Autor: Valeriu Barbu

Medalion Vasilisia Lazăr și Ion Lazăr da Coza
Ion Lazăr da Coza
Frig
a dat peste mine
frigul de taiga.
– oricum, nu credeam că am atât de mult de trăit! –
miroase corola topită de ger, iubito,
şi renaşte-mă!
prea sfioasă, mama n-a cerut nimic de la ursite;
nici bănuţi de argint nu cred c-a avut
să le răsplătească deranjul.
renaşte-mă!
ia din zestrea ta trei arginţi
şi răscumpără-mă,
apoi vinde-mă chiar taigalei!
Placebo
mă doare Doamne
mă doare unghia mare
de la piciorul stâng…
oh Milostivule
abia am deschis gura către
Tine şi durerea de la unghia mare
ca prin minune
a dispărut
acum… acum mă doare tot degetul
Doamneee degetul meu Doamne
mda
degetul e ca un nou-născut pe lângă
întreg piciorul din praf de puşcă
aprins
dar ce e praful de puşcă vizavi de
bomba cu hidrogen din lombosciatica
mea scumpă?
mă doare…
nu Doamne
viaţa nu mă doare absolut deloc
Hâtra
moartea nu mă pândeşte
ca un fur
nu-i nici gardian al risipitelor secunde
al ratărilor al
succeselor veselă
stă la vedere cocoţată adeseori pe
plasmă
cum tronau odinioară mileul
pe televizorul venus ST 12
şi peştele de sticlă turnat
la Mărăşeşti sau
pescarul cu ochi migdalaţi
fabricat în China
(vedeţi
comuniştii
români ne ofereau peşte
la fiecare
masă comuniştii chinezi ne arătau o
meserie –
avantaj ei) alteori
adastă pe raftul cu cărţi rezemată
de cele care
nu mai au loc pe verticală
şi de obicei sunt încă
necitite – nişte răni vii…
cel mai adesea mă sfidează
de pe tasta F5-refresh
ţopăie dragă
ţopăie îi zic
poate mă mai reîmprospătez
şi eu
rânjeşte: dar dacă-ţi cade sistemul?
Vasilisia Lazăr
Linişte
e linişte
linişte ca-ntr-o serenadă
târzie
tăcerea se desface în fâşii
peste o mare
ce-şi înghite ecourile
şi care nu mai e de mult
marea noastră
cuvinte moarte
plutesc în aerul sărat
doar paşi fără urme pe ţărm
şi scoici în care răsună
prelung şi inexplicabil
clopotul unor valuri istovite
de curgerea nesfârşită
apusul îşi scutură
scrumul în griul nisipului
încă fierbinte
cu aripi obosite de nezbor
pescăruşi solitari
îşi dorm albastrul viselor
pictând pe cerul inimii
strigăte înăbuşite
e linişte
linişte ca-ntr-o serenadă
târzie
stare de o nouă zi
în fiecare dimineaţă
îmi mai desprind
un strat de iluzii
de pe gene
ca şi cum visele sau urmele lor
s-ar putea atât de simplu spăla
cu sarea din lacrima
raţiunii
rătăcesc prin mine
ca printr-un parc pustiu
cu frunze moarte pe alei
şi bănci scorojite
de uitare
e-atâta linişte
şi nicio pasăre
sunt atâtea cărări
şi nicio urmă
doar eu
copac bătrân și solitar
în scoarţa căruia ţi-ai scrijelit adânc
numele
mereu rătăcesc
la braţ cu o singurătate
în care aş vrea să-ţi odihneşti
măcar din când în când
sufletul pribeag
Crochiu de toamnă
Arpegii de toamnă târzie
O frunză, în noapte, suspină
Din lacrimi se scurge rugină
Şi plumb, şi regret, şi ftizie.
Cad ploi ca-ntr-un antic diluviu
Un stol de cocori emigrează
Copaci, pustiiţi, intonează
Prohodul frunzişului-fluviu.
Şi gem ţintirime de apă
O brumă în plete-mi coboară
Strivită-i iubirea din vară
Un gând reumatic mă sapă.
Când visele-ncep să pălească
Şi zborul îşi pierde culoarea
Când toamna mă-nvaţă plecarea
Poeme în mine mustească.
Medalion îngrijit de Carmen Popescu
iulie 28, 2020
Medalion Eugenia Rada Ioniță
Strigare
Din efemer,
Clădeai spațiul în care femeia
Era cometă arzătoare.
Pe orbită se împietreau ploile mărunte
În ninsori semănate dinadins pe pământ
Cum niciunul nu putea opri zborul
Unde idealul se descompunea într-un înger de argint.
Geamul lăsa privirea înlăuntrul
Un exemplul,la fel ca strigările
Despărțind văzutul de nevăzut
Numai pe o piatră mare se așezase pasărea mută.
În periplul,dacă vrei să te adăpostești
În clădirea cu lumină multă
Vei afla că fiecare stea simte
Câtă durere sau fericire ai
Între degete strivind coroana unei singure secunde.
Cugetare
Un cap de bour pe poarta bisericilor vechi
Cântecul sferelor deasupra punctului
Unde fiecare linie este prezentul ,trecutul și viitorul.
Timpul se scurge în nisipul de aur,
Limbile netăiate de briciul ghețurilor
Repetă ce înseamnă libertatea
Darul de preț al pomilor înfloriți
De aceea nu plânge în pumn
Că luna se întristează fugind în norii întunecați.
Țața Floarea
Auzi văruică,
Niciodată nu așa fu de frumoasă noaptea!
Câinii stelelor lătrau la infinit,
Furul inimilor se pitula prin ierburile înalte
Și greieri cântau ca-n tinerețe.
Zăvelca vântului se rotea ca o cloșcă
Trandafirii lui Gheorghe puși la ureche
Fumegau de ciudă babele,
Când ai dat fuga în vâlceaua cu vișinii….
Nu vorbi
Nu vorbi,cântecul stelelor se aude aproape,
Furtuna iubirilor curge –n cascade,
Fiorul muzelor se înalță în cuvinte,
Corăbiile de argint plutesc mai departe.
Înfruntările sânzienelor mângâie sânul câmpului
Și izvorul păsuiește lacrimile,
Amintind de jurămintele clipelor,
Înălțăndu-se peste marea cu pescărușii albaștri.
Floare vie
Nu încerca zbaterea florii de cer,
Fiindcă pe umerii ierburilor cad pietre
Dar și raze muiate în rubin.
Cărarea pe care ciutele gândurilor,
Merg să se adape este între focuri și dor,
Moarte și viață,reflecția florii de crin,
Rămâne o pată,
Idealul pe care secunda îl trece prin om.
Pietrele tac, iar timpul se preface-n nor călător
Peste floarea vie a vieții.
iunie 17, 2020
Medalion Timeea Ivan
Timeea Ivan este o elevă pasionată de literatură, apare deja în cele mai prestigioase reviste și se anunță în lirică o importantă voce a generației ei…
pe aripi de tei
pe aripi de tei,
