Autor: Valeriu Barbu

  • Medalion Gabriel Gherbăluță

    Medalion Gabriel Gherbăluță

    Gabriel Gherbăluță, profesor, scriitor regizor, realizator radio și peste acestea toate, OM.

    Viețuiește în spațiul gălățean din clisa căruia s-a zămislit. Între scrierile sale nenumărate, am ales pentru acest medalion doar câteva sonete, așadar, fie de la Gherbăluță cetire:

    al orei de iarnă

    zgârie marea urme-n nisip
    noaptea-şi aduce lupii la ţărm
    caut cuvântul dintâi să ţi-l ţip
    nu-l mai găsesc: tare-aş vrea să îl sfărm

    doi lycantropi muşcă luna din cer
    sfâşie lacomi din cornul cel stâng
    sătui apoi se închină şi pier
    eu am rămas şi încep să o plâng

    marea acum se agaţă de mal
    sus este luna ce plânge cu sânge
    mi-astupă nările-un ultim val
    melcul din stânga cornul îşi frânge

    caut cuvântul dintâi să ţi-l strig
    mare-a-ngheţat iar luminii i-e frig

    sonet – ţie!

    motto: „primul semn al înţelegerii e dorinţa de a muri”
    (Franz Kafka )

    de ce închis în singurul cuvânt
    care îţi dă o oarecare siguranţă
    priveşti deasupra cerul din pământ
    şi-aştepţi să pierzi şi ultima speranţă?

    de ce să negru când tu ştii că albă
    lumina ta irumpe împrejur?
    cu ploi albastre tu îl prinzi în salbă
    cuvânt născut din diamantul pur

    de ce să fugi când spaţiul nu există
    şi timpul mort se scutură pe noi?
    repetă iar că dragostea rezistă
    şi dă-mi lumina-n schimbul unei ploi

    şi de te-închizi cu mine sus pe cruci
    poţi să o faci doar ştii cât poţi să duci

    sonet- al omului negru

    cum sună paşii pe străzi în amurg
    clopote bat către noapte în dungă,
    noaptea omoară lumina în burg
    cârduri de corbi în oraş or s-ajungă

    când omul negru îţi bate în geam
    închide ochii şi intră-n cuvânt
    cuvântul mamă-pe el doar îl am-
    moloh din apă şi din pământ

    de cornul lunii atârnă un vis
    pun şi-l îmbrac în silaba de azi
    cuvântul spus în poezul nescris-
    treaptă spre nalt: ca să zbori, nu să cazi

    când omul negru îmi bate în geam
    strig către tine; ești tot ce mai am

    sonet- al fluviului cuvântător

    îmi pleacă fluviul-dinspre coasta stângă
    oraşul meu rămâne fără ape
    a fost cândva un fluviu; cin’ să-l plângă?
    şi cine de uitare să îl scape?

    rămân pe maluri şiruri de cuvinte
    ce şiroiesc cum lacrimi pe obraz
    unde-a fost apă-i şirul de morminte
    şi-i îngropat barcaz lângă barcaz

    unde-a fost fluviul, cresc acum cuvinte
    un nou oraş silabele să-şi strângă
    din crucile crescute pe morminte,
    a fost cândva un fluviu: cin’ să-l pângă?

    şi fluviul meu s-a risipit ca vântul
    în urma lui a rămas doar cuvântul

     

    al cerşetorului de lumină

    mi-ai dat cuvântul: şchiop e ca şi mine
    şi bâlbâit… amară poezie
    cum poate însă versul să aline
    ziua din noaptea care va să fie?

    mi-ai dat lumina, sunetul vocală
    eu am închis-o-n sunet de consoană
    şi-am tăvălit-o-n fulgi trecuţi prin smoală
    o evă păcătoasă, nu o ană

    mi-ai dat şi cântul: l-am pierdut îndată
    uitat prin colţ mucegăit de casă
    am lăcomit la mărul fără plată
    acum plătesc dar Tie nu-ţi mai pasă

    ascultă, Doamne, îndurare-Ti cer
    trimite steaua când va fi să pier

    sonet- al coşmarului de joi

    omul cel negru a stins lumina
    soare pe cer pe loc s-a-nnegrit
    moartă în miere zace albina
    eu rătăcesc pe un drum ocolit

    sfinţii mai vor o lumânare
    încurcă versul în rugăciuni
    fără de apă-i marea cea mare
    focul s-a stins sufocat de tăciuni

    ştiu că e vis: doar un somn un coşmar
    ochi să deschid şi să spun: mai trăiesc
    vreau să te strig însă e în zadar
    în întuneric doar fricile cresc

    cred că e vis: dar nu vreau să ştiu
    vin’ de îmi spune: trăieşti şi eşti viu

     

    sonet- al iernii pe fluviu

    cad iernile pe fluviu in croncănit de ciori
    şi frigul nopţii strânge fărâma mea de soare
    crivăţ îşi plimb-arcuşul pe strune de viori
    pe malul de danubiu o salcie îmi moare

    pândeşte la fereastră o pasăre albastră
    o pasăre polară născută pe-un gheţar
    unii o văd ciudată alţii o simt măiastră
    e rece ca lumina pulsândă de la far

    cad iernile pe fluviu cum cad de mii de ani
    şi împăratul-peşte pe fund de fluviu doarme
    la focul de pe maluri se încălzesc sărmani
    căldura lui în palme se chinuie s-o sfarme

    pândeşte la fereastră o pasăre albastră
    cât aş fi vrut să fie o pasăre măiastră!

     


    Lasă-mă să te iubesc! Ed. Rovimed, Bacau, 2013
    Dumnezeu a pus semafoarele la o distanţă de două săruturi între respiraţii, Ed. Maiastra, Tg. Jiu, 2013
    Cui îi pasă că mâna mea stângă a înnebunit? Ed. Rovimed, Bacau, 2014
    Sonete (despre cub şi iernile din el ), Ed. Agol Bucuresti, 2015
    Femeii în galben Bucuresti, 2015
    Bestiarium vocabulum, Ed. Tracus Arte, Bucureşti , 2016
    Ziua în care mor apele – Iaşi, Ed. Pim, 2017
    Oniropolis – Iaşi , Ed. Pim, 2017
    Let’s Zeppelin – RM. Sărat, Ed. Rafet, 2017
    Sonete II – ale luminii, Ed. Minela, Bucureşti, 2018
    Eu Tu şi Poezul, Bucuresti, Ed. Minela, 2018

    Ultimul amant al Mariei Tănase, ed. Junimea, Iaşi, 2019
    elegii amanate, Ed. Eurostampa, Timisoara, 2019
    povestea lui a fost odata, Ed. Pim, Iasi,2019

    In colaborare:
    Cu Daniela Toma,  Labirint din doi în doi – Satu Mare, 2013
    Cu Doina Roman Maestrul şi jumătate de lebădă – Bucuresti, 2014

    Referințe critice:
    Adi Secara, Adelina Pop, Raluca Faraon, Daniel Luca, Daniel Marian, Daniel Maris, Liuba Botezatu, Felix Nicolau, Victor Cilinca, Ionel Necula

    Premii:
    Premiul I FESTIVALUL INTERNATIONAL: Titel Constantinescu,
    MENTIUNE-Festivalul de poezie Adrian Păunescu
    Premiul pentru excelenta, Festivalul de poezie al revistei “Sintagme Literare”

  • Medalion Lidia Popa

    Medalion Lidia Popa

    Când domnește indiferența

    Dintr-o privire,
    o privire în altă parte,
    nu te face mai puțin important
    sau mai ocupat decât ești deja,
    în zilele subțiate de mister.

