Categorie: medalion

  • Medalion Lidia Popa

    Medalion Lidia Popa

    Când domnește indiferența

    Dintr-o privire,
    o privire în altă parte,
    nu te face mai puțin important
    sau mai ocupat decât ești deja,
    în zilele subțiate de mister.

    Nu poți aștepta recunoașteri
    fără a arunca o privire în schimb,
    ca și cum totul ți-ar fi datorat,
    un prinț cu o audiență de rândunele
    orbite de apusul oblic.

    Într-o zi când eram acolo, te-am văzut trecând.
    Te-am privit, ai fost prea ocupat să mergi.
    O haină căptușită și o carte în mâini, țineai
    o comoară la pieptu-ți strâns conservai
    să o păstrezi dincolo de anii acordați.

    Te-am urmărit curioasă o perioadă,
    fascinată de mersul acela elegant
    al omului important care gândește.
    Apoi am schimbat cadența și am condus
    pașii mei pe o stradă mai puțin aglomerată.

    O pictogramă rămas agățată de peretele antic,
    nemișcată la un gând, aceasta a umbrit.
    Dedesubt am găsit o biblie de refrene-
    o culegere de cântece și un fluture de suflet:
    „Dragostea care trăiește și domnește în gândul meu”.

    Era versetul căruia știam că aparțin,
    o lumină blândă încă îmi lumina calea.
    O altă față de urmărit de departe
    ascultând dorința unui îngrijitor,
    filosof care știe că aparțin vieții.

    Quando l’indifferenza regna

    Un colpo d’occhio,
    uno sguardo altrove,
    non è che ti rende meno importante
    o più impegnato di quanto lo sei già,
    nelle giornate assottigliate dal mistero.

    Non puoi aspettare riconoscimenti
    senza donare uno sguardo in cambio,
    come se tutto ti fosse dovuto,
    un principe con una platea di rondini
    accecate dal tramonto obliquo.

    Un giorno mentre ero lì, ti ho visto passare.
    Ti ho guardato, eri troppo preso dall’andare.
    Un trench imbottito e un libro nelle mani,
    come un tesoro al petto stretto tenevi,
    a custodire aldilà dei anni concessi.

    Ti ho seguito curiosa per un tempo,
    affascinata da quella andatura elegante
    dell’Uomo importante che pensa.
    Poi ho cambiato cadenza e guidato
    i miei passi su una strada meno affollata.

    Un’icona era rimasta appesa al muro antico,
    immobile ad un pensiero, faceva ombra.
    Sotto ho ritrovato una bibbia di ritornelli –
    un canzoniere, e una farfalla dell’alma:
    „Amor che nel pensier mio vive e regna.”

    Era il versetto cui sapevo di appartenere,
    un lume soave illuminava ancora il sentiero.
    Un altro volto da inseguire da lontano
    in ascolto della brama di un custode,
    filosofo che sa di appartenere alla vita.

    Unui artist resemnat

    Ai înmuiat în soare pensonul
    și ai colorat cercuri, linii continuie și
    puncte pe o bucată de iută țesută
    de artizana vremurilor cenușii.

    Din azurul cerului ai stropit picături de rouă
    pe un dulap plin cu jucării de pluș,
    alb ca varul zidurilor încărcate de amintiri
    pe lângă care îți strecurai tristețea.

    Din doi în doi pași, ai construit avanposturi,
    să observi mișcările statuilor din parc,
    ce își strângeau rândurile la o șuetă,
    cu un ceai de mentă și covrigi sărați.

    Combinația de zahăr, sare și răcoare
    nu ți-a trezit simțurile amorțite și ai plecat.

    A un artista dimesso

    Hai inzuppato il pennello nel sole
    per colorare cerchi, linee continue e
    punti su un pezzo di iuta intrecciata
    dall’artigiana dei tempi grigi.

    Dall’azzurro del cielo hai spruzzato gocce di rugiada
    su un armadio pieno di peluche,
    bianco come la calce delle pareti carica di ricordi
    oltre al quale hai fatto scivolare la tua tristezza.

    Ogni due passi hai costruito avamposti,
    per osservare i movimenti delle statue nel parco,
    che si schierarono a un sussurro
    un tè alla menta e salatini da inzuppare.

    La combinazione di zucchero sale e freschezza
    non ha risvegliato i tuoi sensi insensibili e te ne sei andato.

    Înmărmurită citesc niște paiațe…

    Voi ce v-ați transformat în modelatori de conștiințe peste noapte, lideri de opinie ce emanați cretinerii pe oricare lungime de undă.

    Oare unde vă alăptați conștiința manipulatoare
    de minți credule, că tot ce împroașcă din
    penița unui ilustru a fost scris ca la carte?

    Am sperat că evoluția intelectuală a omului modern nu va permite răspândirea unor astfel
    de buruieni nocive pentru umanitate.

    Am sperat că nu mă va cuprinde greața
    de a vă citi epistolele către cei cuminți și inocenți, de a fi amăgiți cu indicații eronate.

    Ați reapărut ca ciupercile peste noapte
    și dominați o clacă de nebuni paraziți
    cu acatiste și psalmi inutili de apocalipsă.

    Ce eroare v-a dat viață și libertate la cuvânt?
    Înmărmurită vă citesc inepțiile de orgii sinistre, niște paiațe flămânde în costum de cioclu.

    Stupita, ho letto alcuni spaventapasseri…

    Quello che siete diventati modellatori
    della coscienza fra la notte, opinion leader che
    emanano sciocchezze su qualsiasi lunghezza d’onda.

    Dove hanno allattato al seno la coscienza manipolativa
    di creduloni, per cui tutto quel che spruzza
    dalla penna
    di un uomo illustre, era scritto come un libro?

    Speravo che l’evoluzione intellettuale dell’uomo
    moderno non avrebbe permesso a simili cose di difendersi dalla espansione invadente
    da erbacce dannose per l’umanità.

    Speravo di non sentirmi male leggere
    le vostre epistole per i bravi e gli innocenti,
    per essere ingannati con indicazioni errate.

    Siete riapparsi come funghi durante la notte
    e dominate una cricca di pazzi parassiti
    con inutili acatisti e salmi dell’apocalisse.

    Quale errore vi ha dato la vita e la libertà di parlare?
    Stupita ho letto l’assurdità di orge sinistre,
    di alcuni pagliacci affamati in un abito sagrestano.

     

    În memoria Annamaria Arcidiacono

    Am tăiat versetele ca pătrunjelul
    să condimentez o farfurie cu spaghete cu creveți
    proaspăt prinși în Marea Adriatică.

    O aromă invadează bucătăria, cu sos și suc
    spiritul îmi hrănesc dincolo de amiază
    ascultând zborul cucului în luncă.

    Valurile mării din Santa Severa
    și amintirea melancoliei mă scaldă
    pentru cei care au fost acolo și nu mai există astăzi.

    Mi-ai spus atunci că pentru anumite angajamente
    menținerea este o întreprindere ireversibilă
    pentru a fi păstrate în arhiva inimii.

    Am ascultat avertismentul tău, femeie înțeleaptă
    din alte vremuri acum incinerate și de la arhivă
    am trecut la arhitectarea zilelor.

    Cu pași umili am început să merg pe jos,
    am redeschis cărțile pentru a restaura sacrul
    și am înțeles că trebuie să regăsesc visul.