mă apropii de astre.
pe aripi de tei,
îmi strig dorul de tine.
pe aripi de tei,
îți trimit versuri,
în zbor de licurici,
cu surâs de libelulă,
pe suport din petale de trandafiri,
din inima mea.
pe aripi de tei,
îmi cânt iubirea,
îmi declam, cu sufletul gol,
dorința de a dansa vals pe calea lactee,
de a desena pe cer curcubeul,
cu iubirile noastre,
de a-mi picta pe inimă, cu liliac,
amprenta inimii tale.
pe aripi de tei,
te chem, te declar hoț al viselor mele.
pe aripi de tei,
vin la poarta sufletului tău.
mă vei lăsa să intru în inima ta, pe ușa din față?
o să-ți fiu cântec
o să-ți fiu cântec,
atunci când liniștea îți cântă balade.
o să-ți fiu cântec,
în zilele în care dragostea va amuți în fața ta,
în momentul în care,
te ascunzi după stele,
doar ca să fii prezent, neexistând, în dragostea noastră.
o să-ți fiu cântec,
atunci când noaptea se ceartă cu ziua,
pe hăul iubirii dintre noi,
întunecat de plecarea ta,
doar ca să sfărâme dorul de tine, în lumini pierdute.
o să-ți fiu cântec,
atunci când licuricii se ascund la capătul curcubeului,
ca tu să îi cauți,
ca tu să găsești lumina,
să ne găsești pe tu și eu.
o să-ți fiu cântec,
o să-ți fiu poezie,
atunci când cerul plânge cu iubire amanetată,
atunci când luna își întoarce fața spre tine,
atunci când luceafărul își refuză nemurirea,
doar ca să te aducă la mine.
când o să mi te întrupezi, printre stele,
în fața inimii?
noi
lacrimi de iubire plouă peste cerul nostru
înnorat de griji.
privirile ni s-au contopit la intersecție.
tăcând, ne vorbeam atât de mult.
privind, ne iubeam curat.
mâinile noastre erau la poli opuși,
dar nordul și sudul se atrag pe hartă.
sufletele ni s-au atins într-o zi de octombrie,
când vântul, musafir nepoftit,
ne-a bătut în poarta sufletului
cu mișcări ermetice și ondulate.
am ales să mă scufund în poezia noastră,
în speranța că mă voi îneca în iubire.
am ales să sorb tacticos din vinul nostru, roșu de atâtea cuvinte,
în speranța că mă voi îmbăta de fericire.
ne-am ales pe noi.
tu, liniștea din marea învolburată.
eu, valurile spumegânde.
tu, calmul de după furtună.
eu, haosul ce o prevestește.
tu ai ales să te prinzi în horă
cu premianții la chiul.
absenteismul tău la dragostea noastră,
mă sucește pe ambele părți și mă aruncă în neant.
am sunat versurile,
să îmi povestească viața ta de acum.
eu sunt corigentă la existența ta.
aș alege să îți mângâi obrazul
și să îți prind visele în căușul palmelor mele.
să obțin un mandat
și să îți percheziționez sufletul cu mâinile goale.
poate aș afla de ce licuricii mi-au șoptit
că încă mă visezi.
ploaie de arini peste sufletul meu
plouă cu flori de arin, cuminte,
peste sufletul meu.
picuri de soare mi se preling pe gânduri,
flori de mărgăritare se aștern rânduri,
peste inima mea.
luna își întinde razele,
până la poalele trunchiului de arin.
fulgi de culori pastelate,
se odihnesc în căușul palmelor mele.
ascult pământul cum vorbește,
despre arinul ce-și crește,
iubiri și mângâieri în flori.
mă învăluie cu brațele sale,
împovărate de iubiri și doruri colorate,
mă poartă în vis, pe unde din fericire,
pe culmi de iubire.
astăzi, arinul mi-a dat de știre,
că trebuie să îl iubesc.
bătrânețea
picuri de lună plouă peste mormântul de amintiri,
șăgalnici…
muguri de iubiri trecute
își strigă cu dureri acute
deșertăciunea, dorul, melancolia,
ca în final, să fie bântuiți de iele slute.
suflu tomnatic dezmiardă stejarul
plecat asupra mormântului…paznic,
îi răzvrătește firele de păr prinse-n codițe,
subit, dau mlădițe
bobocii de mângâieri neprofanate,
pictați pe pânza de păcate,
uitați la naftalină, a tabloului de flori
de nu-mă-uita.
săruturi de soare mângâie țărâna
vecinic pironită în peretele sufletului.
se nasc boboci de iubiri
pribegi prin a neantului crânguri,
din prihana adamică a mesei rotunde de gânduri
și plouă cu praf de magnolii
și ninge cu fulgi de neființă
în apusuri de pastel… peste om.
vis de vară
fluturi stau cocoțați pe-un capăt de lună.
îngerii aleargă prin nori și prind stele
cu mâinile goale.
între cer și pământ s-a construit o potecă
din ramuri de măslin.
rândunici cu-alai survin
în zbor diafan, lin.
magnoliile se dezbracă sub soare.
albinele se iau la-ntrecere,
din floare în floare.
cerul anină petale de lumină.
pastelul înaripat se leagănă pe-o pânză lină,
făcută de-un păianjen ce-atârnă
în colorata vitrină.
corul de chipuri aureolate
cântă cu glasuri sublime
solemnitatea paradisului.
din imensitatea genunii,
pe aripile visului,
zboară tandrețea clipei,
cu iz de iulie.
iunie 15, 2020
Medalion George Pașa – Albăstruiu
George Pașa – Albăstruiu
(dintr-un volum de versuri în pregătire, Albăstruiu și alte poezii)
-7-
Să-l scriu Albăstruiu nu mă lasă,
s-a ascuns, grăbit, după cireș,
supărat că mie nu-mi mai pasă
dacă-n ritm, vreodată, va da greș.
Și de-acolo îmi trimite-n treacăt
priviri temătoare și hazlii,
pentru că sunt gata să pun lacăt
la cămara cu melancolii.
În sfârșit, se-apropie cu teamă
și îmi zice: „Melancolic sunt
c-așa-mi fuse scrisa, dar vreo damă
o să mă citească-n amănunt.
Lasă-mă să zbor, nu-mi tăia pana,
nu mă-nchide-n rama vreunei cărți!
Doar cerneala știe (ea, sărmana)
cât pustiu domnește-n alte părți,
câtă vanitate, câtă fiere,
să cuprindă-n carte orice fleac,
folosit în loc de somnifere
ori, mă rog, în loc de coniac.
Uite, mi-a trecut melancolia,
sunt mai blând, ascultă-mă acum:
mult mai dragă-mi este, cert, chilia,
decât să mă-ngropi în nori de fum!”

