbit imaginea apocaliptică  – în primul pat zăcea un copil cu creierul afară… În acele zile muream pe dinăuntru, odată cu acei copii care sufereau de diverse tumori, copii pe care îi salutam înainte de operații. Pe unii îi revedeam, dar nici unul nu mai era ca înainte…

     – Trebuie să fiți tare și pregătită pentru orice! Din păcate, situația este critică.

    M-am prăbușit pe o canapea de pe hol, neputincioasă și disperată, cu mintea confuză între rugă și blestem. Să fiu tare! De unde să mai găsesc atâta forță?! Aveam două zile și două nopți de nesomn și nemâncare.”

    Felul în care Camelia Baciu creionează stările prin care a trecut, descriind alert și  în detaliu imaginile care au oripilat-o, te determină să simți și să participi fără voia ta la drama trăită de ea.

    Totul se derulează ca într-un film. Scenele sunt vizibile, palpabile. Te încearcă un amalgam de  sentimente –  revoltă, compasiune, neputință în fața hazardului, teroare, teamă, durere. Învăluită de intensitatea întâmplărilor cedează fizic și psihic.

    ,,Îmi pierdeam sensibilitatea mâinilor și a picioarelor, gâtul mi se blocase, ochii priveau ficși plafoniera, o paralizie totală punea stăpânire pe mine. Îmi rămăsese vie doar mintea și o unică mișcare: clipirea genelor.

    Pe urmă…  ceață, neant, frânturi, o ambulanță cu sirenele urlând, lumini amețitoare și brațe vânjoase care încercau să-mi ridice corpul rigid…”.

    Dacă a reușit sau nu, rămâne să descopere cititorul.

    De ce eu? – un roman autobiografic care nu se dezminte din punct de vedere al particularităților genului. Este o carte de referință pentru oamenii care se confruntă cu depresia și nu au curajul să își recunoască boala, refuzând realitatea din mai multe motive: rușine, judecata celor din jur, înfruntarea propriilor cauze care au dus la declanșarea bolii, comunicarea, acceptarea și lupta cu sinele, cu propriile temeri, nerealizări, neîmpliniri.

    Camelia Baciu, o Scarlet de Vinerea, a acceptat greu, dar a sperat într-un mâine ancorat în realitate, a luptat iar rezultatele nu au întârziat să apară. Terapia prin scris este una dintre reușitele acestei amazoane, încrederea în sine și puterea pe care i-au dat-o dragostea fiicelor ei, dragostea părinților și rădăcinile din care se trage, au dus la izbândă.

    ,, De multe ori am spus că viața este o adevărată ironie, că paradoxal, trebuie să cunoști tristețea pentru a putea aprecia bucuria… Nu poți vedea lumea de sus, dacă nu urci pe munte… Am învățat că a dărui un zâmbet, nu costă nimic, dar pentru cel care îl primește, poate însemna mul.

    Răsfoiam des Biblia și multe citate de acolo, mi se întorceau în minte, în anumite momente. Unul dintre aceste citate îmi răsuna în creier, tot mai des:”Fructul spiritului este dragostea, bucuria, pacea, toleranța, bunătatea, credința, gingășia și autocontrolul. Împotriva acestor lucruri nu există nici o lege.”( (Gălățeni 5:22:23)

  • Eu, tu și poezul – GABRIEL GHERBĂLUȚĂ

    Eu, tu și poezul – GABRIEL GHERBĂLUȚĂ

    Eu, tu și poezul – GABRIEL GHERBĂLUȚĂ

    ,,de ce scriem/ Scriem ca să ne creăm iluzia că nu suntem singuri/Uneori reușim…”(Gabriel Gherbăluță)

    Pe vremea când  ,,doar taica chronos” ne mai dădea lecții”, s-a născut un oraș înălțat  ,,pe deasupra norilor”,  cu oameni ciudați care ,,scriu poezii despre: fluviu, despre dragoste/ despre moarte sau viață”.

    S-a născut și un ,,Scrib nebun” îndrăgostit, creatorul unei lumi în care iubirea e Lumina, născătoarea cuvintelor, a tuturor celor simțite și văzute de poez în ,,ultima zăpadă” a ,,peștelui rege”.

    Cine este poezul? Este ,,imaginea graniței/ dintre aspirații/ și eșec”, este cel căruia nimeni nu-i poate locui sufletul, este fluviul care-și găsește izvorul în căușul palmelor iubitei sub formă de inimă, născută ,,în aceeași casă” cu fluviul danubian care…

    …,,nu va curge niciodată prin siberii/ ci doar prin inima veșnică a cuvântului”,  săvârșind botezul unei iubiri infinite  în apa Iordanului, un altfel de Iordan – ,,picătura de agheazmă din sufletul poezului”cu nume de arhanghel – Gabriel Gherbăluță.