    Astăzi amintirea mulțumește ca unei mame
    fiindcă ai fost lângă mine când plictiseala
    mi-a deschis ochii în șederea din Italia.

    Erai acolo, rămasă ca o lumânare
    să lumineze viața cu grația pe care
    am experimentat-o ca pe un aperitiv scurt.

    Prea scurt! Un parfum intens
    invadează fiecare colț al sufletului cu puritatea
    spumei valurilor ce se sparg de pietre.

    Alla memoria di Annamaria Arcidiacono

    Tagliuzzo i versi come il prezzemolo
    per condire un piatto di spaghetti ai gamberi
    appena pescati nel Mare Adriatico.

    Un’aroma invade la cucina, di salsa e di sugo
    lo spirito mi nutro oltre il meriggio,
    ascoltando il cuculo che veleggia nel prato.

    Le onde del mare di Santa Severa
    mi bagnano il ricordo di malinconia
    per chi c’era stato e oggi non c’è più.

    Mi dicevi allora che certi impegni
    mantenere è una impresa impervia
    da custodire nell’archivio del cuor.

    Ho ascoltato il tuo monito, donna saggia
    di altri tempi ormai inceneriti e dall’archivio
    ho passato all’architettare i miei giorni.

    Con passo umile ho preso a camminare,
    ho riaperto i libri per ripristinare il sacro
    e ho capito che devo ritrovare il sogno.

    Oggi la memoria ringrazia come a una madre
    che eri stata quando sbadigliando
    ho aperto occhi nel soggiorno Italia.

    Tu eri lì, rimasta una candela
    a illuminare con grazia la vita
    che ho vissuto come un breve assaggio.

    Troppo breve! Un profumo intenso
    invade ogni angolo dell’animo con la purezza
    della salsedine che se infrange sulle pietre.

    Și totuși ești

    Și totuși ești o floare protejată
    din crâmpeiele de culori ale arcului carpatin,
    tu floare de colț ce viețuiești
    în condițiile vitrege ale munților,
    unde doar omul zăpezilor a ajuns
    să se confrunte cu urșii.

    Și totuși ești un ghiocel plăpând,
    ori un pâlc de gingașe violete,
    ori brâdușe între frunze de fag uscate,
    când cerbii se adapă la izvoare
    în primăverile târzii, peste hotarele
    ce știi că nu le vei putea ajunge.

    Și totuși ești muza iubirilor eterne
    floare de nu mă uita în poiana mea.

    Eppure lo sei

    Eppure sei un fiore protetto
    dalle fessure colorate dell’arco dei Carpazi,
    tu fiore d’angolo vivente
    nelle dure condizioni delle montagne,
    dove è arrivato solo il pupazzo di neve
    per affrontare gli orsi.

    Eppure sei un bucaneve inerte,
    o un gruppo di delicate violette,
    o crochi tra foglie secche di faggio,
    quando i cervi bevono dalle sorgenti
    a fine primavera, aldilà dei confini
    pur sapendo che non sarai in grado di raggiungere.

    Eppure sei la musa dell’amore eterno
    fiore di non dimenticarmi nella mia radura.

     

    Scrie când vrei despre moarte

    Scrie de ea fără să îți pese
    și moartea pre moarte vei îngenunchea,
    când potirul vieții vei bea,
    iar amintirile sconexe se vor disocia.

    Scrie de ea fără să îți pese
    căci moartea este una, iar viața e un multiplu
    de zile trăite în hotar cu veșnicia
    ce nu le răpune furtuna când ești singură.

    Scrie când vrei despre moarte
    ca un dangăt de clopot ce cheamă în noapte.

    Scrivi quando vuoi della morte

    Scrivi senza preoccuparti
    e ti inginocchierai prima della morte,
    quando bevi la coppa della vita,
    e le memorie disconnesse si dissoceranno.

    Scrivi senza preoccuparti
    poiché la morte è una, e la vita è un multiplo
    per giorni vissuti al confine con l’eternità,
    che non finiscono nella tempesta quando sei sola.

    Scrivi quando vuoi della morte
    come il suono di una campana che suona nella notte.

    Scrisoare

    Dragă prietenă/ drag prieten de demult

    Ahahahahah am luat „permisul de nebun”.
    Dacă uneori nu te urmăresc fiind pe drumul
    minții mele creatoare care rătăcește dincolo,
    în spațiile pierdute ale imposibilului,
    unde singura crimă este aceea de a urmări visele,
    un motiv perpetuu uneori absolve
    simțul renăscut dintr-un amurg nebun.

    Plouă afară. Plouă în lăuntru. Plouă în suflet.
    Ziua cenușie aleargă cu vântul.
    Fulgere și tunete pentru cine este nemulțumit.
    Plouă afară. Plouă înăuntru. Plouă în suflet.
    Dar încă mai râd.

    Sunt gata de a folosi visele așteptând zborul.
    Vreau să zbor, să am aripi ca un cocor.
    Viața păstrată în cămară are gust de mucegai.
    Vreau să respir eternitatea și să zbor de-acum.
    Vreau să-mi trăiesc visele. Vreau să cânt, să dansez,
    să fac vreo două piruete într-un decor nou.
    Chiar dacă sunt agățată în echilibru incert pe un lanț de semne de punctuație, vreau să fiu eu însumi făcută din bucurie și speranță.
    Viață ușoară de frunză în bătaia vântului, fără plângeri…
    Singură cu libertatea de a visa din nou, înfășurată de un fuior de fericire.
    Fericire – cuvânt simplu venit din susul râului de sub piatră.
    De o mie de ori am visat, tangibil, ca un ultim cocteil sorbit pe plaja ca un furnicar de viață.

    Plouă afară. Plouă în lăuntru. Plouă în suflet.
    Ziua cenușie aleargă cu vântul.
    Fulgere și tunete pentru cine este nemulțumit.
    Plouă afară. Plouă înăuntru. Plouă în suflet.
    Dar încă mai râd.

    Iar la tine mă gândesc cu drag în acest amurg
    ca atunci când ne primeneam cu sinceritate sufletul.
    Pe curând, cu multă dragoste te pup.

    Lettera

    Cara/o vecchia/o amica/o

    Ahahahahah ho ottenuto la „patente di pazzo”.
    Se a volte non ti seguo sulla strada
    la mia mente creativa vaga oltre
    negli spazi perduti dell’impossibile,
    dove l’unico crimine è inseguire i sogni,
    un motivo perpetuo a volte assolve
    il senso rinasce da un folle crepuscolo.

    Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
    La giornata grigia scorre con il vento.
    Fulmine e tuono per coloro che sono insoddisfatti.
    Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
    Ma sto ancora ridendo.

    Sono pronta a usare i miei sogni mentre aspetto il volo.
    Voglio volare, avere le ali come un gru.
    La vita tenuta in dispensa sa di muffa.
    Voglio respirare l’eternità e volare da ora in poi.
    Voglio vivere i miei sogni. Voglio cantare, ballare,
    fare un paio di piroette in una nuova ambientazione.
    Anche se sono in bilico su una catena di segni di punteggiatura, voglio essere me stessa fatta di gioia e speranza.
    Facile vita delle foglie nel vento, senza lamentele…
    Solo con la libertà di sognare di nuovo, avvolta in un flusso di felicità.
    Felicità – semplice parola proveniente dalla fonte del fiume sotto la pietra.
    Mille volte ho sognato, tangibilmente, come un ultimo cocktail sorseggiato sulla spiaggia, come una formica della vita.

    Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
    La giornata grigia scorre con il vento.
    Fulmine e tuono per coloro che sono insoddisfatti.
    Fuori sta piovendo. Piove dentro. Piove nella mia anima.
    Ma sto ancora ridendo.

    E ti penso con piacere in questo crepuscolo
    come quando abbiamo rinfrescato sinceramente le nostre anime.
    A presto con tanto amore.

  • Medalion Iuliana Baciu 

    Medalion Iuliana Baciu 

    Medalion Iuliana Baciu

    Iuliana Baciu este întâi de toate prozatoare, a publicat prima carte în 2016, la Editura Minela.

    Un roman itinerant al unui destin generos unde personajul principal ne dovedește că din tot ceea ce a primit a dat cu prisosință altora…

    …pornind de la copilăria din vremea totalitarismului și până aproape de actualitate vom putea parcurge prin acestă carte o golgota iubirii și a sacrificiului care …sunt unul și același lucru!…

    un debut scriitoricesc împlinit cu cinste… Iuliana Baciu, un roman scris direct în limba italiană…în țara de adopție.

    Acolo sus

    Acolo sus,
    la înălţime,
    doar păsările şi natura cântă,
    foşnetul frunzelor şi marşul furnicilor
    se întâlnesc la adierea vântului,
    iar glasul omului e de prisos
    și lasă penelul să-şi exprime mirarea.
    singură culoare
    ca oglinda spartă împrăştie
    bogat nuanţele de verde pădure,
    mazăre,
    cald primăvăratic sau rece liniştitor.
    Şi dacă-ţi ridici privirea
    spre cerul albastru ca ochii iubitei,
    te simţi scufundat în adâncimile mării
    calmă pe dinăuntru şi izbitoare afară,
    apoi te întinzi pe iarbă şi asculţi tăcut
    zborul fluturilor cum trec
    de pe un trifoi pe altul
    ca pe o pasarelă.
    Iar picurii ce-ți cad pe față
    nu sunt norii aducători de ploaie:
    e un roi sălbatic de albine
    în zbor spre casă
    cu coşuleţe de miere pline.

    Noi ca frunza

    frunză
    prinsă de o rămurea,
    simplă frunză
    printre alte mii şi sute,
    ascunsă, tremurând tăcută,
    ascultă cum altele vibrează.
    Nutrită cu laptele sevei
    crește frunza-n primăvară
    îmbrăcată toată-n verde
    va rămâne până-n vară.
    simplă frunză parfumată
    de roua dimineţilor
    de vânt se lasă legănată,
    mângâiată de-a ei soartă.

    Ploaia

    Plouă
    şi ieri a plouat
    şi mâine iar o să plouă,
    când plouă mă simt minunat,
    poate vă place şi vouă!
    Ploaia îmi sună
    ca muzica-n suflet
    acorduri de harpă, vioară, pian,
    mă-ncântă,
    rămân dezbrăcată de gânduri,
    întinsă pe iarbă-n grădină.

    Dor

    Dor din dor
    pribeag rătăcitor
    din dorul
    dorului venit.
    De-ai fi tu
    dorule
    dorit
    cum te doreşte
    un dor
    din dorul
    dorurilor doruri.

    Aşteptare

    Aşa senin era afară
    se încăpăţâna să ningă
    nici vântul nu mai șuieră
    nici câinele nu latră.
    A trecut ziua în aşteptare
    de ceva ce tre’ să vină
    privind lipită de geam
    cu pisica ghemuită.
    Licăresc stele pe cer
    faruri mici în depărtare
    se plimbă încetinel
    carul mic şi carul mare.
    Frigul pare a-i spune
    fularul pune la gât
    dacă vrei să ieşi afară
    uite, omătul iar vine!
    Viscol mare s-a înălţat
    fulgii se prind în horă
    cad din cer cu miile
    acoperind pădurile.
    Şi era senin afară
    iar natura în tăcere
    aşteptând din nou să vină
    primăvara triumfală.

    Frigul

    cuprinde încet de la tălpi
    înfășurând-o ca o iederă
    sălbatică ce pune stăpânire
    pe tot chiar și în cameră.

    Și-a pus ciorapii de lână
    împletiți de a sa bunică
    anul trecut cu patru andrele
    însă degeaba, frigul comunică.

    În vatră focul demult e stins
    Lemnele-s terminate în șură
    Un țurțure-afară parcă grăiește
    Dezgheață aerul rece și frigul din suflet.

  • Medalion George Lupașcu, glasul Bucovinei la Roma

    Medalion George Lupașcu, glasul Bucovinei la Roma

    Poet și interpret de muzică populară, George Lupașcu și-a întins pasul de la Bucovina la Roma să măsoare dacă dorul o fi mai lung decât lat!

    În comunitatea românească din Italia este o prezență marcantă și pe bună dreptate îndrăgită dar, vă invit mai bine să gustați din ”măsurătorile” sale:

    PIRAMIDA RĂSTURNATĂ 

    Privit prin dioptrii alternative, celor ce astăzi, încă se mai poartă;
    Pământul s-ar vedea, așa cum este, o piramidă veşnic răsturnată.

    N-au construit-o astfel faraonii, căci foloseau normalul prototip,
    Căci piatra este piatră până vântul o macină, schimbând-o în nisip.

    În miile de ani care urmară, falși arhitecți, străini de meserie,
    Atrași de mitul Regelui de Aur, i-au tot săpat mereu la temelie.

    Încet, încet, s-au transferat din bază, un șir de paraziți, golani și hoți,
    Iar vârful, sufocat de impostură, s-a transformat în bază pentru toți.

    Nu-i sigur aur tot ce strălucește, și nici știință diploma furată,
    E doar reflexul frânt al non valorii, din piramida noastră răsturnată.

    Stau astăzi idioții la timonă, purtându-ne pe undele pierzării,
    În timp ce geniile trag la vâsle, iar viața stă sub semnul întrebării.

    Privesc de sus, umflându-se în pene, crezându-se egali cu Creatorul
    Și cu o criminală nonșalanță, condamnă la pierzanie poporul.

    Și nu-i de-ajuns, că-n marea lor sminteală, nu văd nici nu-nțeleg că într-o zi,
    La fel cum moare orice vietate, și ei în rând cu-acestea… vor muri.

    S-au învățat să aibă tot de-a gata, și nu pun preț pe banul cel muncit,
    Și tot la fel povățuiesc urmașii, că munca-i argumentul prohibit.

    Nimic nu-i veșnic, limită e-n toate, iar tot ce-a fost, va fi ca altă dată
    Și-o să-ndreptăm pe-aceeași temelie, bătrâna piramidă răsturnată.

    Cava dei Selci – 07-05-2020

    BULETIN DE ȘTIRI 

    Pământul e rotund și… se rotește, rostogolindu-se încet, către neant,
    Iar lumea-i divizată-n interese, opuse reciproc, în mod constant.

    Privesc în jur, cu milă și tristețe, singurătăți purtate ca un lanț,
    Ce nu au loc, în calculele false, incluse-n false cifre de bilanț.

    Bieți carcerați ai veacului din urmă, am fost reduși la numere de cod,
    Care se pierd, încet, inexorabil, în valul trist al noului Exod.

