Autor: Valeriu Barbu

  • MILA – un roman tulburător al scriitoarei Mariana Cornea

    MILA – un roman tulburător al scriitoarei Mariana Cornea

    Nu ai nici cea mai palidă idee cine ar putea fi Mila dar, și mai important, parcursul ei prin păinjenișul unui roman de-a dreptul tulburător. Un omagiu femeii dar și vieții.

    O parte din poveste se petrece în anii grei de dinainte de 89 dar cartea nu este doar o radiografie a unor vremuri, întâmplări, sau biografia unei femei oarecare… cartea este ca o operație pe cord deschis…

    …o trepanație sau o implozie a celor mai contrare postùri și sentimente, totul prezentat sublimat, metaforic, totodată neasemuit de realistic…

    Mariana Cornea în pielea prozatorului preocupat de introspecție izbutește să aducă la lumina cititorului imagini și senzații năucitoare.

    Cartea este pe alocuri plumburie dar emană lumină și fericire, invită la reflecție și sinceritate, la speranța care nu moare ultima, ci …niciodată… (Valeriu DG Barbu)mila-mare-700x504-1 MILA - un roman tulburător al scriitoarei Mariana Cornea


    Fragment din romanul MILA – publicat la Editura Minela – București


    …Cum a început povestioara asta? Cu alte povestioare, prea mici să devină istorii, prea mărunte, prea înghesuite să țină în brațe soarele diavolesc de obositor, prea tinere să fie femei, prea cuvioase să fie curve. Și un coșmar!

    Ce e aici atât de interesant? Intrăm să cuprindem întunericul și lumina, cu ochii larg deschiși, atingem femeia, castaniul părului, rochia și supunerea, brațele ei strânse, dar nu suntem curioși să îi știm oftatul și fericirea.

    Acum alte posibilități nasc alte brațe, un trup pregătit să taie castaniul, pierzându-și puterea.

    Acesta va fi adevărul, încălțat cu cizme lungi din cauciuc; respiră adânc, respiră adânc! E un vis?

    Cine poate suci altceva să nu fie un vis? De fiecare dată sunt milioane de fețe într-un adevăr remarcabil de jalnic. Milioanele acelea sunt creaturi sălbatice, ser înecat în fum și cenușă.

    Dacă vrei să-i vezi verdele, trebuie să știi unde să privești! Desigur, unde este femeie, nu simți că stă în piatră tot ceea ce trăiești într-o iluzie, într-o tavernă, în orice prostie.

    Lara privește grotescul meu, sunt eu, Mila. Chiar te rog, privește gunoiul în cutia asta frumoasă!

    I-am aplicat o ghirlandă de flori, flori din hârtie creponată, casele și turnul bisericii mele, care se împreunează cu abandonul și păzitorul meu.

    Nu sunt printre cele care fiind pe moarte, ar implora cerul să-i salveze sufletul, sunt printre cele care discută despre răzbunare, despre drept și strâmb. Sunt doar voința celor ca mine, cu Biblia într-o mână iar în cealaltă – fuga totală.

    De aici începe întregul de străbătut. Superioritatea și iremediabilul altora mi-au otrăvit traseul, mi-au mai rămas cinci pași și tu te vei lăsa în seama mea, pentru că nu există antidot. Acum eliberează-mă!

    Te eliberez de frânghia care ne leagă doar pe pământ, în timp ce acești cinci pași, sunt cinci moduri carnivore prin care vom pieri.

    Se prea poate să devin vizibilă, dar tu, Cleopatră, cu privirea și agilitatea acelui ,,niciodată”, lovește-ți lutul până se sparge!

    Nu vom mai fi un întreg, o apariție cu tendința schizofrenică de a experimenta vindecarea; te văd murind, tu mă vezi murind, nimeni nu a reușit lucrul acesta, doar noi două, nimeni nu a văzut pe nimeni murind.

    Iarna asta e mai geroasă ca de obicei, dormitorul a devenit o cameră frigorifică, știi, sângele acela răvășit este val de gheață și pulbere iar carnea atârnată de draperie, liniștea celor două ferestre, nu mai urlă semnalul SOS.

