1
Fiecare are un sertar,
Cu câte o căprioară rănită;
Bunica îi privește ochii blânzi,
Îi pune în batistă
Și-i face un nod.
Și mama deschide
Sertarul servantei,
Unde ține tacâmurile de duminică.
Printre cuțitele cu lamele sticloase,
Ochii căprioarei o fac să tresară:
Trântește sertarul, ia o aspirină
Și fața de masă din damasc
E impecabil călcată.
Toți avem undeva,
Într-un loc umbros, la răcoare,
Câte o pereche de ochi superbi,
De căprioară ucisă,
Fără drept de apel-
Din când în când,
Sunt vânătorul care ucide.
2
Lasă-ți aripile pe lângă trup.
Se va găsi cineva să-mpartă, pană cu pană,
De pomană.
Zborul e și el aninat de streașină,
Liliac pe care-l orbește dimineața.
Rămâi statuia în jurul căreia
Se-adună îndrăgostiții,
Frunza din buza prăpastiei ,
Planta de apartament
Pe care-o suportă stăpânul grăbit,
Ceașca spartă de la bunica- înainte să-și piardă mintea.
Rămâi atent la negura care, oricum, vine lipa-lipa,
În spatele verii.
Să nu pierzi cheia de la beci-, e acolo
Ascuns cadavrul inocenței-
Să aerisești la timp.
Fii răbdător.
La răscruce, poți să faci autostopul;
Se va găsi cineva care să te țină de vorbă,
Până la destinație.
Era liniște.
Între clopot și firul de iarbă.
Stătea în fotoliu, cu mâna la gură.
Durerea nu se răspândea în aer.
Era liniștea aceea care te smulge
Din neant.
Și străinul te saltă din ape;
Te oblojește și te invită
la o cafea.
Liniștea fără trenă de cometă,
Se scurge pe cer,
Când Perseidele o iau la goană.
Era o liniște
Cu zâmbetul de clovn,
Lumea aplaudă,
E suficientă o lacrimă
Să distrugă tot fastul.
3.
Am trecut pe lângă mine,
m-am salutat cu capul plecat,
era o rușine
care mă străbătea .Și o rugină-n coate.
Am trecut simplu,
Cum treci pe lângă o piatră de hotar,
Cum tragi ușa și cobori zăvorul,
Să nu mai auzi rumoarea care urcă pe scări,
Care se grăbește să ia liftul,
Să strecoare sub prag remușcarea, ratarea
Și am trecut pe lângă mine,
Cum treci de litera R
s-ajungi degrabă în împărăția
ultimelor litere din alfabet. Am trecut pe lângă mine,
din jenă am clipit când degetul tremura și apuca
o bucată din trecut.
M-am oprit: paharul s-a spart, am trecut în fugă
Să nu curgă și ultima picătură de sânge,
Cum se scurge ultima literă din alfabet.
Am trecut atât de repede pe lângă mine,
Și n-am răspuns când m-ai strigat.
Eram atât de singuri
Încât, când am coborât strada,
Tu te sprijineai de umărul meu,
Ea de umărul tău, bătrânul de umărul ei,
Toți locuitorii orașului
Ne-ncolonam de la nord la sud,
Doar pentru că nu ne înțelegea nimeni.
Și nu vocifera nimeni.
Era un cortegiu, lacrima
Nu avea un loc al ei unde să cadă.
Mergeam ca niște strigoi,
Deranjați din somnul nostru prelung,
Și dacă unul dintre noi șchiopăta,
Copilul de mingi îl ridica,
Și femeia invalidă de la balcon
Arunca cu flori peste noi.
Copilul de mingi confecționa ghirlande
De diferite culori,poetul stingher,
De pe banca aceea,
Scria cel mai emoționant poem
Despre fericirea de a fi împreună.
Când am ajuns încolonați
La Gara de Sud, copilul de mingi
Ne-a așezat la gât câte o ghirlandă multicoloră
Ne-am bucurat îndelung , ne-mbrățișam,
Venea și poetul din urmă,
Trăgea după el poemul lung,
Greu ca un sentiment din plumb;
Nimeni n-a văzut trenul
Care șuiera: Să fie o jertfă!- zeul părea contrariat.
Să aruncăm copilul de mingi!
Să moară poetul!
Poemul! Da, poemul!
Poemul atârnă cel mai greu.
Lupte în Cer și pe Pământ între armatele celeste, o biată femeie prinsă între ciocan și nicovală, și-a căutat-o cu mâna ei! Va ieși șifonată rău, trag eu concluzia pripită, citesc înainte…