    Cresc pretutindeni mii de mușuroaie, cu oameni vii, pe posturi de furnici;
    Pădurile-au plecat în transhumanță, lăsând în urmă… tufe de urzici.

    Tot crește-n bănci dobânda… la dobândă și conturile marilor bancheri,
    În cimitire-i luptă… pe morminte, iar fabricile azi, produc… șomeri.

    Prin școli, ce-au devenit tipografie de diplome, vândute la inculți,
    Nu-și mai găsesc portiță de întrare fii dotați, ai taților desculți.

    Ne mor părinții singuri pe la vetre, cu ochii pironiți spre asfințit,
    Iar noi slujim pe bani puțini bogații, trăind precar, pe-o lamă de cuțit.

    De toate-acestea și de multe alte, nu mai rămâne timp, nici să te miri,
    Iar viețile ne trec ca niște fake-news, incluse-n falsul… Buletin de știri.

    L’Aquila 22-04-2020

    ÎN VREMEA CÂND SE MOARE 

    La orișice răspuns, e o-ntrebare, pe care o rostim, sau o uităm,
    Dar, inutilă este întrebarea, când știm răspunsul, fără să-ntrebăm.

    Se-nvârt în jurul nostru universuri, pe care însă, nu le-am cunoscut
    Și în totala noastră ignoranță, ne raportăm prezentul, la trecut.

    Dispar de pe planetă mii de specii, iar noi, ne plângem de dureri de dinți,
    Și n-avem timp mereu, când ni se cere să trecem pragul, triștilor părinți.

    În cursa indecentă către moarte, trăim cu gândul fix doar la averi,
    Și am uitat să mai sădim o floare, în brazda renegatei primăveri.

    Suntem mințiți, că totul va fi bine, mai marii lumii ne-au scos la mezat,
    Principii, idealuri și credințe, sunt „mărfuri” vechi, cu termen expirat.

    În piepturi invadate de medalii, dorm inimi, ce nu știu să bată
    Și-oricât insiști, închis e circuitul, iar linia e veșnic ocupată.

    Dar, sună ceasul conștiinței mute, cerându-ne răspuns la o-ntrebare,
    Ce am făcut? când toate-n jurul nostru strigau în cor: Planeta noastră moare!!!…

    Roma 03-04-2020

    RUGĂCIUNE PENTRU TOȚI 

    Tatăl nostru cel din ceruri, bunule Părinte Sfânt,
    Izbăvește-ne de răul ce s-a-ntins peste Pământ.

    Pedepsește vinovații, dar ai grijă de cei mulți,
    Care îți cer ajutorul, căci doar tu poți să-i asculți.

    Nu-i lăsa în voia soartei, căci sunt toți copiii tăi,
    Celor buni, dă-le iubirea, și îi mustră, pe cei răi.

    Azi, cu ochii plini de lacrimi, cer iertare pentru-acei,
    Care-n marea lor orbire, te-au uitat, ori sunt atei.

    Doar la tine e speranța și încrederea că poți,
    Să ne scoți din întuneric și să ne salvezi pe toți.

    Doamne Sfinte, Ceresc Tată fii cu noi în orice zi,
    Căci de tot răul din lume, numai tu ne poți păzi.

    Luminează-le cărarea, celor care s-au pierdut
    Și ajută-i să-și găsească, drumul de la început.

    Dă-le doar gânduri de bine, celor care gândesc rău,
    Să se-ntoarcă spre iubire, preamărind numele tău.
    Amin!

    Frascati 18-03-2020

    george-lupascu-tinerete Medalion George Lupașcu, glasul Bucovinei la Roma

    lupascu Medalion George Lupașcu, glasul Bucovinei la Roma

    M-AM ÎNTORS ÎN BUCOVINA 

    M-am întors în Bucovina, să-mi reîntâlnesc străbunii,
    Care-n brazda-nțelenită și-au croit ultima casă,
    Să-mi găsesc visele mele, agățate-n cornul Lunii,
    Într-o zi de vară verde, cînd era vremea de coasă.

    M-am întors în Bucovina, munților să dau binețe,
    C-a trecut o veșnicie, de când nu ne-am mai văzut,
    Să-mi reîntâlnesc povestea, scrisă-n ani de tinerețe,
    Când prezentul părea veșnic, ignorând timpul trecut.

    M-am întors în Bucovina,să-mi revendic moștenirea,
    Să-mi cer partea mea de suflet, să-mi cer partea mea de vis,
    Să stau, umăr lângă umăr, cu toți cei ce vor UNIREA,
    Să-mi văd țara întregită, cum prin Cronici este scris.

    M-am întors în Bucovina, să mă-nchin lângă mormântul,
    Unde doarme Ștefan Vodă, neștiind ce scrie-n cărți,
    Că prin falsuri și minciună, ne-au furat hoții pământul,
    Iar acum, Moldova noastră este ruptă, în trei părți.

    M-am întors în Bucovina, să-i întreb pe vinovații,
    Care-au fost părtași la jaful, prelungit sute de ani;
    Să-i întreb: De ce-au dat țara și de ce mi-au vândut frații?
    Ca pe niște vite-n piață, pentru o pungă de bani.

    M-am întors în Bucovina, după anii pribegiei,
    Să-mi revendic vechiul nume, schilodit printre străini,
    Iar din doina cea de jale, să storc Oda Bucuriei,
    M-am întors, la mine-acasă, m-am întors…la rădăcini.

    Roma 05-08-2019

    Îndemn 

    Vreau să dau glas tăcerilor de piatră,
    Închise-n temeri și în suferinți;
    S-aprind iar focu-înăbușit în vatră
    Și candela-n biserici, pe la sfinți.

    Popor al meu, rătăcitor prin lume,
    Înalță fruntea, ce-ai plecat mereu!
    Trăiește drept! Cinstește-ți al tău nume!
    Și să te aibă-n pază Dumnezeu!

    Nu te-njosi, ca să culegi arginții
    Vânzării lui Iisus între iudei;
    Cinstindu-ți astăzi neamul și părinții,
    Vei fi cinstit cândva, la fel ca ei.

    Clădește-acum prezentul…viitorul!
    Sfințind prin muncă brazda de pământ,
    Croiește-ți azi, către lumină zborul!
    Nu te lăsa purtat, ca frunza-n vânt!

    Nu crede că-i deajuns când îți e bine,
    Iar țara-i scoasă zilnic la mezat;
    Când nu-ți mai sunt strămoșii lângă tine,
    Ești ca un fruct stingher, pe-un ram uscat.

    Întoarce-ți fața către răsăritul,
    Care-a rămas…același răsărit
    Și lasă-i, să trăiască asfințitul,
    Pe cei care-s născuți… la asfințit.

    Nu jindui averi nemăsurate,
    Ajungă-ți ceea ce Dumnezeu ți-a dat!
    Căci, fericirea-i mai presus de toate;
    Sunt mulți nefericiți…într-un palat.

    Ascultă plânsul mamelor rămase,
    Pe prispa casei, lăcrimând de dor
    Și nu uita că porți, la tine-n oase
    Ca pe-o ștafetă-n timp…amprenta lor.

    L’Aquila 27-01-2020

    DE DOR 

    Plâng de dor de țara mea, care-mi bântuie prin sânge
    Și-nchisă ca-ntr-un cavou, inima în pieptu-mi plânge.