    Lara, pentru ce să mai rămâi aici? Lara, pentru ce să mai rămân? Pentru ce să te mai unduiești pe tocuri înalte, să-ți mai freci coapsele de mizeriile acestui oraș, pentru ce să-ți mai agăți ghirlanda și ochii de acest grotesc?

    Privește, te voi zgâlțâi până te vei așterne pulbere, asta dacă vei refuza să faci ce-ți sugerez, îți voi suge sângele cum lipitorile și întunericul nopții prin care definitivul spune lucrurilor pe nume.

    Nu plânge, nu ai de ce, viața asta schițată așa, în batjocură, pe o bucată de carton presat, nu merită să rămânem! Chiar și o piatră, ca să aibă o moarte de două ori, se repetă în cinci pași decisivi. Care sunt?

    Răbdare, draga și iubita mea prietenă, răspunsul meu va provoca întrebări, de aceea prefer să ți le formulez eu, despre cea care începuse când încă nu se sfârșise, așa cum se cuvine.

    Toamna venise fără să o aud, fără să îi văd măreția iar Cristi, care până atunci, cu regretul șarlatanului, intra în lutul meu povestindu-mi despre dragoste, despre corpul format din lucruri atât de subtile…

    …rămânea mai des peste noapte, încălzindu-mi picioarele cu grijă, ascultând vibrațiile legăturii cu ombilicul meu, iar eu respiram în corpuri diferite, cred.

    Câteodată, Lara, schimbările devin realitate și te surprind, te surprind cu dinamica hotărârii de a se cristaliza.

    Adeseori, alături de sine plângi momentele importante din viața ta și fără să îmbrățișezi sinuciderea, trecutul șfichiului cântă zi și noapte, iar tu, Lara, nu știi bătălia nouă…

    …săruturi sub forma unui pumn bine plasat să-ți sfărâme mersul, trasul de păr, mângâieri sub forma loviturilor de picioare, martoră a descompunerii timpului.

    Timp, ce este timpul, draga mea? O roată dezlănțuită, un râs mistic aparținând aceluiași potir.

    Adeseori o mare minciună conține un mare adevăr și te întrebi dacă prin înșelarea cuiva, diferența e obligatorie.

    Să devin nemuritoare, mi-am unit murirea cu murirea lui, fără încetare îl iubesc Lara, îl iubesc, măcinată de copilărie, măcinată de prezent, măcinată de disperare.

    În noaptea eliberării, în noaptea de un octombrie neauzit de mine, în noapte, cred că îmi e rău, de fapt din timpul zilei, încovoiată de durere respir, respir adânc. Respiră! strigă tovarășa. Respiră! repetă Cristi.

    Tovarășa îmi răscolește din când în când interiorul, și doare teribil Lara, par atât de pipernicită în patul care, prin găsirea sa nu a pierdut nimic din părțile picante ale povestioarei, dar acum, înecat în sânge, rătăcește pe undeva unde suntem.

    Cei doi șușotesc de zor cu privirile albite de dumnezeirea actului ce va sosi curând. Iată, a sosit înconjurat de un templu, nu e nici un alt templu ca el, pentru că locul lui e aici, este acolo!

    Nu înțelegi, pe cine trebuie să convingă acest lucru? Misterul care îmi ținuse viața în această rea-litate, privea afară ceva îndepărtat.

    E redobândirea liniștii, o duminică istovită, prima duminică liberă de vreo două luni încoace.

    Lumina năvălește obraznică în camera aflată în dulce penumbră, adâncită în somnul letargic al trupurilor și înjură corect, ca după dicționar, neliniștea străzii, încrucișarea lucioasă a semaforului la cinci și jumătate.

    E atât de stăruitoare, încât aerul își bagă degetul în răcoarea albastră din locuința de la etajul trei, zâmbind stânjenit, atinge carnea și glasul strident al unei ambulanțe până la muchea tavanului.

    – Mmmm! ce naiba se întâmplă? mormăi cu glas cleios bărbatul, prelungit ca o uitare imensă  într-o nedeslușire în care ființa sa se regăsește.