    Nu poți aștepta recunoașteri
    fără a arunca o privire în schimb,
    ca și cum totul ți-ar fi datorat,
    un prinț cu o audiență de rândunele
    orbite de apusul oblic.

    Într-o zi când eram acolo, te-am văzut trecând.
    Te-am privit, ai fost prea ocupat să mergi.
    O haină căptușită și o carte în mâini, țineai
    o comoară la pieptu-ți strâns conservai
    să o păstrezi dincolo de anii acordați.

    Te-am urmărit curioasă o perioadă,
    fascinată de mersul acela elegant
    al omului important care gândește.
    Apoi am schimbat cadența și am condus
    pașii mei pe o stradă mai puțin aglomerată.

    O pictogramă rămas agățată de peretele antic,
    nemișcată la un gând, aceasta a umbrit.
    Dedesubt am găsit o biblie de refrene-
    o culegere de cântece și un fluture de suflet:
    „Dragostea care trăiește și domnește în gândul meu”.

    Era versetul căruia știam că aparțin,
    o lumină blândă încă îmi lumina calea.
    O altă față de urmărit de departe
    ascultând dorința unui îngrijitor,
    filosof care știe că aparțin vieții.

    Quando l’indifferenza regna

    Un colpo d’occhio,
    uno sguardo altrove,
    non è che ti rende meno importante
    o più impegnato di quanto lo sei già,
    nelle giornate assottigliate dal mistero.

    Non puoi aspettare riconoscimenti
    senza donare uno sguardo in cambio,
    come se tutto ti fosse dovuto,
    un principe con una platea di rondini
    accecate dal tramonto obliquo.

    Un giorno mentre ero lì, ti ho visto passare.
    Ti ho guardato, eri troppo preso dall’andare.
    Un trench imbottito e un libro nelle mani,
    come un tesoro al petto stretto tenevi,
    a custodire aldilà dei anni concessi.

    Ti ho seguito curiosa per un tempo,
    affascinata da quella andatura elegante
    dell’Uomo importante che pensa.
    Poi ho cambiato cadenza e guidato
    i miei passi su una strada meno affollata.

    Un’icona era rimasta appesa al muro antico,
    immobile ad un pensiero, faceva ombra.
    Sotto ho ritrovato una bibbia di ritornelli –
    un canzoniere, e una farfalla dell’alma:
    „Amor che nel pensier mio vive e regna.”

    Era il versetto cui sapevo di appartenere,
    un lume soave illuminava ancora il sentiero.
    Un altro volto da inseguire da lontano
    in ascolto della brama di un custode,
    filosofo che sa di appartenere alla vita.

    Unui artist resemnat

    Ai înmuiat în soare pensonul
    și ai colorat cercuri, linii continuie și
    puncte pe o bucată de iută țesută
    de artizana vremurilor cenușii.

    Din azurul cerului ai stropit picături de rouă
    pe un dulap plin cu jucării de pluș,
    alb ca varul zidurilor încărcate de amintiri
    pe lângă care îți strecurai tristețea.

    Din doi în doi pași, ai construit avanposturi,
    să observi mișcările statuilor din parc,
    ce își strângeau rândurile la o șuetă,
    cu un ceai de mentă și covrigi sărați.

    Combinația de zahăr, sare și răcoare
    nu ți-a trezit simțurile amorțite și ai plecat.

    A un artista dimesso

    Hai inzuppato il pennello nel sole
    per colorare cerchi, linee continue e
    punti su un pezzo di iuta intrecciata
    dall’artigiana dei tempi grigi.

    Dall’azzurro del cielo hai spruzzato gocce di rugiada
    su un armadio pieno di peluche,
    bianco come la calce delle pareti carica di ricordi
    oltre al quale hai fatto scivolare la tua tristezza.

    Ogni due passi hai costruito avamposti,
    per osservare i movimenti delle statue nel parco,
    che si schierarono a un sussurro
    un tè alla menta e salatini da inzuppare.

    La combinazione di zucchero sale e freschezza
    non ha risvegliato i tuoi sensi insensibili e te ne sei andato.

    Înmărmurită citesc niște paiațe…

    Voi ce v-ați transformat în modelatori de conștiințe peste noapte, lideri de opinie ce emanați cretinerii pe oricare lungime de undă.

    Oare unde vă alăptați conștiința manipulatoare
    de minți credule, că tot ce împroașcă din
    penița unui ilustru a fost scris ca la carte?

    Am sperat că evoluția intelectuală a omului modern nu va permite răspândirea unor astfel
    de buruieni nocive pentru umanitate.

    Am sperat că nu mă va cuprinde greața
    de a vă citi epistolele către cei cuminți și inocenți, de a fi amăgiți cu indicații eronate.

    Ați reapărut ca ciupercile peste noapte
    și dominați o clacă de nebuni paraziți
    cu acatiste și psalmi inutili de apocalipsă.

    Ce eroare v-a dat viață și libertate la cuvânt?
    Înmărmurită vă citesc inepțiile de orgii sinistre, niște paiațe flămânde în costum de cioclu.

    Stupita, ho letto alcuni spaventapasseri…

    Quello che siete diventati modellatori
    della coscienza fra la notte, opinion leader che
    emanano sciocchezze su qualsiasi lunghezza d’onda.

    Dove hanno allattato al seno la coscienza manipolativa
    di creduloni, per cui tutto quel che spruzza
    dalla penna
    di un uomo illustre, era scritto come un libro?

    Speravo che l’evoluzione intellettuale dell’uomo
    moderno non avrebbe permesso a simili cose di difendersi dalla espansione invadente
    da erbacce dannose per l’umanità.

    Speravo di non sentirmi male leggere
    le vostre epistole per i bravi e gli innocenti,
    per essere ingannati con indicazioni errate.

    Siete riapparsi come funghi durante la notte
    e dominate una cricca di pazzi parassiti
    con inutili acatisti e salmi dell’apocalisse.