    Țara mea…pierduta mea…poză-ngălbenită-n ramă;
    Eu te rog, ca un copil: „Să mă ierți iubită mamă!”

    Am plecat, cu moartea-n gând și-am pus lacătul la ușă,
    Unui vraf de amintiri, preschimbate în cenușă.

    Viața-mi se topește-ncet, ca un muc de lumânare;
    Zile vin și zile trec, într-o veșnic-așteptare.

    Depărtat de toți ai mei, m-am dat gândurilor pradă,
    Rătăcind, ca un proscris, prin infernuri de zăpadă.

    Stau cu umbra-mi la taifas și visez la ce-o să vină
    Și croiesc din umbre vechi noi veșminte, de lumină.

    După noapte vine-o zi…dup-o zi…o altă noapte,
    Iar cuvintele întregi se-njumătățesc, în șoapte

    Strigă-n mine glasu-ntors, bumerang ce mă rănește,
    Anulând cuvântul sfânt, care mă-ndumezeiește.

    Timpul care a trecut, nu se-ntoarce, niciodată…
    Și mi-e dor, mi-e dor de-ai mei, dor de mamă, dor de tată.

    În oglinzile ce mint, caut, zilnic adevărul,
    Dar copilului ce-am fost, i-a albit la tâmple părul.

    Mă apropii tot mai mult, de apusul ce m-așteaptă;
    Împărțind drumul, la ani, către cea din urmă treaptă.

    Despletite printre crengi, frunzele învață zborul
    Și în pragul toamnei reci, gândul meu își cântă dorul.

    L’Aquila 14-12-2018

    Căutați-i scrisul dar, mai lesne ascultați-i frumosul grai, George Lupașcu, pe internet.

  • MILA – un roman tulburător al scriitoarei Mariana Cornea

    MILA – un roman tulburător al scriitoarei Mariana Cornea

    Nu ai nici cea mai palidă idee cine ar putea fi Mila dar, și mai important, parcursul ei prin păinjenișul unui roman de-a dreptul tulburător. Un omagiu femeii dar și vieții.

    O parte din poveste se petrece în anii grei de dinainte de 89 dar cartea nu este doar o radiografie a unor vremuri, întâmplări, sau biografia unei femei oarecare… cartea este ca o operație pe cord deschis…

    …o trepanație sau o implozie a celor mai contrare postùri și sentimente, totul prezentat sublimat, metaforic, totodată neasemuit de realistic…

    Mariana Cornea în pielea prozatorului preocupat de introspecție izbutește să aducă la lumina cititorului imagini și senzații năucitoare.

    Cartea este pe alocuri plumburie dar emană lumină și fericire, invită la reflecție și sinceritate, la speranța care nu moare ultima, ci …niciodată… (Valeriu DG Barbu)mila-mare-700x504-1 MILA - un roman tulburător al scriitoarei Mariana Cornea


    Fragment din romanul MILA – publicat la Editura Minela – București


    …Cum a început povestioara asta? Cu alte povestioare, prea mici să devină istorii, prea mărunte, prea înghesuite să țină în brațe soarele diavolesc de obositor, prea tinere să fie femei, prea cuvioase să fie curve. Și un coșmar!

    Ce e aici atât de interesant? Intrăm să cuprindem întunericul și lumina, cu ochii larg deschiși, atingem femeia, castaniul părului, rochia și supunerea, brațele ei strânse, dar nu suntem curioși să îi știm oftatul și fericirea.

    Acum alte posibilități nasc alte brațe, un trup pregătit să taie castaniul, pierzându-și puterea.

    Acesta va fi adevărul, încălțat cu cizme lungi din cauciuc; respiră adânc, respiră adânc! E un vis?

    Cine poate suci altceva să nu fie un vis? De fiecare dată sunt milioane de fețe într-un adevăr remarcabil de jalnic. Milioanele acelea sunt creaturi sălbatice, ser înecat în fum și cenușă.

    Dacă vrei să-i vezi verdele, trebuie să știi unde să privești! Desigur, unde este femeie, nu simți că stă în piatră tot ceea ce trăiești într-o iluzie, într-o tavernă, în orice prostie.

    Lara privește grotescul meu, sunt eu, Mila. Chiar te rog, privește gunoiul în cutia asta frumoasă!

    I-am aplicat o ghirlandă de flori, flori din hârtie creponată, casele și turnul bisericii mele, care se împreunează cu abandonul și păzitorul meu.

    Nu sunt printre cele care fiind pe moarte, ar implora cerul să-i salveze sufletul, sunt printre cele care discută despre răzbunare, despre drept și strâmb. Sunt doar voința celor ca mine, cu Biblia într-o mână iar în cealaltă – fuga totală.

    De aici începe întregul de străbătut. Superioritatea și iremediabilul altora mi-au otrăvit traseul, mi-au mai rămas cinci pași și tu te vei lăsa în seama mea, pentru că nu există antidot. Acum eliberează-mă!

    Te eliberez de frânghia care ne leagă doar pe pământ, în timp ce acești cinci pași, sunt cinci moduri carnivore prin care vom pieri.

    Se prea poate să devin vizibilă, dar tu, Cleopatră, cu privirea și agilitatea acelui ,,niciodată”, lovește-ți lutul până se sparge!

    Nu vom mai fi un întreg, o apariție cu tendința schizofrenică de a experimenta vindecarea; te văd murind, tu mă vezi murind, nimeni nu a reușit lucrul acesta, doar noi două, nimeni nu a văzut pe nimeni murind.

    Iarna asta e mai geroasă ca de obicei, dormitorul a devenit o cameră frigorifică, știi, sângele acela răvășit este val de gheață și pulbere iar carnea atârnată de draperie, liniștea celor două ferestre, nu mai urlă semnalul SOS.

    Lara, pentru ce să mai rămâi aici? Lara, pentru ce să mai rămân? Pentru ce să te mai unduiești pe tocuri înalte, să-ți mai freci coapsele de mizeriile acestui oraș, pentru ce să-ți mai agăți ghirlanda și ochii de acest grotesc?

    Privește, te voi zgâlțâi până te vei așterne pulbere, asta dacă vei refuza să faci ce-ți sugerez, îți voi suge sângele cum lipitorile și întunericul nopții prin care definitivul spune lucrurilor pe nume.

    Nu plânge, nu ai de ce, viața asta schițată așa, în batjocură, pe o bucată de carton presat, nu merită să rămânem! Chiar și o piatră, ca să aibă o moarte de două ori, se repetă în cinci pași decisivi. Care sunt?

    Răbdare, draga și iubita mea prietenă, răspunsul meu va provoca întrebări, de aceea prefer să ți le formulez eu, despre cea care începuse când încă nu se sfârșise, așa cum se cuvine.

    Toamna venise fără să o aud, fără să îi văd măreția iar Cristi, care până atunci, cu regretul șarlatanului, intra în lutul meu povestindu-mi despre dragoste, despre corpul format din lucruri atât de subtile…

    …rămânea mai des peste noapte, încălzindu-mi picioarele cu grijă, ascultând vibrațiile legăturii cu ombilicul meu, iar eu respiram în corpuri diferite, cred.

    Câteodată, Lara, schimbările devin realitate și te surprind, te surprind cu dinamica hotărârii de a se cristaliza.