    Nu am pic de pace! mormăi din nou, retrăgând cu atenție brațul de culoarea bronzului, din împrejurul tărâmului pe care adoră să hoinărească.

    Își freacă fruntea nervos, își arcuiește valul de carne și oase fără efort, îndreptându-se cu pași de fiori înspre mica bucătărie, care puse stăpânire deodată pe mintea lui.

    – O cafea, o cafea, să îmi iau doza! rostește în timp ce se îndreaptă ca o mașină teleghidată de o mână nevăzută înspre aragaz.

    Cafeaua, un amestec de năut și cine știe ce alte bazaconii comuniste, îl aștepta într-o cutie de ness. Maria încă doarme după tură… a ajuns acasă pe la unu noaptea. Muncește mult și conștiincios, muncește cu oamenii și pentru oameni.

    Secția de obstetrică-ginecologie din clădirea maternității spitalului județean e un sector foarte greu, unde decretul antiavort al ,,minții luminate”, din înalte rațiuni pentru nașterea ,,omului nou”…

    …forțează femeile să devină mame și victime, personalul medical nu suflă nimănui cauzele deceselor, e un subiect tabu.

    Sărmanele, să scape de sarcinile nedorite, își introduc obiecte, plante de tot felul, apelând la așa zișii medici care, pe bani grei, provoacă avortul în condiții mizerabile.

    De multe ori aceste nefericite ajung la urgența spitalului și sunt obligate să spună ce, cum, cine, ca mai apoi, după zile de spitalizare în salonul septic, asta dacă au șansa să scape cu viață, sunt chiar arestate.

    Și toate astea se întâmplă să sporească natalitatea. Maria și colegii ei sunt obișnuiți cu vizitele neașteptate ale miliției și procuraturii care controlează la sânge fișele bolnavelor. Câtă disperare!

    Cristi M. meditează la toate astea cu tristețe pentru că el și Maria, în 18 ani de căsătorie, nu au avut șansa de a avea un copil. Dragostea lui, dragostea ei, dragostea lor, purtătoare de păsări le e parâma.

    El are convingerea că vor reuși să aibă un copil al lor, încercase de multe ori să îi sugereze adoptarea unui bebeluș, dar ea se împotrivea de fiecare dată ideii până aproape de depresie.

    Cu alte cuvinte, doar un copil, sânge din sângele ei, un copil, sânge din sângele lui va intra în viața lor, numai și numai atunci comuniunea lor va fi desăvârșită.

    (…)

    –  Nu plânge, ești perfectă, Lara!

    Zgomotul pantofilor simpli și eleganți, pare o dulce frământare în pântecul orașului aproape adormit, când doar păsările nopții flutură destine și răspunsuri celor care vor să asculte.

    Clubul o întâmpină cu o petrecere privată mai largă, la care ea nu a fost invitată, dar Gică, băiat finuț, făcu semn bărbatului de la intrare să o lase să intre.

    Muzică jazz în surdină, bufet chic așezat cu grijă într-un loc îndepărtat și la vedere celor care vibrează în acest spațiu; femei frumoase și elegante, bărbați atrăgători, puși la patru ace… pare că Orașul luminilor s-a transferat aici, în fiecare parte.

    Pe ringul de dans, perechi înlănțuite cu disperarea unui cuvânt numit roată, cu smerenia alcoolului, călătoresc în jurul unui întreg fluid, unde oare se duce?

    Iar la mese, cocteiluri de toate gusturile și culorile întâlnesc viețile anterioare celor ce mai reușesc să-și amintească.

    Lara strălucește ca o regină așezată la bar pe scaunul înalt care îi dăruiește și mai multă distincție, în timp ce Gică, serviabil și încântat de prezența ei, îi oferă din partea casei un cocteil inventat de el… Goodbye to you.

    Lara, încântată de combinația de alcool, fructe de pădure și secretul neîmpărtășit a lui Gică, a lălăit chiar și un început de cântec, încă neauzit și necompus de nimeni, dar care conține cuvinte magice, gata să nesfârșească seara până în zori.