    În volumul său de versuri ,,eu tu și poezul”, publicat la Editura Minela, în luna decembrie 2018, autorul își creează propria lume, izvorâtă din dragoste pentru misteriosa Evă, o lume care cuprinde întregul univers auctorial –

    orașul, crezul și discursul liric, iarna, simbolul singurătății și al timpului ce a zdrobit sub călcâiele lui maraton viața.

    Volumul este construit pe piloni puternici, rezultatul unei experiențe îndelungate în arta cuvântului, precum și pe cunoștințe acumulate de-a lungul timpului,  fiind evidentă lectura din spatele formulelor lirice.

    Forma și conținutul poeziilor  sunt condensate în prima parte a cărții ceea ce constituie un preambul al întregului –  esențe tari în cuvinte puține – ,,ești atât de frumoasă!…/ ca un poez din veacul XXI/ rămas neterminat/ în mintea scribului scrijelitor/ în pielea ta” (mirări/ pg. 11);

    ,,o aparentă aglomerare de bsențe în cuvântul meu/ tu lipsești, noi lipsim, chiar și eu lipsesc de acolo/ atunci de unde mai răsare poezul ăsta?” (trei/ pg.12); ,,zbor de cocoare/ peste cuvânt/ lumina doare/ ochiul pământ” (patru/ pg. 14);

    ,,Și de-ar fi ca peste noapte să mă ningă cu uitări/ Să mă pierd de lângă tine peste nouă mări și țări/ Și atunci dintr-un departe tot aș vrea ca ea să știe/ Viața e realitate; poezia nebunie”(patru/ pg. 17);

    ,,Scrib nebun azi face chetă să bea apă de cometă/ Gândurile-i sunt mochetă pentru pasul de nimfetă”(doi/ pg. 18); ,,probabil că în mine și-a găsit liniștea ianus (doi/ pg. 28).

    Elementele perene care alcătuiesc lumea specială a poezului sunt:

    ,,împăratul pește care își face siesta/ tolănit pe un nor la margine de cer”; fluviul care ,,își curge angoasele/ șerpuind printre poezurile plictisite, curge și pe cer/ continuă curgere către o mare numită cuvânt”; ,,orașul din care au plecat și oamenii de zăpadă, oraș pustiu și fără de lumină, înălțat pe cer, unde locuitorii erau sfinți și îngeri, –

    …un oraș care poartă numele” iubitei  sau care își privește pescărușii… ”atârnați de cer”, orașul ,,devenit  loc de joacă pentru poezuri pitici/ iar polițiștii de la circulație dirijează culorile/ unui anotimp…”; ,,strada domnească, principessa, caleașca trasă de pescăruși”, întregesc tabloul metropolei ridicată pe temelia cuvântului.

    Toate aceste componente sunt create de poez pentru femeia iubită,  cea care transformă glotul în ,,aur” și noroiul în  ,,lumină”,  care transformă totul în vis – noroiul plânge ,,cu lacrimi din lut/… timpul lumină doarme-n spirală/ urs hibernând în cochilii de scoică/ plâns de strigoi într-o noapte banală/ moartea își plimbă amantul în troică”.

    Iubirea îl mântuiește,  îi dă puteri nemărginite pentru a fi însuși Dumnezeul lumii create prin cuvânt – temelia orașului poez ,,amestecat cu cerul și norii” – un diluvium ,,provocat de ariile Annei Netrebko”, regina nopții singurătății autorului.

    Ludicul substantivelor defective de gen și număr este ades folosit de autor, intenționat eronat, pentru a crea diferența dintre teluric și celest, dintre vis și realitate, un brend inconfundabil în versurile lui Gabriel Gherbăluță unde totul e posibil…

    …așa cum scrie în poezia sa ,,și totuși” – ,,scribul poate orice”  – ,,zbor de cocoare; … va fi băiat sau fată?/ lună sau lun?; omul și oama mușcat-au din măr; e zborul pescărușei ce din înalt se frânge”.

    ,,bărbatul cu chip de pasăre”, lup singuratic – alege pentru lumea sa glacială formule lirice fără precedent, păstrând elementele specifice anotimpului, el construiește în jurul lor poezuri scăldate-n lumină de natură, conturate de sentimente și trăiri intense – tristețe, singurătate, iubire, nostalgie –  care…

    …fuzionează până la extreme cu albul serafic al zăpezii  – ,,un lup pândind e iarna ce-mi stă acum în oase/sătulă de lumină din întuneric roade/ și mușcă rău din mine cum mucegai din case/ bucată cu bucată lumina nopții scade; ninge peste fluviu, cald și vertical/ Dumnezeu în barcă s-a oprit la mal”.