    Quale errore vi ha dato la vita e la libertà di parlare?
    Stupita ho letto l’assurdità di orge sinistre,
    di alcuni pagliacci affamati in un abito sagrestano.

     

    În memoria Annamaria Arcidiacono

    Am tăiat versetele ca pătrunjelul
    să condimentez o farfurie cu spaghete cu creveți
    proaspăt prinși în Marea Adriatică.

    O aromă invadează bucătăria, cu sos și suc
    spiritul îmi hrănesc dincolo de amiază
    ascultând zborul cucului în luncă.

    Valurile mării din Santa Severa
    și amintirea melancoliei mă scaldă
    pentru cei care au fost acolo și nu mai există astăzi.

    Mi-ai spus atunci că pentru anumite angajamente
    menținerea este o întreprindere ireversibilă
    pentru a fi păstrate în arhiva inimii.

    Am ascultat avertismentul tău, femeie înțeleaptă
    din alte vremuri acum incinerate și de la arhivă
    am trecut la arhitectarea zilelor.

    Cu pași umili am început să merg pe jos,
    am redeschis cărțile pentru a restaura sacrul
    și am înțeles că trebuie să regăsesc visul.

    Astăzi amintirea mulțumește ca unei mame
    fiindcă ai fost lângă mine când plictiseala
    mi-a deschis ochii în șederea din Italia.

    Erai acolo, rămasă ca o lumânare
    să lumineze viața cu grația pe care
    am experimentat-o ca pe un aperitiv scurt.

    Prea scurt! Un parfum intens
    invadează fiecare colț al sufletului cu puritatea
    spumei valurilor ce se sparg de pietre.

    Alla memoria di Annamaria Arcidiacono

    Tagliuzzo i versi come il prezzemolo
    per condire un piatto di spaghetti ai gamberi
    appena pescati nel Mare Adriatico.

    Un’aroma invade la cucina, di salsa e di sugo
    lo spirito mi nutro oltre il meriggio,
    ascoltando il cuculo che veleggia nel prato.

    Le onde del mare di Santa Severa
    mi bagnano il ricordo di malinconia
    per chi c’era stato e oggi non c’è più.

    Mi dicevi allora che certi impegni
    mantenere è una impresa impervia
    da custodire nell’archivio del cuor.

    Ho ascoltato il tuo monito, donna saggia
    di altri tempi ormai inceneriti e dall’archivio
    ho passato all’architettare i miei giorni.

    Con passo umile ho preso a camminare,
    ho riaperto i libri per ripristinare il sacro
    e ho capito che devo ritrovare il sogno.

    Oggi la memoria ringrazia come a una madre
    che eri stata quando sbadigliando
    ho aperto occhi nel soggiorno Italia.

    Tu eri lì, rimasta una candela
    a illuminare con grazia la vita
    che ho vissuto come un breve assaggio.

    Troppo breve! Un profumo intenso
    invade ogni angolo dell’animo con la purezza
    della salsedine che se infrange sulle pietre.

    Și totuși ești

    Și totuși ești o floare protejată
    din crâmpeiele de culori ale arcului carpatin,
    tu floare de colț ce viețuiești
    în condițiile vitrege ale munților,
    unde doar omul zăpezilor a ajuns
    să se confrunte cu urșii.

    Și totuși ești un ghiocel plăpând,
    ori un pâlc de gingașe violete,
    ori brâdușe între frunze de fag uscate,
    când cerbii se adapă la izvoare
    în primăverile târzii, peste hotarele
    ce știi că nu le vei putea ajunge.

    Și totuși ești muza iubirilor eterne
    floare de nu mă uita în poiana mea.

    Eppure lo sei

    Eppure sei un fiore protetto
    dalle fessure colorate dell’arco dei Carpazi,
    tu fiore d’angolo vivente
    nelle dure condizioni delle montagne,
    dove è arrivato solo il pupazzo di neve
    per affrontare gli orsi.

    Eppure sei un bucaneve inerte,
    o un gruppo di delicate violette,
    o crochi tra foglie secche di faggio,
    quando i cervi bevono dalle sorgenti
    a fine primavera, aldilà dei confini
    pur sapendo che non sarai in grado di raggiungere.

    Eppure sei la musa dell’amore eterno
    fiore di non dimenticarmi nella mia radura.

     

    Scrie când vrei despre moarte

    Scrie de ea fără să îți pese
    și moartea pre moarte vei îngenunchea,
    când potirul vieții vei bea,
    iar amintirile sconexe se vor disocia.

    Scrie de ea fără să îți pese
    căci moartea este una, iar viața e un multiplu
    de zile trăite în hotar cu veșnicia
    ce nu le răpune furtuna când ești singură.

    Scrie când vrei despre moarte
    ca un dangăt de clopot ce cheamă în noapte.

    Scrivi quando vuoi della morte

    Scrivi senza preoccuparti
    e ti inginocchierai prima della morte,
    quando bevi la coppa della vita,
    e le memorie disconnesse si dissoceranno.

    Scrivi senza preoccuparti
    poiché la morte è una, e la vita è un multiplo
    per giorni vissuti al confine con l’eternità,
    che non finiscono nella tempesta quando sei sola.

    Scrivi quando vuoi della morte
    come il suono di una campana che suona nella notte.

    Scrisoare

    Dragă prietenă/ drag prieten de demult

    Ahahahahah am luat „permisul de nebun”.
    Dacă uneori nu te urmăresc fiind pe drumul
    minții mele creatoare care rătăcește dincolo,
    în spațiile pierdute ale imposibilului,
    unde singura crimă este aceea de a urmări visele,
    un motiv perpetuu uneori absolve
    simțul renăscut dintr-un amurg nebun.

    Plouă afară. Plouă în lăuntru. Plouă în suflet.
    Ziua cenușie aleargă cu vântul.
    Fulgere și tunete pentru cine este nemulțumit.
    Plouă afară. Plouă înăuntru. Plouă în suflet.
    Dar încă mai râd.

    Sunt gata de a folosi visele așteptând zborul.
    Vreau să zbor, să am aripi ca un cocor.
    Viața păstrată în cămară are gust de mucegai.
    Vreau să respir eternitatea și să zbor de-acum.
    Vreau să-mi trăiesc visele. Vreau să cânt, să dansez,
    să fac vreo două piruete într-un decor nou.
    Chiar dacă sunt agățată în echilibru incert pe un lanț de semne de punctuație, vreau să fiu eu însumi făcută din bucurie și speranță.
    Viață ușoară de frunză în bătaia vântului, fără plângeri…
    Singură cu libertatea de a visa din nou, înfășurată de un fuior de fericire.
    Fericire – cuvânt simplu venit din susul râului de sub piatră.
    De o mie de ori am visat, tangibil, ca un ultim cocteil sorbit pe plaja ca un furnicar de viață.

