Autor: Valeriu Barbu

Când domnește indiferența

Dintr-o privire,
o privire în altă parte,
nu te face mai puțin important
sau mai ocupat decât ești deja,
în zilele subțiate de mister.

Nu poți aștepta recunoașteri
fără a arunca o privire în schimb,
ca și cum totul ți-ar fi datorat,
un prinț cu o audiență de rândunele
orbite de apusul oblic.

Într-o zi când eram acolo, te-am văzut trecând.
Te-am privit, ai fost prea ocupat să mergi.
O haină căptușită și o carte în mâini, țineai
o comoară la pieptu-ți strâns conservai
să o păstrezi dincolo de anii acordați.

Te-am urmărit curioasă o perioadă,
fascinată de mersul acela elegant
al omului important care gândește.
Apoi am schimbat cadența și am condus
pașii mei pe o stradă mai puțin aglomerată.

O pictogramă rămas agățată de peretele antic,
nemișcată la un gând, aceasta a umbrit.
Dedesubt am găsit o biblie de refrene-
o culegere de cântece și un fluture de suflet:
„Dragostea care trăiește și domnește în gândul meu”.

Era versetul căruia știam că aparțin,
o lumină blândă încă îmi lumina calea.
O altă față de urmărit de departe
ascultând dorința unui îngrijitor,
filosof care știe că aparțin vieții.

Quando l’indifferenza regna

Un colpo d’occhio,
uno sguardo altrove,
non è che ti rende meno importante
o più impegnato di quanto lo sei già,
nelle giornate assottigliate dal mistero.

Non puoi aspettare riconoscimenti
senza donare uno sguardo in cambio,
come se tutto ti fosse dovuto,
un principe con una platea di rondini
accecate dal tramonto obliquo.

Un giorno mentre ero lì, ti ho visto passare.
Ti ho guardato, eri troppo preso dall’andare.
Un trench imbottito e un libro nelle mani,
come un tesoro al petto stretto tenevi,
a custodire aldilà dei anni concessi.

Ti ho seguito curiosa per un tempo,
affascinata da quella andatura elegante
dell’Uomo importante che pensa.
Poi ho cambiato cadenza e guidato
i miei passi su una strada meno affollata.

Un’icona era rimasta appesa al muro antico,
immobile ad un pensiero, faceva ombra.
Sotto ho ritrovato una bibbia di ritornelli –
un canzoniere, e una farfalla dell’alma:
„Amor che nel pensier mio vive e regna.”

Era il versetto cui sapevo di appartenere,
un lume soave illuminava ancora il sentiero.
Un altro volto da inseguire da lontano
in ascolto della brama di un custode,
filosofo che sa di appartenere alla vita.

Unui artist resemnat

Ai înmuiat în soare pensonul
și ai colorat cercuri, linii continuie și
puncte pe o bucată de iută țesută
de artizana vremurilor cenușii.

Din azurul cerului ai stropit picături de rouă
pe un dulap plin cu jucării de pluș,
alb ca varul zidurilor încărcate de amintiri
pe lângă care îți strecurai tristețea.

Din doi în doi pași, ai construit avanposturi,
să observi mișcările statuilor din parc,
ce își strângeau rândurile la o șuetă,
cu un ceai de mentă și covrigi sărați.

Combinația de zahăr, sare și răcoare
nu ți-a trezit simțurile amorțite și ai plecat.

A un artista dimesso

Hai inzuppato il pennello nel sole
per colorare cerchi, linee continue e
punti su un pezzo di iuta intrecciata
dall’artigiana dei tempi grigi.

Dall’azzurro del cielo hai spruzzato gocce di rugiada
su un armadio pieno di peluche,
bianco come la calce delle pareti carica di ricordi
oltre al quale hai fatto scivolare la tua tristezza.

Ogni due passi hai costruito avamposti,
per osservare i movimenti delle statue nel parco,
che si schierarono a un sussurro
un tè alla menta e salatini da inzuppare.

La combinazione di zucchero sale e freschezza
non ha risvegliato i tuoi sensi insensibili e te ne sei andato.

Înmărmurită citesc niște paiațe…

Voi ce v-ați transformat în modelatori de conștiințe peste noapte, lideri de opinie ce emanați cretinerii pe oricare lungime de undă.

Oare unde vă alăptați conștiința manipulatoare
de minți credule, că tot ce împroașcă din
penița unui ilustru a fost scris ca la carte?

Am sperat că evoluția intelectuală a omului modern nu va permite răspândirea unor astfel
de buruieni nocive pentru umanitate.

Am sperat că nu mă va cuprinde greața
de a vă citi epistolele către cei cuminți și inocenți, de a fi amăgiți cu indicații eronate.

Ați reapărut ca ciupercile peste noapte
și dominați o clacă de nebuni paraziți
cu acatiste și psalmi inutili de apocalipsă.