    În viziunea auctorială iubirea joacă rolul inocenței – ,,și tu erai în caruselul acela călărind cai de gips/ care nu vor necheza niciodată;  rolul lebedei de zăpadă –

    ,,oamenii vor întârzia la serviciu/ admirându-te pe tine, lebădă de zăpadă…//ning lebede peste orașul nostru, odette/ și bat clopote pe fluviu a vicernie”; rolul principessei pescărușilor  –

    ,,urcă principessă în caleașca asta/ trasă de pescărușii care te cunosc și te iubesc/ … preoteasă a tuturor phoemelor născute de un fluviu/ care nu va curge niciodată prin siberii/ ci doar prin inima veșnică a cuvântului/ urcă și treci falnică pe strada domnească a phoemei!”.

    Gabriel Gherbăluță se joacă versuind cu măiestrie atât în formă fixă, cât și în vers alb. Se remarcă și poeziile cu tentă populară care dau un plus de valoare volumului prin muzicalitate și imagini artistice deosebite –

    ,,mă ține în brațe/ când vrea să mă fure/ în galbenul toamnei/ femeia pădure/ (…) și salcia muma/ și luna de-apoi/ ne-nvață acuma/ respirul în doi/ și omul și oama mușcat-au din măr/ cât este miciună și cât adevăr?”. (poveste/ pg. 49)

    Un alt joc inclus în această categorie este și cel al dativului etic, o marcă a afectivității eului liric precum și a substantivelor și adjectivelor convertite în verbe, conferind astfel poeziei un caracter insolit, dar extrem de plăcut  –

    ,,nu mai vreau să nu mai vrei/ nu mai pot să alb de tine/… cât îs împărat și pește/ un arhanghel mă privește/ și mă stea pe colț de lună/ și mi-ești suc de mătrăgună…”(poezul meu perfect/ pg. 51)

    O lume animată de personaje de basm, este o lume care-ți dă libertatea să visezi la frumusețea interioară a celui care a creat-o, care te primește în sufletului lui odată cu volumul citit –

    licornul, regele pește, împăratul soare, pescărușii care atârnă încremeniți pe cer, femeia Lumină, femeia pădure, bărbatul cu chip de pasăre, fluviul cu haita lui de lupi care mușcă din lună,  toate acestea, și multe altele,  sunt concepute printr-o  scenografie realizată de ,,Marele Scenograf” care ,,alege pentru poet cuvintele”. 

    Dacă nu ne place, singurul vinovat este El, scenograful. Până atunci, strig asemenea poezului: ,,înlebădește-mă și zboară-mă în orașul Poez, așezat pe o muchie cenușie de iarnă!”, să mă ,,plimb în caleașca regală, trasă de poezurile tale, pe strada domnească!”.

    Și deodată se făcu liniște, o liniște albă, suflată gheață de pliscurile tocite ale pescărușilor licorni care survolau fluviul, având o singură țintă – împăratul pește ce se încăpățâna să nu se arate.

    Stătea la biroul său sculptat într-o carcasă de scoică sidefată și scria:

    tu, poezul

    ca un mânz nărăvaș tu alergi prin cuvânt
    îl alegi şi-l răsfiri ca o coamă în vânt
    prin oraşul în ceaţă de maşini te veghez
    tu un mânz nărăvaş rătăcit în poez

    ca un mânz nărăvaş nu te laşi pus în ham
    nu încerc să te prind deşi vreau să te am
    fie chiar în poezul prins de tine și dus
    peste nouă căderi undeva spre apus

    ca un mânz nărăvaş gerul lunii îl vrei
    să îl pui la caleaşcă pentru nopţile ei
    să nechezi libertăţi duse-n noaptea de pluş
    şi să zbori nărăvaş mânzul meu pescăruş

  • The limbs they took”- Gabriel Nicolae Mihăilă

    The limbs they took”- Gabriel Nicolae Mihăilă

    The limbs they took”- Gabriel Nicolae Mihăilă

    ,,Dacă din urmă ne vin asemenea talente, putem sta liniştiţi că viitorul literaturii române e pe mâini bune!” (despre tineri, Nora Iuga – Festivalul Internaţional de Poezie Artgothica, Sibiu, 2014).

    Fiind o admiratoare a versului tânăr, am reuşit să-mi fac o părere despre poezia noii generaţii. Mulţi dintre ei  încearcă să fie în trend, încurcându-se în formule abracadabrante doar de dragul de a fi în centrul atenţiei.

    Efortul lor de a se afla în linia întâi este evident, astfel încât, fără să-şi dea seama, aduc un dezavantaj poeziei generaţiei lor. Jongleriile menite să impresioneze artificial cititorul, sunt de scurtă durată.