    Lume selectă, oameni cu bani, chipuri enervant de regăsite în vederea Larei, solicită spiritele supraviețuirii.

    De ce se află aici? De ce preferă să fie o pasăre de noapte? Cineva știe, știe totul, dar încă așteaptă să vorbească!

    Din colțul rotunjit al elegantului bar, printre luminile înșelătoare, printre hohote de râs, printre țipete alintate de femei, Lara privește un singur bărbat, unicul bărbat care i-a trezit interesul.

    Toată feminitatea ei picură pe marmura încăperii, picură de pe scaunul înalt și elegant, picură moale și dulce, sacră și frumoasă spre a-i spune să vină cu ea într-o călătorie lungă și proprie.

    Lara nu e o formă printre alte forme și nici o magie printre altele, e lama bine ascuțită, formidabila plăcere a orbului de a face și de a aduce interogația la persoana I.

    Întoarsă cu spatele la bar, se ascute-n privirile lui, strălucește clasic și modern, voluptoasă, nu într-un anumit timp, ci într-un acum pe care și-l dorește înspre zări inimaginabile.

    –  Ce-avem noi aici?

    Puțin răvășiți ochii lui albaștri o măsoară amuzați, dar în același timp cu mult interes.

    Conturându-se din formă fluorescentă în carne și oase, Sebastian zâmbește ca un cunoscător al răspunsului care se lasă așteptat.

    –  Eu sunt Sebastian… tu?

    –  Lara, răspunde pasărea răsfirându-și aripile prin ar-șița de pe umeri.

    –  Sunt liber în seara asta, nu ai vrea să facem o plimbare?!

    –  Te-ai întrebat dacă eu sunt liberă? Nu crezi că aș putea să nu fiu?

    O privi și îi șopti încet, aplecându-se spre înainte, aproape atingându-i părul:

    –  Știu că ești disponibilă, mi-a spus mie o păsărică în timp ce mă deplasam spre bar. Ești încântătoare și știu cu ce te ocupi… așadar – ești liberă și cât?

    Lara zâmbind toată floare, întinse cu grație o mână și, fără să vorbească, strânse ușor palma lui, în semn de plecare într-o lungă călătorie, răsfățându-se într-un accept cu plete fluorescente și o flacără tulburată straniu.

    Lara nu e o curvă, nu e o prostituată de lux, e o artistă… pentru ea aceste momente sunt doar preludiul unui act creativ.

  • MEDALION – Poeme de Liubastra (Liuba Botezatu)

    MEDALION – Poeme de Liubastra (Liuba Botezatu)

          În loc de introducere:

    Nu eu scriu poezie, poezia mă scrie pe mine. Vine, aparent, de nicăieri și mă subjugă până în momentul în care o aștern în cuvinte, iar odată cu eliberarea ei, îmi reprimesc și eu libertatea… (Liubastra)

    Poemul nu se scrie,

    se naște în eter

    multe veacuri înainte de ființarea pe pământ.

    Poemul nu se scrie, se simte

    vibrația-i dansantă în jurul aurei poetului.

    Poemul simte poetul, îl alege cu grijă

    așa cum sufletul copilului își caută mama

    înainte de prima bătaie de inimă.

    Poemul nu se scrie, se naște din condei

    precum o arie divină, ce a primit acordul

    să înalțe omenirea.

    Tu…

    oare știi că poemul acesta respiră a tine?

    Ți-am luat spiritul și l-am zidit

    așa cum Manole și-a ridicat mănăstirea

    pe sufletul Anei.

    Te-am sacrificat ca pe un miel de Paște

    în poemele mele

    și nu ți-a spus nimeni.

    Tu…

    oare știi că poemul acesta pulsează de tine

    și crește cetate în jurul tău?

    Suntem cuplul perfect în poezie, necunoscutule;

    te cunosc mai bine decât palmele mele

    mânuind bidineaua cuvintelor.

    Oare știi că ți-am sfințit sângele, jertfindu-l

    pe altarul Marii Deveniri?