    Adeseori, alături de sine plângi momentele importante din viața ta și fără să îmbrățișezi sinuciderea, trecutul șfichiului cântă zi și noapte, iar tu, Lara, nu știi bătălia nouă…

    …săruturi sub forma unui pumn bine plasat să-ți sfărâme mersul, trasul de păr, mângâieri sub forma loviturilor de picioare, martoră a descompunerii timpului.

    Timp, ce este timpul, draga mea? O roată dezlănțuită, un râs mistic aparținând aceluiași potir.

    Adeseori o mare minciună conține un mare adevăr și te întrebi dacă prin înșelarea cuiva, diferența e obligatorie.

    Să devin nemuritoare, mi-am unit murirea cu murirea lui, fără încetare îl iubesc Lara, îl iubesc, măcinată de copilărie, măcinată de prezent, măcinată de disperare.

    În noaptea eliberării, în noaptea de un octombrie neauzit de mine, în noapte, cred că îmi e rău, de fapt din timpul zilei, încovoiată de durere respir, respir adânc. Respiră! strigă tovarășa. Respiră! repetă Cristi.

    Tovarășa îmi răscolește din când în când interiorul, și doare teribil Lara, par atât de pipernicită în patul care, prin găsirea sa nu a pierdut nimic din părțile picante ale povestioarei, dar acum, înecat în sânge, rătăcește pe undeva unde suntem.

    Cei doi șușotesc de zor cu privirile albite de dumnezeirea actului ce va sosi curând. Iată, a sosit înconjurat de un templu, nu e nici un alt templu ca el, pentru că locul lui e aici, este acolo!

    Nu înțelegi, pe cine trebuie să convingă acest lucru? Misterul care îmi ținuse viața în această rea-litate, privea afară ceva îndepărtat.

    E redobândirea liniștii, o duminică istovită, prima duminică liberă de vreo două luni încoace.

    Lumina năvălește obraznică în camera aflată în dulce penumbră, adâncită în somnul letargic al trupurilor și înjură corect, ca după dicționar, neliniștea străzii, încrucișarea lucioasă a semaforului la cinci și jumătate.

    E atât de stăruitoare, încât aerul își bagă degetul în răcoarea albastră din locuința de la etajul trei, zâmbind stânjenit, atinge carnea și glasul strident al unei ambulanțe până la muchea tavanului.

    – Mmmm! ce naiba se întâmplă? mormăi cu glas cleios bărbatul, prelungit ca o uitare imensă  într-o nedeslușire în care ființa sa se regăsește.

    Nu am pic de pace! mormăi din nou, retrăgând cu atenție brațul de culoarea bronzului, din împrejurul tărâmului pe care adoră să hoinărească.

    Își freacă fruntea nervos, își arcuiește valul de carne și oase fără efort, îndreptându-se cu pași de fiori înspre mica bucătărie, care puse stăpânire deodată pe mintea lui.

    – O cafea, o cafea, să îmi iau doza! rostește în timp ce se îndreaptă ca o mașină teleghidată de o mână nevăzută înspre aragaz.

    Cafeaua, un amestec de năut și cine știe ce alte bazaconii comuniste, îl aștepta într-o cutie de ness. Maria încă doarme după tură… a ajuns acasă pe la unu noaptea. Muncește mult și conștiincios, muncește cu oamenii și pentru oameni.

    Secția de obstetrică-ginecologie din clădirea maternității spitalului județean e un sector foarte greu, unde decretul antiavort al ,,minții luminate”, din înalte rațiuni pentru nașterea ,,omului nou”…

    …forțează femeile să devină mame și victime, personalul medical nu suflă nimănui cauzele deceselor, e un subiect tabu.

    Sărmanele, să scape de sarcinile nedorite, își introduc obiecte, plante de tot felul, apelând la așa zișii medici care, pe bani grei, provoacă avortul în condiții mizerabile.

    De multe ori aceste nefericite ajung la urgența spitalului și sunt obligate să spună ce, cum, cine, ca mai apoi, după zile de spitalizare în salonul septic, asta dacă au șansa să scape cu viață, sunt chiar arestate.

    Și toate astea se întâmplă să sporească natalitatea. Maria și colegii ei sunt obișnuiți cu vizitele neașteptate ale miliției și procuraturii care controlează la sânge fișele bolnavelor. Câtă disperare!

    Cristi M. meditează la toate astea cu tristețe pentru că el și Maria, în 18 ani de căsătorie, nu au avut șansa de a avea un copil. Dragostea lui, dragostea ei, dragostea lor, purtătoare de păsări le e parâma.

    El are convingerea că vor reuși să aibă un copil al lor, încercase de multe ori să îi sugereze adoptarea unui bebeluș, dar ea se împotrivea de fiecare dată ideii până aproape de depresie.

    Cu alte cuvinte, doar un copil, sânge din sângele ei, un copil, sânge din sângele lui va intra în viața lor, numai și numai atunci comuniunea lor va fi desăvârșită.

    (…)

    –  Nu plânge, ești perfectă, Lara!

    Zgomotul pantofilor simpli și eleganți, pare o dulce frământare în pântecul orașului aproape adormit, când doar păsările nopții flutură destine și răspunsuri celor care vor să asculte.

    Clubul o întâmpină cu o petrecere privată mai largă, la care ea nu a fost invitată, dar Gică, băiat finuț, făcu semn bărbatului de la intrare să o lase să intre.

    Muzică jazz în surdină, bufet chic așezat cu grijă într-un loc îndepărtat și la vedere celor care vibrează în acest spațiu; femei frumoase și elegante, bărbați atrăgători, puși la patru ace… pare că Orașul luminilor s-a transferat aici, în fiecare parte.

    Pe ringul de dans, perechi înlănțuite cu disperarea unui cuvânt numit roată, cu smerenia alcoolului, călătoresc în jurul unui întreg fluid, unde oare se duce?

    Iar la mese, cocteiluri de toate gusturile și culorile întâlnesc viețile anterioare celor ce mai reușesc să-și amintească.

    Lara strălucește ca o regină așezată la bar pe scaunul înalt care îi dăruiește și mai multă distincție, în timp ce Gică, serviabil și încântat de prezența ei, îi oferă din partea casei un cocteil inventat de el… Goodbye to you.

    Lara, încântată de combinația de alcool, fructe de pădure și secretul neîmpărtășit a lui Gică, a lălăit chiar și un început de cântec, încă neauzit și necompus de nimeni, dar care conține cuvinte magice, gata să nesfârșească seara până în zori.

    Lume selectă, oameni cu bani, chipuri enervant de regăsite în vederea Larei, solicită spiritele supraviețuirii.

    De ce se află aici? De ce preferă să fie o pasăre de noapte? Cineva știe, știe totul, dar încă așteaptă să vorbească!

    Din colțul rotunjit al elegantului bar, printre luminile înșelătoare, printre hohote de râs, printre țipete alintate de femei, Lara privește un singur bărbat, unicul bărbat care i-a trezit interesul.

    Toată feminitatea ei picură pe marmura încăperii, picură de pe scaunul înalt și elegant, picură moale și dulce, sacră și frumoasă spre a-i spune să vină cu ea într-o călătorie lungă și proprie.

    Lara nu e o formă printre alte forme și nici o magie printre altele, e lama bine ascuțită, formidabila plăcere a orbului de a face și de a aduce interogația la persoana I.