    Aceia care apelează la asemenea trucuri, rămân doar nişte măzgălitori de versuri  mediocrii care confecţionează poezie pe bandă rulantă, pierzându-se în mulţime.

    Unul dintre cei care se detaşează de masa imitatorilor pehlivani este tânărul Gabriel Nicolae Mihăilă, născut în Galaţi, câştigătorul mai multor premii importante, o voce care este menită să impresioneze cititorul prin coloratura intensă a propriilor trăiri, transmiţând emoţie lectorului său.

    image1 The limbs they took”- Gabriel Nicolae Mihăilă

    Cu volumul  ,,The limbs they took”, Gabriel Nicolae Mihăilă, a câștigat două premii importante în 2018: primul loc la Festivalul Internațional de Poezie „Brucla”, organizat de către Primăria și Consiliul Local Aiud, Biblioteca Municipală „Liviu Rebreanu” Aiud și Centrul Cultural „Liviu Rebreanu” Aiud…

    …concurs care a avut un juriu format din membrul corespondent al Academiei Române, domnul Prof. Univ. Dr. ION POP și distinșii critici literari, domnul Prof. Univ. Dr. Alexandru Cistelecan și domnul Conf. Univ. Dr. Aurel Pantea; premiul III la Festivalul Național de Literatură și Folclor – Armonii de Primăvară, ediția a XL-a.

    ,,The limbs they took”, volum de versuri publicat la Editura Minela, 2017, autor – Gabriel Nicolae Mihăilă – se remarcă printr-un fragmentarium raportat la un existenţialism cu caracter ireductibil.

    Abordarea temelor este redată când pragmatic, când autoironic, reducând lumea exterioară la un ,,maze of the future past” prin care autorul minimalizează importanţa şi rolul său în tabloul cotidian, evitând platonismul …

    …,,eu am tras perdelele lumii și le-am cusut din regie” şi, ca ,,un delfin urban care înoată prin asfaltul oamenilor/prin pământul crăpat de atâtea cotropiri premeditate”…

    …obosit, alege să rămână în compania femeii frumoase, simple, transparente – singurătatea  – ,,aşa cât să nu ştie nimeni” –  cea  ,,care face diferența între oameni”. Despre ei nu poate vorbi pentru că nu îi cunoaşte suficient, decât dacă ar ,,scădea numărul neoamenilor”.

    Decepţionat de lumea reală, caută să-şi înţeleagă semenii ,,the truth is hold by heart/ not by ego/ not by others”, dar nu reuşeşte şi, copleşit de adevăr, se resemnează, acceptându-i aşa cum se află sub lumina divinităţii – ,,oameni pe care i-am crezut titani în viețile noastre s-au topit sub lumina adevărului/ sub lumina lui Dumnezeu s-au întunecat ca niște puncte mici negre/ neînsemnate/ și au dispărut”. (my little runaway)

    Nu renunţă la convingerile sale şi în cele din urmă, detaşat, decide să se refugieze în poezie, cea care nu i-a înşelat niciodată aşteptările.

    Acolo este lumea lui, un colţ de univers unde – ,,oamenii nu stau lipiți de piele asemeni unei cămăși vechi din cânepă…// aici sunt tot/ de la pagina pe care o dai mai departe până la următoarea/care te face să mă uiți și să mă cunoști iar/până la tușul încă umed/ până la căldura palmei tale/

    care mă mângâie în toate încheieturile cărții/aici mă vei găsi sub toate formele geometrice/aici toți pasagerii au supraviețuit realității//aici e singurul loc în care mai pot să văd oameni acolo unde nu sunt//aici e singurul loc în care am trăit fericiți”. (heramite sia)

    Deşi tangenţial dramatic, Gabriel trăieşte comod în lumea construită de el şi devine neîmpăcat cu sine, când iese din zona sa de confort, chiar dacă alege tema iubirii, uşor tristă, conchide la finalul poemului ,,nu mă mai leagă nimic de acest loc”: ,,despre iubire nu se vorbește niciodată la trecut/ în palme un șarpe îmi retrasează/ linia vieții/nu mai cred în nimic”.

    Ironia subtilă este o acupunctură emoţională, indiferent de tema aleasă, fie că face referire la femeie:

    ,,femeia perfectă ar însemna sfârșitul lumii/ o iarnă nucleară continuă în care am spune/ bărbatul este sexul slab…// feminitatea nu se învață/ se stăpânește/ iar cea mai mare pedeapsă pe care o poate  primi o fată este impotența de a fi femeie”(Embargo), fie că se referă la viaţă…

    …,,întotdeauna am zis că viața e doar o glumă crudă/ un rod care nu a fost îngrijit până la capăt și a fost abandonat” sau la propria moarte, lăsând ca testament, un îndemn, o dorinţă prin care practic îşi marchează personalitatea puternică…

    …,,să nu-mi plângeți începuturile//…  să râdeți  să spuneți/ la umbra lui Gabi ne-am așezat/ și am văzut cât de răsfirată e unitatea lumii/ la umbra lui Gabi am luat pauza de masă împărțind un singur măr/ și nu ne-a rămas în gât nu am fost pedepsiți/ nu s-a scris o poveste și nici o pildă/ doar o poezie/ un sfârșit de poezie/ pe care nu se încumetă să îl înceapă nimeni/”.(Gabi)

    Acesta nu este un sfârşit de poezie, ci un început efervescent care îşi merită din plin un loc de vârf în ierarhia liricii contemporane a generaţiei de după 2010.