-12-
Arar eu am avut hemoragie
în versuri: am cerneala mult prea groasă;
tristețea mea n-a devenit apoasă,
deși ar cam fi vrut cel din regie
să o dizolve-n epitete-acide,
chiar și-n substanța vreunei comparații,
încât să intre mai ușor în grații
vreunuia ce faima o decide.
Dar eu mă scriu așa cum vrea destinul;
am formă fixă, însă-n ea plutește
metafora, ca un himeric pește
ce îți provoacă, făr’ să vrei, suspinul.
Oricum aș curge: mai domol, mai iute,
mă subțiez cât să trec prin strâmtoare;
apoi, dac-am să intru în vâltoare,
nu-l chem pe regizor ca să m-ajute,
prind ritmul orfic și-mblânzesc stihia,
lovesc în pietre, pân-au rezonanță,
chiar de-mi răspund târziu, cu eleganță,
printr-un ecou fidel, melancolia.
Atunci, pierdut, uit calea ce mi-e dată
și mă revărs pe câmpuri lexicale
ori pe alei cu versuri de zicale,
unde Acum e văr cu Altădată.
Dar știi că-n vers sunt căi nenumărate,
cum adevărul nu-i captiv în clipă.
Nu îți clădești viața cu risipă,
nici porți spre cer, cu gânduri necurate.
Târziu, când îmi voi strânge tot misterul
în cetățuia inimii albastre,
am să ajung la sufletele voastre
să le alin, cu versuri, efemerul.