    Plouă afară. Plouă în lăuntru. Plouă în suflet.
    Ziua cenușie aleargă cu vântul.
    Fulgere și tunete pentru cine este nemulțumit.
    Plouă afară. Plouă înăuntru. Plouă în suflet.
    Dar încă mai râd.

    Iar la tine mă gândesc cu drag în acest amurg
    ca atunci când ne primeneam cu sinceritate sufletul.
    Pe curând, cu multă dragoste te pup.

    Lettera

    Cara/o vecchia/o amica/o

    Ahahahahah ho ottenuto la „patente di pazzo”.
    Se a volte non ti seguo sulla strada
    la mia mente creativa vaga oltre
    negli spazi perduti dell’impossibile,
    dove l’unico crimine è inseguire i sogni,
    un motivo perpetuo a volte assolve
    il senso rinasce da un folle crepuscolo.

    Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
    La giornata grigia scorre con il vento.
    Fulmine e tuono per coloro che sono insoddisfatti.
    Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
    Ma sto ancora ridendo.

    Sono pronta a usare i miei sogni mentre aspetto il volo.
    Voglio volare, avere le ali come un gru.
    La vita tenuta in dispensa sa di muffa.
    Voglio respirare l’eternità e volare da ora in poi.
    Voglio vivere i miei sogni. Voglio cantare, ballare,
    fare un paio di piroette in una nuova ambientazione.
    Anche se sono in bilico su una catena di segni di punteggiatura, voglio essere me stessa fatta di gioia e speranza.
    Facile vita delle foglie nel vento, senza lamentele…
    Solo con la libertà di sognare di nuovo, avvolta in un flusso di felicità.
    Felicità – semplice parola proveniente dalla fonte del fiume sotto la pietra.
    Mille volte ho sognato, tangibilmente, come un ultimo cocktail sorseggiato sulla spiaggia, come una formica della vita.

    Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
    La giornata grigia scorre con il vento.
    Fulmine e tuono per coloro che sono insoddisfatti.
    Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
    Ma sto ancora ridendo.

    E ti penso con piacere in questo crepuscolo
    come quando abbiamo rinfrescato sinceramente le nostre anime.
    A presto con tanto amore.

  • Grămăjoară de litere scrise cu mireasmă de levănțică

    Grămăjoară de litere scrise cu mireasmă de levănțică

    Grămăjoară de litere scrise cu mireasmă de levănțică

    În Italia am ajuns la sfârșitul carantinei în care cu toții am căutat, poate, o cale de scrutare a înţelesurilor, care au rămas, pentru o vreme, încuiate. Și parcă ştiam că totul trebuie să aibă o noimă în spatele paravanului.

    În succesiunea caleidoscopică a trăirilor fiinţei, acum e nevoie de o întrebare: oare nu cumva ne-am obișnuit atât de mult cu statul în casa?

    Eu am fost dintotdeauna o Hikikomori. Am simţit nevoia de tăcere pentru a mă auzi mai bine, pentru a descâlci firele acelui drum care mă va purta înspre mine însămi.

    Veșnica aventură a căutării.

    Acest gând m-a trimis chiar la dilema shakespeariană a lui „a fi sau a nu fi”. Acest segment al istoriei pe care o trăim ne face să ne recunoaștem destul de mult în dilemele hamletiene sau, poate și mai mult pentru unii, în confuzia macbethiană. Sau mai rău, alții sunt la suprafața lucrurilor ce par lipsite de sens, a lumii ce pare lipsită de sentimente.

    O lume, probabil, înecată într-un fluviu al greșelilor și al aparențelor.

    Probabil vom fi obligați să construim un centru de reorganizare a realității. Cea pe care am trăit-o până astăzi s-a bruiat, imaginea e mai puțin clară. Acea realitate pe care cu toții o blamam, ca fiind, uneori, apăsătoare. În acest răstimp, s-a făcut tot mai simțită absența ei vinovată.

    Poate chiar o nouă fotografiere a lumii. O nouă matematică a mulțimii.
    Mi-am permis, măcar teoretic, să nuanțez o idee.

    În toată această perioadă, am perceput o nouă convenție a timpului. O nouă realitate în interiorul conștiinței noastre. O altă față a omenirii. O revelație a umanului. Dintr-o dată, avem mai mult timp. O fi devenit lumea un „panopticon” a lui Bentham?

    Am visat mult, vise lungi, din care am notat doar esențialul, doar nucleele.

    Omul a fost pus față în față cu sine, cu dublul său, cu universul și chipul său. Pe parcursul acestei întâlniri, într-un dialog al conștiinței, omul a intrat într-un joc-dialog cu dublul său în cele mai ascunse cotloane ale sale. Mărturisiri, noduri ce gâtuie, umbre, oglindiri repetate, regăsiri.

    Glosa devine tot mai greoaie, scrierea pornind din miez. În această țesătură a spiritului, incursiunea e tot mai erudită. Vom fi purtătorii unei conștiințe noi, în căutarea propriei identități și, sper, nu robotizați, oameni – mașină. Să fie un nou început, miracolul unei înnoite descoperi. Nu suntem doar „o lume de piese anatomice” cum spunea Steinhardt. Sper să nu ne fi pierdut spontaneitatea gesturilor și să fi găsit, în tot acest timp, un spațiu al libertății, doar al nostru; rătăcirea în tenebre să se fi spulberat. Sper ca fiecare dintre noi să fi cucerit calea urcării în lumină, cea dezvelită de umbre.

    …neamorţind în stereotipii pe treptele omenirii.

    Toţi avem speranţe, dar și iluzii pe care le născocim şi în care suntem ispitiţi să credem. Unii se roagă cu ochii închişi, alţii poate se oferă nerostirii, îşi închid cuvintele într-un cufăr poleit; sunt cei fără de zgomot, ce nu vor să mai audă nimic ca să nu mai fie răscoliţi.
    Pentru alții carantina a fost timp al unei enunţări regăsite în ei înşişi ce prea mult a pribegit.

    Prea multe clipe au trecut pe arcada timpului… poate uneori prea multe.

    Vom vorbi o nouă limbă, grai neauzit, vom folosi cuvinte cu înţelesuri diferite; vom fi convertiţi la o nouă retorică. Să fim, totuși, acele suflete care se vor duce până la capăt, în lumea de peste margini, unde cuvântul are miezul adamantin, într-o rostire pură.

    Plecând de la o ironie a lui Nietzsche, – care spunea că dacă te uiți atent și destul de mult într-un abis, vei observa că și abisul se uită la tine -, m-am gândit că uitându-mă prea mult la acest virus, care a bulversat omenirea, se va uita și el, cu mai mult interes, la mine și că mă va urmări.