    Gabriel Nicolae Mihăilă, o voce sensibilă, pregnantă, despre care veţi mai auzi cu siguranţă, este un foarte bun ,,dansator” pe care ,,Marea Doamnă, Poezia”, cum o numea  Alexandru Muşina, l-a ales ca partener pentru mult timp de acum înainte.

    ,,întotdeauna cel care a iubit l-a tras după el și pe cel care încă nu/ când uiți să scrii poezie toți oamenii încep să fugă din ea”

    Lectură plăcută!

    Claudia Minela

  • Medalion Elena Lucia Spatariu Tudose

    Medalion Elena Lucia Spatariu Tudose

    Între vis și realitate – Elena Lucia Spatariu Tudose

    mă abandonez somnului
    -o lume în care cuvintele
    nu au nici o culoare
    doar visele sunt colorate
    și atât de reale
    încât mă trăiesc așa cum
    niciodată eu nu am știut
    să le visez

    dincolo de pleoape
    mă cutremură imaginea
    soarelui
    adus cu izoleta la locul de muncă
    și chipul meu
    cu tristețea ascunsă sub mască

    pasărea curcubeu
    se roagă s-o primesc
    în colivia mea de beton

    mi se așează cuminte
    pe umăr
    și cântă o arie
    din Nabucco…

    Cuib de lumină

    Te rugasem să nu mai crești
    pentru ca brațele mele
    să te poată cuprinde cât mai mult
    să te pot feri de păsările negre
    de apele tulburi și de vânturi vrăjmașe
    să mai ții de cald
    cuibului roșu în care
    te-ai zămislit lumină vie
    în sfântă zi de Paște

    cu cât creșteai
    cu atât te îndepărtai
    lipsind tot mai acut brațelor mele
    devenite crengi plângătoare
    tristă imagine lacustră
    cu două cuiburi goale
    ca două răni sângerânde
    spălate în apa sărată
    ce-mi creștea la picioare

    te-am abandonat iubirii
    Maicii tuturor fiilor neîmbrățișați
    și a tuturor maicilor cu brațele
    ca niște crengi plângătoare
    am devenit dor arzând
    apoi cuvânt durut în rugă
    murind și renăscând pe rând
    cu fiecare an ce îmi albea la tâmplă

    de-o vreme m-am împuținat
    tu ești tot mai înalt
    brațele mele nu te mai cuprind
    dar simt brațele tale verzi cuprinzându-mă
    mi-e cald și mi-e bine
    și mă simt tot mai mult
    un cuib plin
    de lumină…

    Și dacă va fi să nu fie…

    Azi am probat
    cele mai frumoase rochii
    din voaluri neștiute de croitori
    cu fir de borangic născut
    de puful alb din nori

    mă dau singurătății
    întreagă neatinsă
    de lamentări ce stau
    să se sugrume
    de capriciile depresiilor
    și a fricilor
    cu justificări puerile la purtător

    n-am să lipsesc la balul
    acestei primăveri solitare
    aparențele
    sunt doar uși
    ce se deschid cu o fluturare de aripi
    prea mult m-am pregătit
    pentru nunta păsărilor
    și concertul florilor
    în mii de nuanțe de roz

    voi juca eu însămi rolul
    primăverii tuturor primăverilor
    arse și renăscute
    din propria cenușă
    cântătoare de viață

    și dacă va fi să nu fie

    voi reinventa o nuntă
    cu cele mai frumoase personaje
    atât de fragile
    încât nici o moarte
    nu le va putea atinge
    cu vreo aripă transparentă

    voi fi eu primăvara tuturor primăverilor
    despre care nu s-a scris încă
    nici o poveste cu happy end

    voi fi mireasa ta
    cu părul alb
    în strai de primăvară
    vis împlinit
    în cea din urmă seară…

    Marți treisprezece

    Cu secundele atârnate de glezne
    aștept duminica
    la semafor

    azi e de-abia marți
    semaforul e roșu
    de trei ceasuri
    și nu-mi mai amintesc
    dacă trei sau treisprezece
    ține culoarea asta
    sau azi e treisprezece…

    Ah da

    azi e marți și e treisprezece
    e ziua în care
    mâța neagră
    îmi taie calea
    în două
    și indiferent pe care cale apuc
    voi întâlni neapărat
    numai semafoare pe roșu…

    E seară deja

    cu gleznele însângerate
    aștept duminica…

    la semafor
    umbra mea
    dansează burlesc
    cu o floare roșie în gură.