    Întoarsă cu spatele la bar, se ascute-n privirile lui, strălucește clasic și modern, voluptoasă, nu într-un anumit timp, ci într-un acum pe care și-l dorește înspre zări inimaginabile.

    –  Ce-avem noi aici?

    Puțin răvășiți ochii lui albaștri o măsoară amuzați, dar în același timp cu mult interes.

    Conturându-se din formă fluorescentă în carne și oase, Sebastian zâmbește ca un cunoscător al răspunsului care se lasă așteptat.

    –  Eu sunt Sebastian… tu?

    –  Lara, răspunde pasărea răsfirându-și aripile prin ar-șița de pe umeri.

    –  Sunt liber în seara asta, nu ai vrea să facem o plimbare?!

    –  Te-ai întrebat dacă eu sunt liberă? Nu crezi că aș putea să nu fiu?

    O privi și îi șopti încet, aplecându-se spre înainte, aproape atingându-i părul:

    –  Știu că ești disponibilă, mi-a spus mie o păsărică în timp ce mă deplasam spre bar. Ești încântătoare și știu cu ce te ocupi… așadar – ești liberă și cât?

    Lara zâmbind toată floare, întinse cu grație o mână și, fără să vorbească, strânse ușor palma lui, în semn de plecare într-o lungă călătorie, răsfățându-se într-un accept cu plete fluorescente și o flacără tulburată straniu.

    Lara nu e o curvă, nu e o prostituată de lux, e o artistă… pentru ea aceste momente sunt doar preludiul unui act creativ.

  • Puzzle de mătase – Mariana Cornea

    Puzzle de mătase – Mariana Cornea

    Să realizezi un puzzle, puzzle de mătase, din realități multiple și din imaginarul creator de fantezii când erotice când dramatice, este un adevărat tur de forță.

    Mariana Cornea pretinde că a început să scrie de puțină vreme, de prin noiembrie 2015, însă maniera lirică trădează faptul că a fost ,,bântuită” de poezie cu foarte mult timp înainte, dacă nu cumva din adolescență.mariana-cornea Puzzle de mătase - Mariana Cornea

    Iubirea, tema aparent centrală a textelor, nu este decât idealizată, construcția în jurul acesteia creează pragul dintre oniric și realul șovăitor, deci nici realul nu este pregnant, ci doar aparescențele unor proiecții.

    Pentru că lucrează în mediul spitalicesc, până și natura o vede ca un salon de spital, toate ființele suferind de iubire, fie ea doar râvnită.
    Fuga de realitate este mai mult o incursiune în cum ar crede ea că ar trebui să arate realitatea, nu mereu ne-gată, nu mereu blamată, dar nici lăudată.

    El, acel iubit, romantic, hoinar, poet, este un personaj căruia i-a dat însușirile unui bărbat din trecut de care încă mai este îndrăgostită.
    Adesea a lăsat impresia că acest bărbat nu a existat și nici nu va fi vreodată.

    Ceea ce este lesne de remarcat la versurile Marianei Cornea este echilibrul, dozajul chibzuit, fără a abuza de metafore, dar și erotismul plasat cu decență, sugerat și nu în ultimul rând cromatica, simțurile provocate, mă refer la văz, auz, tactil, într-un mod minimalist, sugestiv.

    Scrierea acestui volum de versuri, eliberată de frustrările depărtării de pământurile natale, autoarea locuiește în Italia, lăsarea doar ici-colo de aluzii la dezrădăcinare, face să nu o putem include în noul curent literar specific celor din diaspora, emigrantismul, ci mai de grabă în influențele douămiiste și chiar optzeciste deși structura textelor respectă pretențiile actuale internaute.

    Obsesivele culori, cuvinte, simboluri, lasă senzația de legătură între texte și impresia că întreaga carte este o singură poveste.
    Absența patriotismului de paradă, lăudabilă, mai toți cei din diaspora par prea aprinși cu acesta, și lejeritatea textelor, cifrurile fiind sugestive și nu adevărate capcane, face din acestă carte una accesibilă, cu parfum exotic, alocuri cu stângăcii, copilării, un fel de joc de-a mărturisirea dar și de-a imaginarul plasat în cadre răsfrânte.

    Preponderent laică, își mărturisește credința în iubire, iar divinitatea este privită ca pe ceva prea înalt, aproape inexistent. Realul fiind părți create din iubirile celor de aici de jos.

    Lamentarea, tânguitul acela melancolic, dorul, feminitatea expusă pregnant și fără inhibiții, chiar dacă simbolurile folosite sunt ușor clasicizate, ori luate de acolo, fac împreună un decor fix ca un puzzle.

    Un puzzle nu doar de răsfrângeri ale stărilor și sentimentelor exprimate sau a alegerii șirului textelor, ci și de formule poetice deseori surprinzătoare. Tabloul totuși nu este terminat, aici cred că este forma de a transmite intenția de a merge mai departe pe drumul condeiului și cu siguranță vom avea parte de lectură și mai incitantă pe viitor.

    Pentru a întări cele spuse până aici vă supun atenției doar câteva ,,piese” din acest puzzle de mătase:

    calculăm, calculăm…

    nimic nu e firesc în jocul iubirii
    ecuație cu prea multe necunoscute
    rezolvată greșit de prezent
    dor nebun te-ajunge, secunde
    găsite rătăcind în viitor pe amintiri pierdute
    cuvintele sunt de prisos, brațe încolăcite
    trupuri flămânde, buze uscate de dor
    colonie de fluturi locul își fac taman în stomac
    e iubirea când nu te aștepți
    nu sunt depărtări, linii paralele
    timp sau spațiu
    simple întâlniri în punct de orizont
    dar știm, nimic nu e întâmplător însă
    ecuația vieții ești tu

    Și acum să vedem cum colorează stările chiar și când firesc ar fi fost să fie ternul, umbrele, în cerneli

    născută / din șoapta tăcerii / din picătură albastră
    infinit spart în / mii de tăceri / tainic albastru / dorința de a iubi / cerneala / misterul / gândului, dorința / asta sunt
    o pată albastră /

    himera de verde

    ce vrei să faci
    din lut divin m-ai modelat
    inima din stea
    suflare mi-ai dat din puful păpădiilor
    în ochii tăi verzi m-ai învățat să văd comori
    lucrurile neștiute
    ador privirea ta, trupul în trup
    vis erotic, sărut înalt, zborul de pescăruș
    vis auriu, cu luna dansând, simfonia iubirii

    tăcerile ning dintr-odată
    mă împrăștie prin mări de nisip
    în patru zări și mor lent
    revino, hai revino cântând iubirii
    himeră de verde

    Am lecturat întregul volum de debut al Marianei Cornea, cu convingerea tot mai limpede prin fiecare text parcurs, că ne-a oferit unele dintre cele mai sincere confesiuni de suflet despre cum simte și înțelege ea să se manifeste în fața absențelor, distanțelor, spațiilor tot mai restrânse în jurul nostru, timpul tot mai iuțit, în fața părăsirilor, a vârstelor care se succed firesc, cu bucurii proaspete și încredere.

    Să nu țineți seama de unele aparente incoerențe, ele fac jocul liric, nici de eventualele slăbiri de ritm sau valoare, în viitoarele volume vom avea cu siguranță tot ceea ce ne-am fi așteptat în acesta, dată fiind forța cu care a pășit în lumea noilor autori.