     

    La capătul tăcerii

    (în memoria străbunilor mei deportați)

    La capătul tăcerii

    sunt eu, țipătul

    ultimilor străjeri ai neamului,

    prigoniții în Siberii pentru iubire de Patrie,

    condamnați la moarte pentru vrednicie,

    huiduiți, bătuți, schilodiți pentru păcatul de fi

    Român.

     

    La capătul tăcerii geme pământul

    de minciuna sovietică

    făcând din străbuni dușmani ai poporului,

    torțe vii în lagăre comuniste cu cenușa

    împrăștiată în vânt, să li se uite

    și urma!

     

    Dar sufletul lor înrămat în lespezi de piatră

    nu uită.

    Sufletul lor mai strigă din lumea de dincolo

    despre calvarul bolșevic.

    Nu tace, ci urlă-n morminte,

    tace vorbind printre crânguri,

    vorbește plângând…

     

    La capătul tăcerii

    se înalță el, strigătul

    ultimilor eroi reduși la tăcere,

    furați de credință, înfometați de pâine,

    alungați pe meleaguri străine,

    îngropații de vii.

     

    La capătul tăcerii suntem noi

    urmașii morților noștri,

    care nu am uitat cine suntem,

    de unde venim,

    pentru ce mai trăim.

     

    La capătul tăcerii

    amintirea stă neatinsă.

    Arzând…

     

    Elucubrații lirice

    Și dacă-ți spun că te cunosc demult,

    De foarte de demult și de departe,

    Și te-am creat din vise și din lut

    Așa cum din neant se scrie-o carte.

     

    Și dacă-ți spun că nu e Dumnezeu

    Cel care din pământ ți-a dat ființă,

    În ochiul minții din lăuntrul meu

    Te-am adunat sămânță cu sămânță.

     

    Și din cenușa unor vise arse

    Te-am reclădit, apoi, pe un cer nou,

    Cu urmele speranțelor rămase

    Cuvintelor le-am făurit ecou.

     

    Iar dacă-mi este teamă să m-apropii

    De zămislirea mea, de visul tău,

    E pentru că nu vreau să spulber stropii

    De ideal țesut în gândul meu.

     

    Și poate că fiind doar o fantasmă,

    Un adevăr mai virtual ca restul,

    Învăluit de raze și de plasmă,

    Iubirii îi vei fi pe veci căpăstrul.

     

  • INTERVIURI – Claudia Minela cu Doina Roman

    INTERVIURI – Claudia Minela cu Doina Roman

    Doina Roman s-a născut în Ploiești – „…într-o vară minunată când se coc cireşele, în zodia gemeni, într-un cartier industrial, unde trandafirii se udă cu apă în care pluteşte o geană de petrol… într-o zonă în care ai prieteni nişte rezervoare uriaşe. Un salcâm, un plop, déjà sunt feţi frumoşi şi uneori dudele mi se păreau binevoitoare şi cu maniere, mai ales cele albe şi grase”.doina-roman INTERVIURI - Claudia Minela cu Doina Roman

    Este absolventă a Colegiul Mihai Viteazul și a Business Administration la Open University Business School, UK, cu o diplomă profesională în management.
    A lucrat în MAPN, apoi ca director de finanţe şi administrativ la Agenţia de presă Reuters din România, până în anul 2003, când a înfiinţat o firmă la care este în prezent General manager .

    E pasionată de sport, artă, literatură, animale de companie. A debutat în anul 2014 cu romanul „Pragul”, publicat la Editura Tracus Arte, proză fantasy. Tot în 2014 a avut loc lansarea volumului de debut în poezie -„Maestrul şi jumătate lebădă ”, avându-l ca partener pe poetul Gabriel Gherbăluță din Galaţi. A publicat poezii în revista româno-ucraineană ,,Mantaua lui Gogol”, a terminat cel de-al doilea volum – Pragul 2 ,,Umbra martor”- publicat la Editura Tracus Arte. Lansarea a avut loc la Salonul Internațional de carte Bookfest în mai 2015. Are în lucru un nou volum de versuri, în colaborare cu poetul Gabriel Gherbăluță din Galați și cel de-al treilea volum al romanului Pragul.