    Mâine
    e o altă zi…

    De-a v-ați ascunselea

    Am învățat demult
    că jocul cu moartea
    este un joc pervers…
    scorul este doar amânat
    și gongul final
    întârzie să bată
    atâta timp cât
    ea se distrează încă
    pe seama naivității mele

    iată
    de pildă chiar acum
    ca și altă dată ne jucăm
    de-a v-ați ascunselea
    și în timp ce eu
    o număr cu zecimale
    printre degetele răsfirate
    și-n loc s-o caut
    mă ascund în primăvară
    ca într-o veșnicie colorată

    o văd de departe
    bandajată la ochi
    numărându-mi anotimpurile
    sub un tei
    înflorit..

    Frumoșii pământului

    Parc-am trăi
    într-o bulă atemporală
    un fel de paranteză închisă
    gelatinoasă și transparentă
    suntem protagoniștii
    unui carnaval al măștilor uniforme
    de tip chinezesc-comunist
    constrânși
    să purtăm cu toții
    aceeași mască anostă
    care nu ne mai deosebește
    unii de ceilalți
    o mască universală
    arătându-ne egali și ridicoli
    exersând dansul grotesc
    al morții…

    doar ea nemascată
    moartea
    se arată în toată splendoarea ei
    de împărăteasă apocaliptică
    arătându-ne cu degetul descărnat
    cât de hidoși suntem noi
    frumoșii pământului
    în timp ce primăvara
    seamănă viață
    pe străzile pustii…

    Pas de deux

    Picioarele obosite
    de atâta șotron
    prin intersecții
    încercau să ghicească
    calea cea dreaptă
    tălpile sângerânde
    lăsau urme
    pe fiecare cărare
    greșită sau nu
    dansând
    piruete pe poante

    încă un pas de deux

    penetrează adâncuri
    răsfirând rădăcini
    în nisipuri mișcătoare….

    trunchi contorsionat
    prelungind
    brațe desfrunzite
    degete descărnate
    dau norii la o parte
    unghii
    scrijelesc cerul
    mâini împreunate
    a rugă

    caută
    și caută…

    printre îngeri și demoni

    unde ești…
    unde ești…

    neliniștea asta…

    Doamne
    ce caut

    neliniștea asta…
    îmi înnoadă cuvintele…

    și caut
    oare ce caut…

    Umbra doarme
    chircită
    cu genunchii la gură
    tresare uneori
    ca într-un coșmar…

  • Poetom- ”Biblia poeților”

    Poetom- ”Biblia poeților”

    Valeriu Barbu se joacă, mintea lui ascuțită zbârnâie în toate direcțiile lirice ca un titirez. Nu este cantonat într-un singur registru, dimpotrivă.

    poetom-300x231 Poetom- ”Biblia poeților”Versurile sale formează un întreg univers al discursului liric, care se mulează când pe poezia manifest, protestatară, în care subtil atinge punctele vulnerabile ale societății în care trăim, îmbrăcând versurile-spadă în veșmintele ironiei,  când pe poezia canonică și filozofică sau, sporadic, abordează tematica autobiografică,  pe cea a copilăriei și a iubirii.

    Însă titirezul se oprește rareori și pică pe terenul copilului – Valeriu iar proza (un fluture încărunțit) și poezia se transformă subit în bijuterii ale sufletului care dezarmează anti-talentele ce privesc cu invidie și admirație delicatețea filigranului lucrat cu mare sensibilitate artistică.

    Aceste ,,deraieri” sunt preferatele mele. Când termin ultimul cuvânt de citit, mi-e ciudă că am ajuns la final și regret că nu există un ,,va urma”.

    Unul dintre preferatele mele este volumul ,,Poetom”, publicat în primăvara anului 2020 la Editura Minela, un poem epic construit pe șase mini-piloni ce susțin întregul conținut:

    Incipit, umbritul, uciderea luminii vii, Poetom cântă superbilor, trezia, viitorul de atunci. Personajele poe-biblice sunt: Poetom (poetul), Superlativul (Dumnezeu), Superbii (oamenii) și Umbritul (diavolul).

    Poetom – un hrist care salvează omenirea de la urâțire – se impune prin credința de neclintit a autorului, conform căreia doar  poezia pură va salva sufletul de la pieire – ,,refuza să plângă de durere/ păstra veselia, fie chiar și cât o pojghiță”.