-13-
M-așez în rânduri, peste coala albă,
cuvintele-mi se-nșiruie-ntr-o salbă
de versuri metaforice, senine,
ca niște diamante în vitrine.
Cerneala curge-n ritmuri monotone,
cuvintele îi par că au cinci tone;
ar vrea, de-aceea, versuri mai ușoare,
ca niște flori frumos mirositoare,
să-și lase-a lor aromă peste foaie,
cum aerul e-mprospătat de ploaie.
Dorința i-o aud, aș ține seama,
dar gânduri sumbre îmi aduc și teama,
că tot ce e ușor, cu-aromă dulce,
provoacă somn ori moartea ți-o induce.
Cum eu nu vreau să dorm (mai am de lucru
și nu-s o floare strânsă-n involucru),
de ce să mă-nvelesc în somn, în moarte?
Mai bine las cerneala strânsă-n carte
și ies din rânduri, mă arunc în viață,
aleg o altă cale, mai semeață.
Iar dacă-o fi să vină autorul,
abil, să mă tot ia cu binișorul,
să îmi promită c-are să mă scrie
mai ordonat, cu dreaptă schelărie,
și din cerneala mea atât de-albastră
să-mi dea nou chip, de pasăre măiastră,
îl voi lăsa, atât cât îi permite
caverna din măseaua lui de minte,
să-mi dea idei, zorzoane și-alte cele,
apoi să ies ușor din ghilimele
și să mă scriu ca liniștea pe apă,
în care tot seninul să încapă.
Dar, nu știu cum, de undeva din zare,
mă cheamă o rețea pustiitoare,
să mă expun pe mii și mii ecrane
(să cad din lac în puț, fără plonjoane).
Mi-o zice c-am făcut mare greșeală
dacă m-am scris cu pixul pe-albă coală;
că mult mai bine m-aș fi scris din taste,
c-aș fi scăpat de multele năpaste:
ba pixul cel nerod nu are pastă,
ba ai găsit cerneala cea mai proastă,
vreo muscă ți s-a așezat pe foaie
și ți-a lăsat micuțe mușuroaie,
de nu cumva cerneala ți-a băut-o
vreun nătărău ce wisky a crezut-o.
Ei bine, zic, nu-i important suportul,
ci mult mai mult contează tot efortul
pe care-l faci să te așezi cu bine
în forma strâmtă-a versului. Oricine
știe că-n melodia unei rime
nu este doar fior, e și asprime.
Nesiguranța de-a te ști vânatul
vreunui poet ce-ți tulbură înaltul
cu vrerea sa de-a fi băgat în seamă,
ei bine, asta îmi induce teamă
și n-aș mai vrea să spun ce am a spune,
căci mă cuprinde multă-amărăciune.
Îl las pe autor să îmi dezlege
nespusele, chiar de-o să mă renege.