    Valeriu DG Barbu

  • Ottilia Ardeleanu – melancolia este fericirea de a fi trist

    Ottilia Ardeleanu – melancolia este fericirea de a fi trist

    mare lasă-mă să-ţi spun ceva

    ottilia-ardeleanu-300x300 Ottilia Ardeleanu - melancolia este fericirea de a fi tristviaţa m-a chemat la întânire eu nici nu ştiam cine este
    îmbrăcată modest avea un fel de a se exprima încât
    m-am învoit să ies în lume ea m-a abandonat cum îşi lasă fluturele coconul
    am avut mai multe mame dintre care una patria
    nu puteam să-i spun pe nume până nu am vizitat logopedul
    prima oară de cuvântul iubire acolo am aflat
    mai aveam mult până să experimentez
    pe carnea mea am plâns dezbrăcată de mentalităţi
    pe urmă am ajuns pe planeta bărbaţilor şi
    nu ştiam cum să mă comport aici nu mai era de îmblânzit o vulpe
    aici era vorba de vânătoare zveltă mă aruncam în ape mă
    scufundam ura trecea glonţ pe lângă mine gata să mă nimerească
    am asimilat întâiul cuvânt din abecedar singurătate
    nu am trecut clasa de la sine înţeles că eram
    altfel toate lucrurile grele au trecut
    mai întâi pe la mine ca pe la un controlor de bilete pentru moarte

    după ce te-am întâlnit m-am minunat de parcă aş fi descoperit
    o nouă planetă iluzia că voi putea să fiu însămi fără intervenţii războinice
    dinafară cerul se vedea cât o secure care îmi tăia speranţa în două
    şi o băga pe focul unui amurg în plină ocupaţie

    portret în schimbare

    când ies din mine cu ochii închişi trupul
    pe care îl port de obicei stretch
    se moleşeşte şi cade ca o rufă

    mirosul lui adulmecat de departe atrage
    oamenii poartă figuri dali sufletul şi
    umbrele lui în oglinzile vieţii se reproduc uriaşe
    manifestaţii de culoare

    cu cât mă depărtez de mine cu atâta simt
    pe altcineva probează trupul meu unic Designerul
    îşi freacă mâinile de bucurie soarele iese ca
    o torţă din mare inima lui rezervă pentru zile cu nori

    să mă întorc înlăuntru înseamnă să scot
    în stradă actorul deghizat cu sinele meu
    încercând să mă joace
    un rol secundar de funcţionar muncind zi
    lumină ca să-şi plătească datoriile în viaţă

    bănuieşte ce vreau îmi face loc
    apoi ca şi cum m-aş îmbarca pe arca lui
    Dumnezeu mă salută de pe punte

    despre un artificiu de vreme

    în ţinută militărească toamna
    aşa tânără mi se pare
    de parcă ar fi schimbat data
    un administrator face artificii
    să meargă brici timpul
    taie în carnea mea moale
    proaspăt bronzată cu soarele
    ca un costum de baie sexi

    şi dă raportul oamenilor de orice fel
    cu mâna la chipiu îi scapă câteva gânduri
    pe-o creangă se răvăşesc într-o armonie
    numaidecât înţeleasă
    filarmonic îşi numără zilele până la
    următorul eveniment aplaudat
    cu artificii de calcul

    se petrece uman
    cu fumuri şi lichid în arome
    şi câţiva paşi de defilare
    simularea zborului frunzelor pe harta
    păzită zi şi noapte
    de mine mă tem de mişcările astea care
    ar putea declanşa
    neliniştea unei iubiri
    fără graniţe

    totul e să mergi până la capăt

    dăduse toamna în oameni
    dumnezeu tânăr şi trist făcea autostopul
    iubitule
    să-l luăm cu noi
    mai singur ca niciodată mai neîncrezător
    a intrat în vorbă o turbulenţă bizară ne îngrijora
    nu ştiam nici măcar unde să-l lăsăm
    dacă să-l lăsăm şi de ce
    importanţi ca fructele dorite dintr-odată
    ne-a întrebat dacă ne iubim şi cât de frumos toamna făcea cununi
    din lauri trosneau gândurile noastre credincioase
    aşa credeam când mi-a pus un deget la tâmplă
    şi mi s-a părut că vrea să curme
    distanţa până la el
    mi-era mai dragă viaţa de teamă poate un noian de frunze acoperise
    parbrizul nu mai vedeam
    în afară era pustiu dumnezeu
    ne încerca
    acel simţământ de dăruire a vieţii şi a morţii
    stârnit de aici
    din sacrificiul cuvintelor

    e atât alb care vine spre mine

    cât de haină să fii inimă
    să te hrănesc cu sângele meu
    şi să-mi refuzi orice intervenţie
    de a te face mai bună decât eşti
    lasă mâinile astea curate să deschidă o uşă măcar
    acolo unde iubirea e
    ca un puşcăriaş care nu a văzut de ani lumina
    în timp ce tu îi pui lanterna în ochi
    se fereşte involuntar şi dureros fuge
    în multul întuneric obişnuit
    să se dea bine pe lângă oameni singuri

    cineva doreşte să intre încet
    să aerisească locul umed să schimbe
    ceva pe culoarele obscure mirosind greţos a
    singurătate
    zănatico ai pus gratii
    de parcă de obiecte de fier ai tu nevoie acum
    în loc de-o mână care să-ţi armonizeze
    pulsul pe muzica destinului

    se lasă atât de alb înăuntru
    liniştea care nu doare
    căldura unui anestezic molatic
    ademenitor viaţa pare o navă
    lovită de stânci după ce ai trecut
    prin moarte scapă cine poate

    îmbibate cu tăcere

    luminile oraşului ne prind în plase de fluturi
    ne zbatem în ele şi nu putem ieşi
    avem viaţă scurtă
    un fel de carpe diem

    străzile merg din una în alta ca un zid care se vede
    de pe lună suntem infraroşii
    ne iubim
    pe o anume frecvenţă
    de mână clădirile se fac mici
    în umbrele noastre
    sunt lucruri nespuse

    muzica se lasă în flaute de nori
    strânşi în palme întocmai unui nod în care
    păstrăm iubirea o mică rezervă pentru zile aprige

    alergăm prin hexagoane viaţa curge miere
    şi lapte se lasă dimineaţa în ochii lumii
    care încă mai crede în
    filozofi
    noi avem nălucile noastre
    ne ţin de urât
    aceleaşi gânduri fac zmeie cuvintele
    să nu se prăbuşească

    melancolia este fericirea de a fi trist

    nu mai este nimic de făcut nimic de aşezat la locul lui
    orice mă atinge mă doare clipa în care mi-ai mărturisit
    că totul în artă este autoportret şi că arta este drumul cel mai scurt între
    doi oameni ca noi pedepsindu-se asemenea lui midas cu dragostea
    pentru a transforma totul în poezie

    am respectat regulile priorităţii am stat în spatele tău
    ca un personaj secundar cum nici pictorul nu se zăreşte dintre
    protagoniştii pânzelor fresce ale sinelui pus pe seama altor chipuri

    dacă am depăşi reprezentarea noastră şi am pune totul
    pe seama inspiraţiei pure îngerii din noi ar fi ca iernile lui bruegel

    dar mi se pare că nu datorăm nimic nimănui şi că
    singurul lucru de care depindem este iubirea