    Volens nolens, va trebui să-l acceptăm pe noul nostru vecin, indezirabil, ce-i drept.

    Și dacă tot suntem la banchet cu oaspetele nepoftit, mi-am spus că nu ar fi rău să-i convoc și pe Camus, Noica, Rimbaud, Colette, Istrati și personajul lui Rebreanu, aflat și el într-o formă de „izolare ” și pe care l-am învățat italiană.

    Să nu fiu chiar singură, mi-am spus, ci chiar în mijlocul acestui hexagon format din prietenii mei, ca într-o sărbătoare intelectuală, în care nu am contenit să caut cu acea febrilitate a scormonitorului.
    Da, să scormon în concretul literaturii a fost ca o mântuire.

    Cuvintele au duh, stârnesc sonorietăţi secrete, iar această întreagă perioadă are o gramatică solitară. Năzuiesc să cred că nicio desluşire a acesteia nu va rămâne o tainică. Probabil se vor genera metamorfoze, se va reconfigura realul, într-o fonetică plină de mister.

    Și cu toate acestea, „ce extraordinară este, în pustiul mărilor și al întinderilor moarte, ivirea făpturii umane!”, spunea C. Noica în „Povestiri despre om după o carte a lui Hegel”.

    Ce ați citit e doar o glosă pe marginea unui text, în exigența momentului.
    O artă a vorbirii cu mine însămi.

    Am încercat să las și eu, om al humei, o dâră de ulei de levănțică, in acest netimp, într-o lume a codurilor, în care cea mai importantă ţesătură e cea a sufletelor, sacre altare ale fiinţei.

     

    scris de Alina Monica Turlea

  • Am știut vreodată cine suntem? 

    Am știut vreodată cine suntem? 

    O LUME NOUĂ – Am știut vreodată cine suntem? 

    Suntem oameni liberi, într-o lume liberă, cu drepturi și obligații prevăzute în articolele legii fundamentale a fiecărui stat, Constituția.

    Ce se întâmplă acum, în aceste zile, în lume? Este, oare, atât de greu de înțeles sau preferăm să ne ascundem capul în nisip, la fel ca struții?

    Înțelegem bine ce vom deveni? Vom deveni o super rasă umană, de tip android, o rasă mai puternică, foarte smart. O rasă selectă.

    Nu vom putea impune propria noastră voință în ceea ce privește propunerea de a ne implanta un micro-cip, mic cât un bob de orez sub pielea de la mână.

    Și de ce ar trebui să ne opunem unei propuneri atât de minunate, atât de hi-tech, de a ne îmbunătăți viața noastră complicată?

    Avem nevoie de progresul științific, nu putem rămâne la nivelul populației medievale.

    Nu ne dăm seama că ăsta este viitorul și nu vom putea trăi fără tehnologia noastră ce a devenit atât de indispensabilă în viața noastră?

    Nu este fantezie science-fiction, ci este realitate tangibilă, pusă deja în aplicare în Suedia și SUA.

    Ne-o expune într-un video, parte dintr-o conferință de prezentare a propriei societății, tânărul Eric Larsen, manager al firmei Biohax Italia, o start-up suedeză care…

    …a făcut posibilă plata oricărei sume de bani prin intermediul unui micro-cip implantat sub pielea mâinii.

    Vă sună cunoscut? Eu am citit despre așa ceva prin 1995, atunci când mama îmi dăduse o carte minusculă, foto-copiată, ce se plimba  din mână în mână pe la fabrica unde ea lucra.

    Dar să ne întoarcem la minunatele servicii incluse în prețul micro-cip-ului. Ni se spune că toate activitățile cotidiene vor fi îmbunătățite în mod radical, prin folosirea acestei noi tehnologii.

    Nu vom mai avea nevoie de un portofel, pentru că toate documentele noastre vor fi încorporate în memoria acestui micro-robot.

    Vom avea înregistrate toate numerele de cont curent, toate cărțile de credit și toate tranzacțiile vor fi efectuate într-un mod foarte simplu și eficient, fără niciun fel de pericol de hacker-are al datelor sensibile cuprinse în micul ”bob de orez”.

    Vom avea codul de la sistemul de alarmă al casei, codul de pornire al motorului de la propria mașină, badge-urile de la serviciu, de la sala de sport sau de la piscină.

    Nu vom mai avea nevoie de a ne aduce aminte tot felul de password-uri inutile pentru fel de fel de profiluri: FB, Instagram, email și vom putea accesa foarte rapid și eficient propriul profil Linkedin.

    Ca atare, ne vom putea lipsi de cheile de la casă, de cărțile de credit, de bloc-notes-ul cu password-uri, de cardul de la mașină, de tot felul de hârțoage care cuprind datele noastre din cartele clinice și certificatele noastre identificative.

    Ce poate fi mai frumos decât să folosim mâinile într-o mișcare spasmodică deasupra unui dispozitiv de lectură al unui Qrcode?

    Nu-i așa că sună foarte frumos? Doar ne-am obișnuit să stăm acasă, departe unul de celălalt, ne-am obișnuit să ne uităm cu frică la semenii noștri, posibili purtători de viruși ucigași.

    Ne place atât de mult să ascultăm știrile lor care sunt trecute drept alea bune și să ne fie frică să ascultăm opinii diverse, doar sunt subliniate ca fiind fake-news!

    Acceptăm măști care ar putea să ne facă mai mult rău decât bine și am rămas închiși în casă, că doar ”va fi totul bine”.

    Am pierdut rapid libertatea noastră de mișcare, de reunire, de exprimare și de gândire, dar vom accepta orice doar pentru a putea ieși un pic din casă, pentru un ”bonus” mizerabil pe care ”ei” ni-l vor arunca la fel cum arunci o coajă de pâine uscată unui câine, pe stradă.

    Suntem terorizați și vulnerabili în fața celor care vor să impună realități de super-control al populației și diminuare drastică a celor defavorizați de soartă.

    Nu putem să ne dezintoxicăm de canapeaua noastră comodă, de Netflix-ul nostru care ne dă filme pe tavă, de Facebook-ul nostru cel de toate zilele.

    Nu înțelegem că lăsăm noua generație pe mâna unor rău-făcători, care i-au izolat chiar acum, când ei au mai multă nevoie de experiența lor interpersonală…

    …experiență absolut necesară creșterii și dezvoltării lor ca indivizi ce vor aparține unei societăți ce ar trebui să fie sigură și liberă.

    Am obligat copiii să stea ore întregi închiși între patru pereți, să urmărească viziunile distorsionate ale conexiunilor cu învățătorii sau profesorii, fără pauze sau recreații, fără contacte sociale.

    Am obligat copiii noștri să stea sub undele 4G sau 5G, extrem de dăunătoare, promițându-le că vor putea ieși din nou după ce vor pune o brățară electronică, cu aspect atât de interesant și deziderabil.