-18-
Pătrunde-n miez ca-n propria sa casă,
desculț, lăsând afară toată zarva.
Și-a scuturat din sine toată pleava
de litere cu voce lipicioasă.
Afară a lăsat scrumul din vise,
idei hibride înmuiate-n ceață.
Ca niște pești zvâcnind la suprafață
se-ntorc lumini din lumile închise.
Aici nu-i timp uitat între crevase,
să-și roadă clipa, cinic, în măsele,
nici glasul vreunei umbre ușurele,
să-i intre Albăstruiului în oase.
Din sine întru sine, doar minunea
cântă domol o melodie lină,
purtată de-un ecou în serpentină,
care-i asigură conexiunea
cu miezul grav, pulsând în plasma oarbă
ca fătul în placenta unei mame.
Cântec purtat de infinite game,
în sine însuși iar să se absoarbă.
Vrăjit e Albăstruiu, cum nu-i altul,
sorbit de-o notă-n ritmurile fine.
Trecut în cântec, resorbit de sine,
va ști, de-acum, cât e de sfânt înaltul.

-21-
Aripi albe, arse-n zborul pe un cer de fum și iască
beau albastrul stins al mării dintr-un val ce-o să renască
o furtună de-nțelesuri pentru minți răscolitoare;
poate chiar de-aceea lumea stă în vieți întrebătoare,
poate chiar de-aceea zborul nu se-oprește niciodată:
moare-un timp, dar vine altul, iar tăcerea vinovată
își găsește leac în zborul temerar și plin de cântec,
adormind vinovăția, vindecând-o chiar din pântec.
Și de-aceea lumi senine nu se-ascund de ochiul morții;
ele trec ușor de norii ce încurcă firul sorții.
(Dar, fii sigur, se descurcă. Pân’ la urmă, încâlcirea
face drumul doar mai aspru, ca să-și merite sclipirea
steaua-aceea ce te poartă către fapte de ispravă,
ține gându-n ape calme și-l ferește de otravă.)
Vis senin, purtat de cântec, semn de alb și de iubire,
trece, vesel, Albăstruiu, în cel zbor spre mântuire.
iunie 13, 2020
Medalion Mărioara Vișan
RAPSODIA DORINȚELOR
Deschide-te larg, suflete
azi, mai ales azi,
pentru ca și soarele să absoarbă
din infinitatea Luminii tale!
După dărâmarea suferindelor porți
lasă-ți iubirea să inunde tot universul
azi, mai ales azi.
Bucură ochii cu imaginile îngerilor
Ce i-ai întâlnit doar în vise.
Nu închide ochii, suflete drag,
Strigă-ți iubirea
și toate păsările din pădurile existenței
vor aplauda rapsodia dorințelor tale!
Așadar, suflete al meu,
azi, mai ales azi,
eliberează-ți urâtul
ajută aripile celor loviți de nepăsare
să zboare,
Azi, mai ales azi…
ADAMICUL SURÂS
Când Dumnezeu a creat omul
în cea de-a șasea cosmică zi
și l-a numit Adam
s-a odihnit câteva clipe
a privit curioasa creatură
și i s-a părut că lipsește
iubirea.
Și pentru că mai avea timp
până să vină ancestrala duminică
Dumnezeu a creat o altă figură adamică
în joacă
din coasta creaturii prime
numind-o Eva.
Mulțumit a adormit pe clepsidra
în care se-adunau vise adamice
pentru Eva în jocul ciudat
al împletitelor eternități.
De atunci Eva caută cu nerăbdare
Iubirea și speră s-o întâlnească
în surâsul adamic
al celei dintâi creaturi.
POEMUL CU LUNĂ
Atâtea imagini care inundă retina timpului
traversând deșertul durerii din clipele translucide
ale imaginației
haloul de aur al lunii în nopți de nesomn
toate lipsite de parfumul existenței tale
compun pe întunecatele ceruri
sinuosul poem.
Nu pot să descifrez misterioasa metaforă
Care-mi înfășoară trupul astral
mă las purtată de Carul cel Mare al cerului
de imensitatea culorii
cu care Calea Lactee deschide nemurirea
merg încet, cu pas domol printre dorinți
vise și emoții
construind zi și noapte, ca pe-o celestă catedrală
interminabilul, nesățiosul Poem cu lună.
ICAR
Hubloul din partea stângă a cerului meu,
răsfrânge imaginea unui gând contorsionat
de zgomotul fricii de înalt.
Vară, iarnă, primăvară.
Perdeaua de gânduri acoperă larma
isteriei generale din spectacolul
noilor lumi.
Poate că nici cerul nu-i indiferent
la frica spaimelor uitate în suflet,
înșiruite pe tivul orelor de nesomn,
așteptându-mi într-o nefirească tăcere decolarea.
Altă destinație, o altă viață.
Cu fiecare zbor
renaște Icar în oricare din noi.
PETALE STRIVITE DE PAȘI
Nu există un alt drum.
Doar acesta, în care macii
sunt sacrificați inutil.
Nu există un alt drum
doar drumul către zidul indiferenței,
spre care- aleargă omenirea desculță.