    Claudia Minela – Ai un nume predestinat, Doina (poezie), Roman (proză). Eu cred că nimic nu e întâmplător. Am avut bucuria să te cunosc mai întâi ca scriitor, în 2014, la Târgul de carte Bookfest, mai apoi ca om. Ești o persoană deosebită care pune mult suflet în tot ceea ce inițiază. Ce te-a determinat să alegi ca subiect al romanului sentimentele?

    Doina Roman – N-am ales, aşa a fost să fie. Subiectul romanului nu este legat neapărat de sentimente, ci de cum o ducem fără ele. Poţi să trăieşti fără o mână, fără un picior, poţi să trăieşti numai cu ura, numai cu dragostea. Dar să le ai şi să le dai ca plată pentru a trăi, este o încercare îngrozitoare. Instinctul de supravieţuire este cel mai puternic instinct al speciei umane. Ca să supravieţuiască, omul face orice – minte, înşală, îşi dă averea, sufletul, cercetează, munceşte până la epuizare, speră, se roagă – ar plăti oricât. Pentru specia umană este foarte interesant până unde ar putea merge.

    CM – Ai în romanul Pragul atât personaje negative, cât și pozitive. Aș dori să ne oprim puțin la unul dintre personajele negative care, în ciuda faptului că este un escroc irecuperabil, se face plăcut prin felul său de a fi. Are mult umor, motiv pentru care devine simpatic cititorului. Pe mine m-a cucerit. Este vorba despre Pisică. De ce Pisică? Este un personaj inspirat din realitate?

    DR – Toate personajele au bucăți, colaje din realitate, altfel nici nu s-ar putea zugrăvi un caracter fără să ai ceva care ți-a plăcut sau nu ți-a plăcut din lumea actuală. Pictorii au modelele lor, muzicienii sunt inspirați până și de cântecul vântului, al ploii, scriitorii adună și construiesc. Unii mai bine, altii mai rău. Pisică s-a născut ca personaj din trăsături adunate care i s-au potrivit ca o haină, ca o a doua piele. Se numește Pisică pentru că este un metamorf și prefer să ia chip de felină.

    CM – Deși face parte dintr-un clan, cel al vindecătorilor care au menirea să salveze omenirea, totuși are un caracter care nu face cinste neamului său. Este vorba despre Kor, fratele Liei, protagonista romanului. Ce îl împinge pe acesta să-și dorească contrariul? Dacă ar fi să-l compari cu un personaj politic de pe la noi, care ar fi acela?

    DR – Kor este bolnav de putere. Zicala că puterea și avuția te schimbă este adevărată pentru el. Boala puterii nu-i afectează pe toți cei care o capătă, dar cel infectat devine arogant, grăbit, mizerabil, cinic, nechibzuit, megaloman, își bate joc de toată lumea. Dă-i cuiva putere, ca să vezi cine e. Nu îl compar cu niciun personaj politic pentru că las cititorul să-l pună în ce tipar va dori.

    CM – Lia are multe calități ale caracterului tău: toleranță, dorință de a schimba lumea în bine, altruism, generozitate, un personaj puternic. Cum arată lumea ideală în concepția Liei?

    DR – Lia a fost crescută ca un om normal, mama ei a dorit ca ea să fie o persoană obișnuită și nu i-a dezvăluit ce puteri are, în ideea de a nu le folosi greşit. A trebuit să crească, să trecă printr-o furtună de sentimente ca să poată vedea ce înseamnă adevărata prietenie, dragoste, compasiune etc. Lumea pe care și-o dorește Lia este aceea care AR PUTEA FI !

    CM – În imaginația unei cititoare, Crius, kraborul, este bărbatul ideal. Așa l-am perceput în primul volum. Spre dezamăgirea mea, în cel de-al doilea volum, el este total diferit. Cum ți-a venit ideea de a-l face din trei partiții și de ce?