    Ceea ce nu știu copiii noștri este că brățara se va lumina și va emite un sunet ascuțit dacă vreunul dintre ei va decide să se apropie de un altul mai mult decât este permis.

    Copiii nu vor mai ști să se joace, fiecare va trebui să rămână închis în propriul pătrățel de libertate iluzorie, că doar i-am obișnuit cu lockdown-ul. Până când?

    Răspunsul este unul foarte simplu: până când nu li se va introduce micro-cipul mult dorit, până când nu vor deveni Generația-Număr de Citit Qrcode.

    Până când nu vor fi vaccinați în mod obligatoriu cu vaccinurile create de marile corporații vândute unui demon colonizator. Până când nu vor deveni androizii de care are atâta nevoie realitatea asta nouă.

    Eric Larsen spune, cu o mândrie nedisimulată, că Biohax face parte din curentul vertical al transumanismului și al biohackingului.

    Acestea sunt cele două curente care tind la realizarea unui nou gen de oameni-hibrizi, eterni, prin introducerea ”mașinii” în corpul uman. Practic, copiii noștri, viitoarele generații (dar poate că și noi ) vom deveni cyborgi.

    Acest lucru ar trebui să ridice anumite semne de întrebare: este oare corect și etic implantarea acestor micro-cipuri în organism și încercarea de a deveni imortali?

    Nu că ar fi prima dată când se vorbește sau se caută nemurirea!

    De ce această realitate începe să ia o amploare deosebită acum, în momentul în care avem de a face și cu teribila, incredibila și imbatibilă epidemie devenită pandemie, pentru că așa a vrut OMS-ul, de coronavirus- covid 19?

    Poate că cineva se folosește de atavica frică a omului de moarte pentru a introduce cu un aspect plăcut, ce merită a fi luat în considerare pentru viitor, sau, de ce nu, chiar pentru clipa de față.

    Merită să aruncăm în aer economia țărilor, libertatea și sănătatea mintală a populației?

    Merită, oare, să ne transformăm în sclavii unei puteri necunoscute doar pentru satisfacerea unor capricii ridicole legate de tehnologie și ușurința zilei de mâine?

    Merită oare închiderea locurilor de cult și obligarea întregii omeniri la singurătate și neîncredere demoralizatoare?

    Ce ne deosebește pe noi, oamenii, de celelalte făpturi, terestre sau extraterestre? Existența sufletului și a liberului arbitru ce ne-a fost dăruit de Dumnezeu.

    Eu zic că ar trebui să folosim în mod corect libertatea de a alege. Să nu ne lăsăm influențați de opiniile futuristice ce ni se propun, ci să cântărim bine alegerile noastre și ale guvernanților noștri, atât cât mai vom avea timp pentru alegeri.

    Copiii noștri au încredere în noi. Să nu-i lăsăm pe mâna prădătorilor, să avem grijă de ei să nu se înstrăineze.

    Copiii cresc sănătoși și echilibrați numai în prezența unei vieți făcute din relații interpersonale, contacte și emoții.

    Să nu permitem transformarea copiilor noștri în cyborgi lipsiți de sentimente, dar nemuritori. Chiar și cyborgii se strică, uneori.

    Și când sistemul consideră că un cyborg este defect, îl demontează, îl schimbă cu unul nou, mai modern și mai performant.

    Nu putem permite anularea emotivă a noilor generații și nici nu putem permite ca imaginile copiilor noștri să se plimbe libere prin spațiul virtual, putând fi folosite de orice persoană.

    Doar știm bine cine se poate afla în spatele unui ecran și al tastaturii de la computer. Copiii de astăzi sunt cetățenii de mâine și noi, doar noi suntem responsabili de dezvoltarea lor psihofizică armonioasă.

    Să nu lăsăm ca mințile să ne fie anesteziate de către mass-media acceptată de putere, să lăsăm creierele libere de a judeca ceea ce este corect sau nu. Să nu acceptăm libertatea supravegheată drept unica libertate posibilă.

    Poate că ar fi mult mai bine să ne întoarcem privirile înspre trecut, atunci când bunicii și străbunicii noștri duceau o viață simplă și curată, respectând viața celorlalți, natura și, în primul rând, având frică de Dumnezeu.

    Roxana Lazăr

    Roma, 16 mai 2020      

  • Medalion Iuliana Baciu 

    Medalion Iuliana Baciu 

    Medalion Iuliana Baciu

    Iuliana Baciu este întâi de toate prozatoare, a publicat prima carte în 2016, la Editura Minela.

    Un roman itinerant al unui destin generos unde personajul principal ne dovedește că din tot ceea ce a primit a dat cu prisosință altora…

    …pornind de la copilăria din vremea totalitarismului și până aproape de actualitate vom putea parcurge prin acestă carte o golgota iubirii și a sacrificiului care …sunt unul și același lucru!…

    un debut scriitoricesc împlinit cu cinste… Iuliana Baciu, un roman scris direct în limba italiană…în țara de adopție.

    Acolo sus

    Acolo sus,
    la înălţime,
    doar păsările şi natura cântă,
    foşnetul frunzelor şi marşul furnicilor
    se întâlnesc la adierea vântului,
    iar glasul omului e de prisos
    și lasă penelul să-şi exprime mirarea.
    singură culoare
    ca oglinda spartă împrăştie
    bogat nuanţele de verde pădure,
    mazăre,
    cald primăvăratic sau rece liniştitor.
    Şi dacă-ţi ridici privirea
    spre cerul albastru ca ochii iubitei,
    te simţi scufundat în adâncimile mării
    calmă pe dinăuntru şi izbitoare afară,
    apoi te întinzi pe iarbă şi asculţi tăcut
    zborul fluturilor cum trec
    de pe un trifoi pe altul
    ca pe o pasarelă.
    Iar picurii ce-ți cad pe față
    nu sunt norii aducători de ploaie:
    e un roi sălbatic de albine
    în zbor spre casă
    cu coşuleţe de miere pline.

    Noi ca frunza

    frunză
    prinsă de o rămurea,
    simplă frunză
    printre alte mii şi sute,
    ascunsă, tremurând tăcută,
    ascultă cum altele vibrează.
    Nutrită cu laptele sevei
    crește frunza-n primăvară
    îmbrăcată toată-n verde
    va rămâne până-n vară.
    simplă frunză parfumată
    de roua dimineţilor
    de vânt se lasă legănată,
    mângâiată de-a ei soartă.

    Ploaia

    Plouă
    şi ieri a plouat
    şi mâine iar o să plouă,
    când plouă mă simt minunat,
    poate vă place şi vouă!
    Ploaia îmi sună
    ca muzica-n suflet
    acorduri de harpă, vioară, pian,
    mă-ncântă,
    rămân dezbrăcată de gânduri,
    întinsă pe iarbă-n grădină.