    Dacă Adam a fost creat din lut, Poepruncul este creat din suflul naturii – ,,apele se restrânseră lăsând razele jucăușe/ în voia lor să deseneze țărâne /fiindcă din tânjirea acestora se născu Poepruncul”.

    Ajuns la maturitate, Poetom are ca primă expresie ,,lacrima…  un glob cristalin imitând ochiul/ și ploaia/ bucuria, ființă cuvântului mulțumesc”. Superlativul, Dumnezeu, privește cu ,,veselă blândețe” noua sa creație care avea să schimbe lumea, îmblânzind Superbul – Omul.

    Și cum întotdeauna lumina este contestată de întuneric,  inevitabilul s-a produs prin apariția unui nou personaj, Umbritul, cel care vede în Poetom pericolul nașterii unei noi lumi – ,,poe-lumi… primejdia fără măsură”.

    Inventează tot felul de intrigi ,,tablourile înfricoșării… semne și închipuite virtuți”, folosindu-și armele din dotare: minciuna, ipocrizia, succesul de moment, faima iluzorie ,invidia, dezbinarea, manipularea în masă cu ajutorul preoților, aceia care…

    …  ,,îngânau versuri de hulă/ jelanie și revoltă” prin ,,poemele lor ostile pomeneau eroi/ anume confecționați/ să sporească derutele”.

    Dorința Superbilor, a oamenilor,  de a deveni faimoși cu orice preț, se accentuează  odată cu apariția multitudinilor de diplome și premii literare ,,pentru orice vers șleampăt nătâng”…

    …determinându-i pe aceștia să ia calea faimei, o altă orbire ,,și, astfel, sufletul lor venea ucis/ deopotrivă și opera/ triumful imposturii fu amplu celebrat… umplură Pământul până la refuz:/ statui mărețe, premii grozave, laude și aplauze/ și cât durau aplauzele, atât și succesul”.

    Falsitatea superbilor de a-și construi creațiile doar de dragul de a impresiona, de a epata, ajunge la cote maxime. Umbritul spera ca prin imitarea cânturilor curate, izvorâte din sufletul neîntinat al Poetomului care  lupta în felul său împotriva răului – ,,căuta leacul în străfundul lacrimii”-  să convingă prin înșelăciune superbii că versurile ,,meșteșugite despre nimic” sunt idealul noii lumi.

    Era de neoprit în lupta cu frumosul – ,,vopsi lacrima cu străluciri părelnice/ ca superbii să le ia drept podoabe”. Oamenii  au ales strălucirea aurului, o amăgire care distrugea lumina căci, așa cum scria Poetom, creatorul acestui volum de excepție, Valeriu Dg Barbu – ,,în  întuneric/ nici aurul nu strălucește”.

    În lumina ,,silită” – faima – superbii nu mai vedeau creația Superlativului, își învățau pruncii că ,,suferința este singura cale/ și mântuire”.

    Preoții instigau superbii ,,la lupta între ei/ și-i meniră pierzaniei:/ jaf, ucidere și medalii pentru asta”, au ispitit oamenii cu moaște și rugi, au creat un Dumnezeu al spaimei ,,tiran, egoist și înfumurat”, abandonându-l pe cel real care ,, hărăzi numai bucuria cale mântuirii”.

    Umbritul, întunecat de furie pentru eșecul încercărilor sale de a-l distruge pe Poetom, continuă diabolica-i luptă născocind  ,,cutii luminoase/ caleidoscoapele amăgirilor”, întregindu-și lucrarea prin confuzie totală în rândul superbilor.

    Bibliotecile  ,,musteau de cărți necitite”, poezia era sortită pierzaniei prin forme ,,meșteșugite/ ode instinctelor, imnuri ceții/ și pierzaniei”.

    Știința le dădea superbilor iluzia că sunt stăpânii lumii. Ei continuau în orbirea lor să dea  crezare preoților, distrugând calea ,,Luminătorului” prin  ,,civilizații, neamuri și bizare culturi…” amestecând ,,viciile și virtuțile/ până la confuzie”.

    Cu timpul, preoții nu mai aveau putere asupra oamenilor.  Atunci, întunecatul se îndârji și mai rău iar ultima născocire a lui fu aceea de a răspândi vorba că Poetom și urmașii acestuia sunt nebuni – ,,chiar și în iubire”, erau considerați ,,vagabonzi, măscărici, arlechini sau menestreli.”

    Urmașii Poetomului fură alungați din cetatea lacrimii de bucurie – ,,batjocoriți, luați drept bicisnici, eretici/ nedemni de ispravă și de plânsul comun…”.

    Renașterea nu era altceva decât creația artificială, orbirea întru opera curată a Superlativului care privea totul cu îngăduință, lăsând  ,,lacrima sa/ lumină nouă peste țărână/ dar superbii o colorară în roșu, răstignind-o”.