Ce eroare v-a dat viață și libertate la cuvânt?
Înmărmurită vă citesc inepțiile de orgii sinistre, niște paiațe flămânde în costum de cioclu.

Stupita, ho letto alcuni spaventapasseri…

Quello che siete diventati modellatori
della coscienza fra la notte, opinion leader che
emanano sciocchezze su qualsiasi lunghezza d’onda.

Dove hanno allattato al seno la coscienza manipolativa
di creduloni, per cui tutto quel che spruzza
dalla penna
di un uomo illustre, era scritto come un libro?

Speravo che l’evoluzione intellettuale dell’uomo
moderno non avrebbe permesso a simili cose di difendersi dalla espansione invadente
da erbacce dannose per l’umanità.

Speravo di non sentirmi male leggere
le vostre epistole per i bravi e gli innocenti,
per essere ingannati con indicazioni errate.

Siete riapparsi come funghi durante la notte
e dominate una cricca di pazzi parassiti
con inutili acatisti e salmi dell’apocalisse.

Quale errore vi ha dato la vita e la libertà di parlare?
Stupita ho letto l’assurdità di orge sinistre,
di alcuni pagliacci affamati in un abito sagrestano.

În memoria Annamaria Arcidiacono

Am tăiat versetele ca pătrunjelul
să condimentez o farfurie cu spaghete cu creveți
proaspăt prinși în Marea Adriatică.

O aromă invadează bucătăria, cu sos și suc
spiritul îmi hrănesc dincolo de amiază
ascultând zborul cucului în luncă.

Valurile mării din Santa Severa
și amintirea melancoliei mă scaldă
pentru cei care au fost acolo și nu mai există astăzi.

Mi-ai spus atunci că pentru anumite angajamente
menținerea este o întreprindere ireversibilă
pentru a fi păstrate în arhiva inimii.

Am ascultat avertismentul tău, femeie înțeleaptă
din alte vremuri acum incinerate și de la arhivă
am trecut la arhitectarea zilelor.

Cu pași umili am început să merg pe jos,
am redeschis cărțile pentru a restaura sacrul
și am înțeles că trebuie să regăsesc visul.

Astăzi amintirea mulțumește ca unei mame
fiindcă ai fost lângă mine când plictiseala
mi-a deschis ochii în șederea din Italia.

Erai acolo, rămasă ca o lumânare
să lumineze viața cu grația pe care
am experimentat-o ca pe un aperitiv scurt.

Prea scurt! Un parfum intens
invadează fiecare colț al sufletului cu puritatea
spumei valurilor ce se sparg de pietre.

Alla memoria di Annamaria Arcidiacono

Tagliuzzo i versi come il prezzemolo
per condire un piatto di spaghetti ai gamberi
appena pescati nel Mare Adriatico.

Un’aroma invade la cucina, di salsa e di sugo
lo spirito mi nutro oltre il meriggio,
ascoltando il cuculo che veleggia nel prato.

Le onde del mare di Santa Severa
mi bagnano il ricordo di malinconia
per chi c’era stato e oggi non c’è più.

Mi dicevi allora che certi impegni
mantenere è una impresa impervia
da custodire nell’archivio del cuor.

Ho ascoltato il tuo monito, donna saggia
di altri tempi ormai inceneriti e dall’archivio
ho passato all’architettare i miei giorni.

Con passo umile ho preso a camminare,
ho riaperto i libri per ripristinare il sacro
e ho capito che devo ritrovare il sogno.

Oggi la memoria ringrazia come a una madre
che eri stata quando sbadigliando
ho aperto occhi nel soggiorno Italia.

Tu eri lì, rimasta una candela
a illuminare con grazia la vita
che ho vissuto come un breve assaggio.

Troppo breve! Un profumo intenso
invade ogni angolo dell’animo con la purezza
della salsedine che se infrange sulle pietre.

Și totuși ești

Și totuși ești o floare protejată
din crâmpeiele de culori ale arcului carpatin,
tu floare de colț ce viețuiești
în condițiile vitrege ale munților,
unde doar omul zăpezilor a ajuns
să se confrunte cu urșii.

Și totuși ești un ghiocel plăpând,
ori un pâlc de gingașe violete,
ori brâdușe între frunze de fag uscate,
când cerbii se adapă la izvoare
în primăverile târzii, peste hotarele
ce știi că nu le vei putea ajunge.

Și totuși ești muza iubirilor eterne
floare de nu mă uita în poiana mea.

Eppure lo sei

Eppure sei un fiore protetto
dalle fessure colorate dell’arco dei Carpazi,
tu fiore d’angolo vivente
nelle dure condizioni delle montagne,
dove è arrivato solo il pupazzo di neve
per affrontare gli orsi.