    Dor

    Dor din dor
    pribeag rătăcitor
    din dorul
    dorului venit.
    De-ai fi tu
    dorule
    dorit
    cum te doreşte
    un dor
    din dorul
    dorurilor doruri.

    Aşteptare

    Aşa senin era afară
    se încăpăţâna să ningă
    nici vântul nu mai șuieră
    nici câinele nu latră.
    A trecut ziua în aşteptare
    de ceva ce tre’ să vină
    privind lipită de geam
    cu pisica ghemuită.
    Licăresc stele pe cer
    faruri mici în depărtare
    se plimbă încetinel
    carul mic şi carul mare.
    Frigul pare a-i spune
    fularul pune la gât
    dacă vrei să ieşi afară
    uite, omătul iar vine!
    Viscol mare s-a înălţat
    fulgii se prind în horă
    cad din cer cu miile
    acoperind pădurile.
    Şi era senin afară
    iar natura în tăcere
    aşteptând din nou să vină
    primăvara triumfală.

    Frigul

    cuprinde încet de la tălpi
    înfășurând-o ca o iederă
    sălbatică ce pune stăpânire
    pe tot chiar și în cameră.

    Și-a pus ciorapii de lână
    împletiți de a sa bunică
    anul trecut cu patru andrele
    însă degeaba, frigul comunică.

    În vatră focul demult e stins
    Lemnele-s terminate în șură
    Un țurțure-afară parcă grăiește
    Dezgheață aerul rece și frigul din suflet.

  • Medalion George Lupașcu, glasul Bucovinei la Roma

    Medalion George Lupașcu, glasul Bucovinei la Roma

    Poet și interpret de muzică populară, George Lupașcu și-a întins pasul de la Bucovina la Roma să măsoare dacă dorul o fi mai lung decât lat!

    În comunitatea românească din Italia este o prezență marcantă și pe bună dreptate îndrăgită dar, vă invit mai bine să gustați din ”măsurătorile” sale:

    PIRAMIDA RĂSTURNATĂ 

    Privit prin dioptrii alternative, celor ce astăzi, încă se mai poartă;
    Pământul s-ar vedea, așa cum este, o piramidă veşnic răsturnată.

    N-au construit-o astfel faraonii, căci foloseau normalul prototip,
    Căci piatra este piatră până vântul o macină, schimbând-o în nisip.

    În miile de ani care urmară, falși arhitecți, străini de meserie,
    Atrași de mitul Regelui de Aur, i-au tot săpat mereu la temelie.

    Încet, încet, s-au transferat din bază, un șir de paraziți, golani și hoți,
    Iar vârful, sufocat de impostură, s-a transformat în bază pentru toți.

    Nu-i sigur aur tot ce strălucește, și nici știință diploma furată,
    E doar reflexul frânt al non valorii, din piramida noastră răsturnată.

    Stau astăzi idioții la timonă, purtându-ne pe undele pierzării,
    În timp ce geniile trag la vâsle, iar viața stă sub semnul întrebării.

    Privesc de sus, umflându-se în pene, crezându-se egali cu Creatorul
    Și cu o criminală nonșalanță, condamnă la pierzanie poporul.

    Și nu-i de-ajuns, că-n marea lor sminteală, nu văd nici nu-nțeleg că într-o zi,
    La fel cum moare orice vietate, și ei în rând cu-acestea… vor muri.

    S-au învățat să aibă tot de-a gata, și nu pun preț pe banul cel muncit,
    Și tot la fel povățuiesc urmașii, că munca-i argumentul prohibit.

    Nimic nu-i veșnic, limită e-n toate, iar tot ce-a fost, va fi ca altă dată
    Și-o să-ndreptăm pe-aceeași temelie, bătrâna piramidă răsturnată.

    Cava dei Selci – 07-05-2020

    BULETIN DE ȘTIRI 

    Pământul e rotund și… se rotește, rostogolindu-se încet, către neant,
    Iar lumea-i divizată-n interese, opuse reciproc, în mod constant.

    Privesc în jur, cu milă și tristețe, singurătăți purtate ca un lanț,
    Ce nu au loc, în calculele false, incluse-n false cifre de bilanț.

    Bieți carcerați ai veacului din urmă, am fost reduși la numere de cod,
    Care se pierd, încet, inexorabil, în valul trist al noului Exod.

    Cresc pretutindeni mii de mușuroaie, cu oameni vii, pe posturi de furnici;
    Pădurile-au plecat în transhumanță, lăsând în urmă… tufe de urzici.

    Tot crește-n bănci dobânda… la dobândă și conturile marilor bancheri,
    În cimitire-i luptă… pe morminte, iar fabricile azi, produc… șomeri.

    Prin școli, ce-au devenit tipografie de diplome, vândute la inculți,
    Nu-și mai găsesc portiță de întrare fii dotați, ai taților desculți.

    Ne mor părinții singuri pe la vetre, cu ochii pironiți spre asfințit,
    Iar noi slujim pe bani puțini bogații, trăind precar, pe-o lamă de cuțit.

    De toate-acestea și de multe alte, nu mai rămâne timp, nici să te miri,
    Iar viețile ne trec ca niște fake-news, incluse-n falsul… Buletin de știri.

    L’Aquila 22-04-2020

    ÎN VREMEA CÂND SE MOARE 

    La orișice răspuns, e o-ntrebare, pe care o rostim, sau o uităm,
    Dar, inutilă este întrebarea, când știm răspunsul, fără să-ntrebăm.

    Se-nvârt în jurul nostru universuri, pe care însă, nu le-am cunoscut
    Și în totala noastră ignoranță, ne raportăm prezentul, la trecut.

    Dispar de pe planetă mii de specii, iar noi, ne plângem de dureri de dinți,
    Și n-avem timp mereu, când ni se cere să trecem pragul, triștilor părinți.

    În cursa indecentă către moarte, trăim cu gândul fix doar la averi,
    Și am uitat să mai sădim o floare, în brazda renegatei primăveri.

    Suntem mințiți, că totul va fi bine, mai marii lumii ne-au scos la mezat,
    Principii, idealuri și credințe, sunt „mărfuri” vechi, cu termen expirat.

    În piepturi invadate de medalii, dorm inimi, ce nu știu să bată
    Și-oricât insiști, închis e circuitul, iar linia e veșnic ocupată.

    Dar, sună ceasul conștiinței mute, cerându-ne răspuns la o-ntrebare,
    Ce am făcut? când toate-n jurul nostru strigau în cor: Planeta noastră moare!!!…

    Roma 03-04-2020

    RUGĂCIUNE PENTRU TOȚI 

    Tatăl nostru cel din ceruri, bunule Părinte Sfânt,
    Izbăvește-ne de răul ce s-a-ntins peste Pământ.