    DR – Crius este un personaj al cărui nume l-am ales dintre numele celor șase titani, copiii lui Uranus și al Geei, din mitologia greacă. Crius este un antierou doar prin înfățișare. Se va război probabil cu Creatorul său, așa cum a făcut și titanul al cărui nume îl poartă și de data asta nu vreau să spun că va învinge cineva. El este doar o matrice și poate lua ce înfățișare dorește în viitor, cu condiția să nu se iubească mai mult pe sine, așa cum a fost proiectat. La această întrebare va răspunde numai el.

    CM – Când scrii, te detașezi de realitate? De unde îți vin ideile fantastice? Să luăm ca exemplu descrierea târgului care pe mine m-a fascinat. Vorbește-ne puțin despre căştile albe, welstgi, despre siropul de tinage, sola, sagave.

    DR – Da, când scriu mă detașez total de ceea ce fac zi de zi. Când încep să zugrăvesc o lume, sunt multe personaje care stau la coadă să intre acolo. Nu vine oricine, trebuie să aibă o poveste, să se integreze și să merite osteneala. Fiecare obiect, plantă, peisaj, apar în carte fie doar sugerate, fie au o descriere în așa fel, încât cititorul să poată fi purtat singur de propria imaginație în această lume.
    Referitor la ce m-ai întrebat – Căștile albe din piele de dragon erau purtate de urii din noua generație pentru că erau de nepătruns, normal, trebuiau să-şi apere creierii verzi cu ceva.

    Welstgii erau emigranți fără drepturi, munceau până la epuizare doar pentru mâncare și adăpost. Oare câte popoare nu o duc în felul acesta? Abia în volumul doi, sub stăpânirea Liei, nu mai sunt vânați și alungați din ținut.

    Siropul de tinage este obținut dintr-o plantă care crește pe insula din ținutul Lacului negru. Un fel de trestie de zahăr cu gust acrișor. Cred că ţine loc de zahăr şi lămâie în acelaşi timp. Doi într-unul.
    Sola este un tutun colorat, în funcție de zona unde crește. Cel mai scump era cel roșu. Fumul care iese din sola are formă de pasăre, de peşte, alimentând viciul fumatului cu o imagine şi o iluzie frumoasă.

    Sagavele sunt plante care cresc numai în ținutul de sub cetate, în lumea Kracilor. Seva lor băută în stare pură are proprietăți afrodiziace și de vindecare. Vinul făcut din sagave, alb lăptos, vă asigur că e delicios, pe lângă faptul că doar dintr-un pahar, te faci praf.

    CM – Imaginația ta nu are limite. Ești fabuloasă, așa cum este romanul. Vorbești acolo despre ,,răzori colorați”. Cum arată ei?

    DR – În mintea mea sunt mai multe tipuri de răzori, dar aș obosi cititorul cu amănunte. Oricum răzorii sunt păsări care cântă minunat, precum canarii timbrado, dacă vreți. Mezedele și grabenițele sunt vietăți acvatice de apă dulce.

    CM – Un alt element care mi-a stârnit atât curiozitatea, cât și interesul, este limba gowskă…- ai în scena luptei reptilienilor niște replici, comenzi: ,,Sali verga ano ibicut ! -Bin arden libis!”. Ce înseamnă ele? Vorbește-ne puțin despre graiul acesta vechi!

    DR –Limba gowscă este specifică vindecătorilor. Numai ei înțeleg această limbă în care se fac incantații, se dau ordine. Este o limbă de care ascultă toate vietățile și lucrurile, indiferent de lumea în care sunt. Și această limbă are un rost în Pragul. Până acum s-au rostit doar câteva vorbe în gowscă și timpul a încremenit. Așa că nu o să fac traducerea cuvintelor ca să terminăm interviul vii și nevătămați.

    CM – Ce ai gândit când ai creat armele vii, precum vipere suliță, ochilidele, bicramii și fiboșii? Te rog, dă-ne câteva detalii despre ele!