Cu fiecare metru parcurs
mă îndepărtez de linia de sosire
de la marginea zidului înalt.
Doar ei, macii, atât de delicați,
se lasă călcați în picioare
transformându-se într-un covor
de petale strivite de pași.
DANS DE SÂNZIENE
Cu brațele de sânziene pline
alerg prin visul unei nopți de vară.
Cu flori și-nmiresmate ierburi
poiana alunecă parcă spre ceruri
rămâne în juru-mi doar un foșnet de platani
și de ferigi plăpânde
tulburându-mi timpul tăcerii.
Misterioase clipele visării!
Prin fața mea trec grupuri de sânziene nebune
transformate în balerine
și simt cum în această noapte de vară
au readus la viață străina din mine
dansând în poiană pentru ultima oară.
FLUTURII AU ÎNȚELES
Fluturii au obosit.
Așezați ciorchine
pe trunchiurile goale ale nimfelor din țări străine,
se reproduc într-o tăcere absolută,
nu pentru a zbura,
ci pentru a mări populația de visători
ce, cândva,
credea în libertate,
zburând până dincolo de nori.
De un timp,
ce se măsoară în ani de zbateri inutile,
fluturii au înțeles
că nu ajunge doar să-ți întinzi aripile
pentru a străbate într-o zi,
cât ține viața,
ani lumină.
Au decis să moară ,
în ciorchine,
pe un copac de smirnă.
AM ÎNVINS MOARTEA
Nu întotdeauna poți da cu tifla morții
nici măcar când zâmbetul nu ți-l poate fura
când coasa nu reușește să secere lumina
pentru că lumina
alunecă prin toate ungherele
nu întotdeauna moartea iese învingătoare
uneori în vârtejul dintre lumi
amețește de atâta dorință de viață
a sufletelor
încât scapă coasa alături de destinul celui vizat
atunci minunea se întâmplă
AM ÎNVINS MOARTEA! – se aude-n ecou
dar moartea zâmbește cu gura-i hâdă
moartea hrănită cu lumină
privește spre apa sâmbetei și exclamă:
”nimeni nu învinge trecerea efemerului în absolut”
Hora ielelor
Doamne,
sârma ghimpată
ce-mi înfășoară sufletul
îmi îngrădește
și dreptul de-a fi.
Eliberează-mă, Doamne,
din închisoarea trupului
în veșnicie,
redă-mi aripile înaltului gând
ce mi le-a răpit nepăsarea
dezleagă-mă din turnul uitării
de sine și poartă-mă
în vîltoarea
iubirii profunde
într-o horă a ielelor
în nopțile de Sînziene.
Condorul cu aripa frântă
Condorul cu aripa-i frântă
în zborul spre veşnicie,
căzut pe-a căinţei redută
din cetatea inimii acum pustie
încearcă să zboare din nou
dar rana-i cumplit sângerează
iar ţipătu-i e un ecou
al Lunii ce-n noapte-l veghează.
E trist bietul condor că nu poate
să zboare din nou spre înalt
pe piscul golaş el se zbate
strivindu-şi aripa de negrul bazalt.
Durerea-i inundă fiinţa
glasul îi piere încet
blestemându-şi tăcut neputinţa
se-aruncă în gol…în golul perfect!
Notă biobibliografică
Născută la 19 iunie 1956, Iași (România).
Volume de autor (poezie):
– Anotimpul culorilor, Ed.PIM, Iași, 2010
– Roua din suflet, Ed.PIM, Iaşi, 2011
– Pelegrin printre cuvinte, Ed.PIM, Iași, 2012
– Metamorfoză/Metamorfosi, volum de poezie bilingv, româno-italian, Ed. PIM, Iaşi, 2016
– Dincolo de tăcere /Dell’altra parte del silenzio, volum de poezie bilingv româno-italiană, Ed. PIM, Iaşi, 2018
– Diamante volum de poezie bilinv, româno italian, Ed. Rediviva, Milano, Italia, 2019
Publică în antologii:
– Artă sfâşiată (73 de poeţi contemporani), poezie, Editura Arhip Art Sibiu, 2011;
– Sentire, Casa de editura Pagine din Roma, Italia, 2014;
– Treptele cuvântului. Antologia Universului Prieteniei, Ed. PIM, Iaşi, 2015;
– Cenaclul eCreator 1, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2018;
– Atlasul cu diezi – Antologia Însemne culturale, Ed. Armonii Culturale, Adjud, 2017.
– Treptele Prieteniei.Antologie de poezie, Ed.PIM, Iaşi, 2018
– Antologia Sentire, Roma, Italia. 2017
-Antologia Inflorescente, Milano, Italia, 2019
– Cenaclul eCreator în 4 antologii, 2019
– Antologia Acorduri lirice românești, ediție bilingvă, română italiana, Ed. PIM Iași, 2019
– Antologia Cenaclul de la Roma, 2020.
Premii:
– Premiul I la Concursul internațional de literatură – premiul internaţional Corona Italia, 2016
-Diplomă de merit la Concursul de poezie de la Napoli „ Il Parnaso-Premio Angelo la Vecchia” 2019, 2020.
Publica în reviste:
Moldova Literară, editată de Liga Scriitorilor- Fil. Iaşi, Nomen Artis, Eminesciana, Revista literară virtuală Confluențe literare, Revista virtuală eCreator, Surâsul Bucovinei, FeedBack,Vatra Veche, Zona Literară, Poezia, Convorbiri Literare, Literatură și Artă, Chișinău.
iunie 10, 2020
Medalion Viorel Boldiș
Tu nu spune nimic
Tu nu spune nimic, o să aprind eu focul…
Tu lasă-l doar să ardă, suflând din când în când.
Tu nu spune nimic, doar pierde-te în jocul
flăcării ce în noi mocneşte-ncet arzând.
Taci… închide ochii… simți adierea nopții?
În flăcări se răsfrâng suspinele din noi
și ard, în ciuda lumii ard și-a sorții,
și-a toamnei infinite ce ne îngroapă-n ploi.
Tu nu spune nimic, tu taci şi-nchide ochii…
Pe buze tremurândă ți se-nfiripă luna
și noaptea se descoasă de-a lungul lungi-ți rochii.
Taci… nasc stelele în plete-ți, una și-ncă una…
Tu nu spune nimic, focul încet se-ncinge…
Simți adierea lunii ce-ți scapără pe buză?
Oh, tainică iubirea iarăși v-a învinge
și iarăși vieţii noastre fi-va călăuză.
E sărbătoare azi
Că de cât m-am gândit la tine
mă dor corzile inimii
şi-n bulbii ochilor mei
ți-ai făcut culcuș.
Nu că n-aș putea
să mă gândesc la tine
încă vreo două trei vieți
de-aici încolo,
dar parc-aș prefera s-o fac
uitându-mă în ochii tăi,
ținându-mă de coastele tale,
numărându-ți îndeaproape
toate visele.
Mai zilele trecute,
când din culcușul tău
mi te-ai strecurat afară
într-o lacrimă,
aproape că-mi venea
să te iau în palme
și să te sorb,
să nu mai pleci din mine,
să nu mai plec din tine.
Uneori stau și mă gândesc
dacă n-ar fi mai potrivit
să-ți scriu poezii de dragoste
într-o limbă pe care
nici tu, nici eu n-o cunoaștem,
asta doar așa,
ca să fim nevoiți
să ne explicăm poezia
unul altuia
doar cu trupurile.
Citești și râzi, nu-i așa?
Știu, de-acuma te cunosc,
și cum râzi tu cu ochii
și cu inima, cum aș putea
să nu știu și să nu te laud la lume.
Dar hai, spune-mi:
nu-i așa că îndoielile tale
dispar ori de câte ori
îți sărut vârful degetelor?
Vezi tu, carnea mea
încă mai știe de tine
și de dragostea noastră,
de aceea
nici nu m-am mirat azi
când toată lumea
îmi spunea că miros
a sărbătoare,
că ei n-au de unde să știe
că tu ești Paștile și Crăciunul
și ziua mea națională
și ziua mea de naștere
și ziua mea de moarte…
Dar eu știu și profit,
că de când te cunosc
e o duminică întreaga-mi viață!
Mi-e de tine
Că mi-e lipsă de tine, că mi-e lipsă şi-aş vrea,
să-mi fii puncte puncte şi etcetera.
Că mi-e noapte de tine şi ziuă ţi-am spus,
şi aş vrea să îmi fii răsărit şi apus.
Că mi-e foame şi sete şi frig la un loc,
şi-aş vrea să-mi fii pâine şi fântână şi foc.
Că mi-e viaţă de tine şi moarte tu ştii,
şi-aş vrea doar atâta: orice, dar să-mi fii.
Dacă eşti
Dacă eşti ploaie, ploaie-mă,
ploaie-mă până la piele,
până la sânge,
să-mi curgă-n vene
doar stropii tăi.
Dacă eşti soare, soare-mă,
soare-mă până la coaste,
până la inimă,
să-mi încălzească sufletul
doar căldura ta.
Dacă eşti păcat, păcătuieşte-mă,
păcătuieşte-mă până la capăt,
până la înger,
să mi se umple raiul
de păcatele tale.
Dacă eşti, fii-mă,
fii-mă până la fiinţa-mi,
până la mine,
să-mi fie minele
plin de tinele tău.
Dar dacă nu eşti nimic, nimiceşte-mă,
nimiceşte-mă până la desfiinţare,
desfiinţează-mă,
să-mi fie numele uitat
în numele tău.
Viaţa mea
Sînt nopţi în viaţa tuturor
Ce parcă nu se mai sfârşesc,
De parcă-ntregul cer e-un nor
Înnegurat şi nelumesc.
Tu, neştiind cât mi-e de greu
În noaptea mea ai răsărit,
Şi dintr-o dată cerul meu
Ca un cristal s-a limpezit.
Şi nu mai ştiu de-i noapte – zi…
Dar cui ce-i pasă dacă-mi eşti
Esenţa verbului a fi
În aste vremuri nelumeşti?
Apoi, ca din senin tumult,
M-ai întrebat încet, de-abia:
La care viaţa ţii mai mult,
La viaţa ta? La viaţa mea?
Eu ţi-am răspuns, timid cum sînt,
Că ţin mai mult la viaţa mea…
Atunci, din unde tremurând,
Te-ai supărat… oh, de-aş putea…
Şi ai plecat, ca-n zori o stea,
Uitând că tu eşti viaţa mea.
Mărunţişul Domnului
Cerşeam viaţă
pe la colţuri de lume
când Dumnezeu
trecând pe lângă mine
a scos din buzunarele lui
pline de timp şi de vieţi
câteva clipe
şi mi le-a dăruit.
Sînt clipele petrecute cu tine.
iunie 9, 2020