    Pedepsește vinovații, dar ai grijă de cei mulți,
    Care îți cer ajutorul, căci doar tu poți să-i asculți.

    Nu-i lăsa în voia soartei, căci sunt toți copiii tăi,
    Celor buni, dă-le iubirea, și îi mustră, pe cei răi.

    Azi, cu ochii plini de lacrimi, cer iertare pentru-acei,
    Care-n marea lor orbire, te-au uitat, ori sunt atei.

    Doar la tine e speranța și încrederea că poți,
    Să ne scoți din întuneric și să ne salvezi pe toți.

    Doamne Sfinte, Ceresc Tată fii cu noi în orice zi,
    Căci de tot răul din lume, numai tu ne poți păzi.

    Luminează-le cărarea, celor care s-au pierdut
    Și ajută-i să-și găsească, drumul de la început.

    Dă-le doar gânduri de bine, celor care gândesc rău,
    Să se-ntoarcă spre iubire, preamărind numele tău.
    Amin!

    Frascati 18-03-2020

    george-lupascu-tinerete Medalion George Lupașcu, glasul Bucovinei la Roma

    lupascu Medalion George Lupașcu, glasul Bucovinei la Roma

    M-AM ÎNTORS ÎN BUCOVINA 

    M-am întors în Bucovina, să-mi reîntâlnesc străbunii,
    Care-n brazda-nțelenită și-au croit ultima casă,
    Să-mi găsesc visele mele, agățate-n cornul Lunii,
    Într-o zi de vară verde, cînd era vremea de coasă.

    M-am întors în Bucovina, munților să dau binețe,
    C-a trecut o veșnicie, de când nu ne-am mai văzut,
    Să-mi reîntâlnesc povestea, scrisă-n ani de tinerețe,
    Când prezentul părea veșnic, ignorând timpul trecut.

    M-am întors în Bucovina,să-mi revendic moștenirea,
    Să-mi cer partea mea de suflet, să-mi cer partea mea de vis,
    Să stau, umăr lângă umăr, cu toți cei ce vor UNIREA,
    Să-mi văd țara întregită, cum prin Cronici este scris.

    M-am întors în Bucovina, să mă-nchin lângă mormântul,
    Unde doarme Ștefan Vodă, neștiind ce scrie-n cărți,
    Că prin falsuri și minciună, ne-au furat hoții pământul,
    Iar acum, Moldova noastră este ruptă, în trei părți.

    M-am întors în Bucovina, să-i întreb pe vinovații,
    Care-au fost părtași la jaful, prelungit sute de ani;
    Să-i întreb: De ce-au dat țara și de ce mi-au vândut frații?
    Ca pe niște vite-n piață, pentru o pungă de bani.

    M-am întors în Bucovina, după anii pribegiei,
    Să-mi revendic vechiul nume, schilodit printre străini,
    Iar din doina cea de jale, să storc Oda Bucuriei,
    M-am întors, la mine-acasă, m-am întors…la rădăcini.

    Roma 05-08-2019

    Îndemn 

    Vreau să dau glas tăcerilor de piatră,
    Închise-n temeri și în suferinți;
    S-aprind iar focu-înăbușit în vatră
    Și candela-n biserici, pe la sfinți.

    Popor al meu, rătăcitor prin lume,
    Înalță fruntea, ce-ai plecat mereu!
    Trăiește drept! Cinstește-ți al tău nume!
    Și să te aibă-n pază Dumnezeu!

    Nu te-njosi, ca să culegi arginții
    Vânzării lui Iisus între iudei;
    Cinstindu-ți astăzi neamul și părinții,
    Vei fi cinstit cândva, la fel ca ei.

    Clădește-acum prezentul…viitorul!
    Sfințind prin muncă brazda de pământ,
    Croiește-ți azi, către lumină zborul!
    Nu te lăsa purtat, ca frunza-n vânt!

    Nu crede că-i deajuns când îți e bine,
    Iar țara-i scoasă zilnic la mezat;
    Când nu-ți mai sunt strămoșii lângă tine,
    Ești ca un fruct stingher, pe-un ram uscat.

    Întoarce-ți fața către răsăritul,
    Care-a rămas…același răsărit
    Și lasă-i, să trăiască asfințitul,
    Pe cei care-s născuți… la asfințit.

    Nu jindui averi nemăsurate,
    Ajungă-ți ceea ce Dumnezeu ți-a dat!
    Căci, fericirea-i mai presus de toate;
    Sunt mulți nefericiți…într-un palat.

    Ascultă plânsul mamelor rămase,
    Pe prispa casei, lăcrimând de dor
    Și nu uita că porți, la tine-n oase
    Ca pe-o ștafetă-n timp…amprenta lor.

    L’Aquila 27-01-2020

    DE DOR 

    Plâng de dor de țara mea, care-mi bântuie prin sânge
    Și-nchisă ca-ntr-un cavou, inima în pieptu-mi plânge.

    Țara mea…pierduta mea…poză-ngălbenită-n ramă;
    Eu te rog, ca un copil: „Să mă ierți iubită mamă!”

    Am plecat, cu moartea-n gând și-am pus lacătul la ușă,
    Unui vraf de amintiri, preschimbate în cenușă.

    Viața-mi se topește-ncet, ca un muc de lumânare;
    Zile vin și zile trec, într-o veșnic-așteptare.

    Depărtat de toți ai mei, m-am dat gândurilor pradă,
    Rătăcind, ca un proscris, prin infernuri de zăpadă.

    Stau cu umbra-mi la taifas și visez la ce-o să vină
    Și croiesc din umbre vechi noi veșminte, de lumină.

    După noapte vine-o zi…dup-o zi…o altă noapte,
    Iar cuvintele întregi se-njumătățesc, în șoapte

    Strigă-n mine glasu-ntors, bumerang ce mă rănește,
    Anulând cuvântul sfânt, care mă-ndumezeiește.

    Timpul care a trecut, nu se-ntoarce, niciodată…
    Și mi-e dor, mi-e dor de-ai mei, dor de mamă, dor de tată.

    În oglinzile ce mint, caut, zilnic adevărul,
    Dar copilului ce-am fost, i-a albit la tâmple părul.

    Mă apropii tot mai mult, de apusul ce m-așteaptă;
    Împărțind drumul, la ani, către cea din urmă treaptă.

    Despletite printre crengi, frunzele învață zborul
    Și în pragul toamnei reci, gândul meu își cântă dorul.

    L’Aquila 14-12-2018

    Căutați-i scrisul dar, mai lesne ascultați-i frumosul grai, George Lupașcu, pe internet.

Revista Vocativ
Prezentare generală a confidențialității

Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în navigatorul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe site-ul nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile site-ului pe care le găsești mai interesante și mai utile.