    Dumnezeu știa ,,că niciodată nu va fi totul pierdut”, credea  ,,în curățenia viziunilor lui Poetom” care-și  continua menirea:

    …  ,,refuza să plângă de durere/ păstra veselia, fie chiar și cât o pojghiță” și smerit ,,umbla peste ape ca un vânticel de primăvară/ sărutând cu sfială orice fir de iarbă” apoi se retrase  ,,în pustie/ în măduva pădurii și a câmpului/ în esența apelor/ se recompunea pe sine”.

    Pentru toate născocirile urâte, singura lui armă  era poezia – ,,cânta imnuri închinate oricărei particule… înfruntând senin răul”. Se refugie în natură – ,,în plante și arbori bătrâni/ în păsări, gâze și mărunte vietăți”, până când ,,începu să reînvie” timid în superbi.

    Atunci Poetom începu să comunice în felul lui cu oamenii, luminându-i cu poezia vorbelor sale ,,noi toți suntem fiii bucuriei/ Superlativul ne-a dăruit absolut totul/ până și voia să rătăcim”…

    …îi îndemnă să lase în urmă trecutul înnegurat și să-și îndrepte privirea și sufletul spre darurile oferite de Superlativ, daruri care aduc doar bucuria de a trăi – ,,ne-a hărăzit veșniciile/ ne-a zămislit din speranță/și ne-a dăruit universul Său”.

    Finalul volumului este plin de lumină,  înălțător, este  odă adusă vieții, bucuriei, naturii, renașterii, credinței  într-o lume nouă, fără tristețe, fără durere, fără păcat, o lume purificată de măreția inocenței, a întoarcerii ,,la ființa dintâi/ la copilul primordial”.

    Dialogul dintre Poetom și soare are o încărcătură emoțională fantastică, fără precent – ,,Poetom șopti Soarelui:/ crește bunuțe coroana ta/ întinde poalele tale peste locuri umbrite//… iar Soarele își spuse taina:/ ce pot face eu în fața luminii din Oameni?/… mai bine trage tu vălul umbrelor de pe ei/ cu forța bucuriei tale/ nemăsurat de blândă”.

    El îi îndeamnă pe oameni să nu caute poezia acolo unde ea nu există, ci în frumusețea din jurul lor, în viață, în bucuria de a trăi:

     ,,nu mai căuta poezia/ ea este surâsul viața și împlinirea menirii de Om/ Superlativul de-o veșnicie ne cheamă… simți legile vii cum sună a poezie?// nici nu mai trebuie să scrii vreo ceva/ versul inimii tale ajunge singur/ acolo unde nicio carte n-ar visa vreodată// uite, eu, Poetomul/ nu am scris niciodată nimic și totuși/ din nou lumea de cântec am umplut-o”.

    Oamenii l-au urmat, lumea s-a schimbat ,,pământul începu să respire frumos/ neasemuite îi erau splendorile… universul se umplu de poezia-esență”,  bucuria era lumina călăuzitoare iar ,,salvarea vine prin poezie/ poeții sunt mereu cu smerenie împărați supuși ai vieții?”. 

    valdil-230x300 Poetom- ”Biblia poeților”Poetom era invocat ,,ca un Zeu ca un Om ca un Soare”; ,,… unicul vindecător/când este rană el însuși -/ doar bucuria este fără de păcat”.

    Când oamenii simțeau că pierd acea bucurie tămăduitoare ,,… învățară/ să o ia de pe buzele și din ochii pruncilor”.  

    Volumul Poetom se remarcă prin sinceritate, autenticitate,  puritate, este lumina  din sufletul celui care  l-a conceput, un proroc al seninului.

    Valeriu Dg. Barbu s-a întrecut pe sine scriind această carte care vine ca o explozie de frumusețe și bucurie, spulberând infernul prin sinceritatea copilului-mare, urmaș demn al poetomului.

    Își construiește propriul univers departe de furcile păcatului, departe de durere și  întuneric, folosindu-și condeiul magic dăruit de divinitate.

    Recomand, fără nicio reținere, această carte, ”Biblia poeților”,  care te înalță deasupra umbrei realității, deschizându-ți noi orizonturi către o altă lume mai bună, liberă să simtă și să gândească exact așa cum îi dictează sufletul, o lume  spre care ar trebui să năzuim cu toții întru purificarea spiritului ,,fiindcă aici toată suflarea participă/ la un singur poem” – viața.

    Claudia Minela

Revista Vocativ
Powered by  GDPR Cookie Compliance
Prezentare generală a confidențialității

Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în navigatorul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe site-ul nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile site-ului pe care le găsești mai interesante și mai utile.