Autor: Valeriu Barbu

Medalion Vasilisia Lazăr și Ion Lazăr da Coza

Ion Lazăr da Coza

Frig

Placebo

Hâtra

Vasilisia Lazăr

Linişte

stare de o nouă zi

Crochiu de toamnă

Medalion Eugenia Rada Ioniță

Strigare

Cugetare

Țața Floarea

Nu vorbi

Floare vie

Medalion Timeea Ivan

Timeea Ivan este o elevă pasionată de literatură, apare deja în cele mai prestigioase reviste și se anunță în lirică o importantă voce a generației ei…

pe aripi de tei

o să-ți fiu cântec

noi

ploaie de arini peste sufletul meu

bătrânețea

vis de vară

Medalion George Pașa – Albăstruiu

Medalion Mărioara Vișan

RAPSODIA DORINȚELOR

ADAMICUL SURÂS

ICAR

PETALE STRIVITE DE PAȘI

DANS DE SÂNZIENE

FLUTURII AU ÎNȚELES

AM ÎNVINS MOARTEA

Hora ielelor

Condorul cu aripa frântă

Notă biobibliografică

Medalion Viorel Boldiș

Tu nu spune nimic

E sărbătoare azi

Mi-e de tine

Dacă eşti

Viaţa mea

Mărunţişul Domnului