Eppure sei un bucaneve inerte,
o un gruppo di delicate violette,
o crochi tra foglie secche di faggio,
quando i cervi bevono dalle sorgenti
a fine primavera, aldilà dei confini
pur sapendo che non sarai in grado di raggiungere.

Eppure sei la musa dell’amore eterno
fiore di non dimenticarmi nella mia radura.

Scrie când vrei despre moarte

Scrie de ea fără să îți pese
și moartea pre moarte vei îngenunchea,
când potirul vieții vei bea,
iar amintirile sconexe se vor disocia.

Scrie de ea fără să îți pese
căci moartea este una, iar viața e un multiplu
de zile trăite în hotar cu veșnicia
ce nu le răpune furtuna când ești singură.

Scrie când vrei despre moarte
ca un dangăt de clopot ce cheamă în noapte.

Scrivi quando vuoi della morte

Scrivi senza preoccuparti
e ti inginocchierai prima della morte,
quando bevi la coppa della vita,
e le memorie disconnesse si dissoceranno.

Scrivi senza preoccuparti
poiché la morte è una, e la vita è un multiplo
per giorni vissuti al confine con l’eternità,
che non finiscono nella tempesta quando sei sola.

Scrivi quando vuoi della morte
come il suono di una campana che suona nella notte.

Scrisoare

Dragă prietenă/ drag prieten de demult

Ahahahahah am luat „permisul de nebun”.
Dacă uneori nu te urmăresc fiind pe drumul
minții mele creatoare care rătăcește dincolo,
în spațiile pierdute ale imposibilului,
unde singura crimă este aceea de a urmări visele,
un motiv perpetuu uneori absolve
simțul renăscut dintr-un amurg nebun.

Plouă afară. Plouă în lăuntru. Plouă în suflet.
Ziua cenușie aleargă cu vântul.
Fulgere și tunete pentru cine este nemulțumit.
Plouă afară. Plouă înăuntru. Plouă în suflet.
Dar încă mai râd.

Sunt gata de a folosi visele așteptând zborul.
Vreau să zbor, să am aripi ca un cocor.
Viața păstrată în cămară are gust de mucegai.
Vreau să respir eternitatea și să zbor de-acum.
Vreau să-mi trăiesc visele. Vreau să cânt, să dansez,
să fac vreo două piruete într-un decor nou.
Chiar dacă sunt agățată în echilibru incert pe un lanț de semne de punctuație, vreau să fiu eu însumi făcută din bucurie și speranță.
Viață ușoară de frunză în bătaia vântului, fără plângeri…
Singură cu libertatea de a visa din nou, înfășurată de un fuior de fericire.
Fericire – cuvânt simplu venit din susul râului de sub piatră.
De o mie de ori am visat, tangibil, ca un ultim cocteil sorbit pe plaja ca un furnicar de viață.

Plouă afară. Plouă în lăuntru. Plouă în suflet.
Ziua cenușie aleargă cu vântul.
Fulgere și tunete pentru cine este nemulțumit.
Plouă afară. Plouă înăuntru. Plouă în suflet.
Dar încă mai râd.

Iar la tine mă gândesc cu drag în acest amurg
ca atunci când ne primeneam cu sinceritate sufletul.
Pe curând, cu multă dragoste te pup.

Lettera

Cara/o vecchia/o amica/o

Ahahahahah ho ottenuto la „patente di pazzo”.
Se a volte non ti seguo sulla strada
la mia mente creativa vaga oltre
negli spazi perduti dell’impossibile,
dove l’unico crimine è inseguire i sogni,
un motivo perpetuo a volte assolve
il senso rinasce da un folle crepuscolo.

Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
La giornata grigia scorre con il vento.
Fulmine e tuono per coloro che sono insoddisfatti.
Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
Ma sto ancora ridendo.

Sono pronta a usare i miei sogni mentre aspetto il volo.
Voglio volare, avere le ali come un gru.
La vita tenuta in dispensa sa di muffa.
Voglio respirare l’eternità e volare da ora in poi.
Voglio vivere i miei sogni. Voglio cantare, ballare,
fare un paio di piroette in una nuova ambientazione.
Anche se sono in bilico su una catena di segni di punteggiatura, voglio essere me stessa fatta di gioia e speranza.
Facile vita delle foglie nel vento, senza lamentele…
Solo con la libertà di sognare di nuovo, avvolta in un flusso di felicità.
Felicità – semplice parola proveniente dalla fonte del fiume sotto la pietra.
Mille volte ho sognato, tangibilmente, come un ultimo cocktail sorseggiato sulla spiaggia, come una formica della vita.

Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
La giornata grigia scorre con il vento.
Fulmine e tuono per coloro che sono insoddisfatti.
Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
Ma sto ancora ridendo.

E ti penso con piacere in questo crepuscolo
come quando abbiamo rinfrescato sinceramente le nostre anime.
A presto con tanto amore.