    DR– Fiecare vietate este creată cu un scop. Dumnezeu a creat lumea pentru a se bucura de opera sa iar ființelor le-a fost dat să caute comuniunea deplină cu el. Vietățile din ,,Pragul” sunt zugrăvite ca într-o lume posibilă în care Dumnezeu încă nu a dispărut, o lume în care fiinţele îşi aduc aminte la mare primejdie să se roage, o lume în care speranța nu își dă duhul, în ciuda viperelor suliță, a ochilidelor, bicramilor și fibosilor, readucând în mintea noastră echilibrul pe care îl căutăm cu toţii, singuri, în faţa Creatorului.

    CM – Fanii romanului Pragul, printre care mă număr și eu, știu că personajele au trecut două praguri. Urmează cel de-al treilea. Vorbește-ne puțin despre rolul Agenției.

    DR– Agenția este totul. Acțiunea din ultimul roman va dezvălui cine o conduce, de ce, cum, și va răspunde unor întrebări grele. Despre Agenție se pomenește în primul volum, în cel de-al doilea déjà bănuim câte ceva, așa că vorble lui Mary – ,,dacă va fi nevoie vom pleca cu toții’’ – se referă la nevoia de a pleca toți spre cunoașterea adevărului.

    CM
    – Prietenii buni știu că tu cochetezi și cu poezia. Ai publicat în 2014 volumul de versuri ,,maestrul și jumătate lebădă”, volum semnat de încă un autor – poetul Gabriel Gherbăluță – care s-a mulat perfect pe stilul tău original. Cum a decurs colaborarea cu el? Crezi că mai este posibilă o altă experiență în acest sens?

    DR – Poetul Gabriel Gherbăluță este un fin cunoscător al sufletului uman, reușește din condei să schimbe un vânt turbat, într-o iarnă pusă la uscat pe o sfoară din umerii unui cub, până în ciocul unei mierle, dacă e cazul. Așa se face că noi putem scrie împreună. Când eu plec pe alte zări ale cuvântului, el îmi pune sare pe coadă și din asta iese o poezie atipică, microscenariu între vibrația lui de maestru și zborul meu continuu. Îmi doresc mult să terminăm volumul pe care l-am început împreună și care se va numi probabil: Cabaret Gara de Nord.

    CM – Afirmai la un moment dat că un rol important în decizia de a scrie l-au avut prietenii. Ce apreciezi cel mai mult într-o prietenie? Care sunt criteriile în alegerea acestora?

    DR – Prietenia pentru mine înseamnă încredere, înțelegere, iubire și sinceritate. Prietenii adevărați sunt aceia care te critică sincer, care te apreciază când meriți și care te acceptă cu bune și rele, în speranța că și tu ești adevărul lor.

    CM – Dacă ai avea puteri supranaturale, precum personajele din romanul tău, ce ai schimba pentru existența unei lumi mai bune?

    DR – Nici nu vreau să mă gândesc. Revenim la partea cu dă-i putere cuiva, ca să vezi cine e. Cine știe ce mi-ar trece prin cap? Și cu toate acestea, aș dărui omului ,, zborul,, să poată călători unde dorește… vezi ce balamuc ar fi ? stoluri de adolescenți migrând spre țările calde fără pașapoarte, linii aeriene falimentare, căi ferate ruginite, accidente pe traficul aerian déjà aglomerat, pinguini îmbătați cu vodkă de grupuri sosite la picnic din Rusia, platforme de comerț ambulant la granița Pakistanului și drone triste încrucișate cu nanosateliți și mai trişti.

    CM – Ce îți repugnă în viață și ce preţuiești?

    DR – Îmi repugnă lipsa curajului și minciuna. Apreciez adevărul mai presus de orice și modestia.

    CM – La final de interviu, te rog să lași câteva gânduri bune prietenilor, dar mai ales cititorilor tăi!

    DR – Credința și speranța sunt daruri divine. Nu vă vor părăsi niciodată!
    Cred și sper că voi ajunge la inimile și mințile voastre deschise. Dacă nu acum, mai târziu, dacă nu mai târziu, atunci în altă viață. Atunci poate voi găsi o ușă deschisă, voi intra și vă voi spune o poveste despre cum vânezi fericirea și dragostea într-o lume infernală, într-o goană nebună ca să o aduci cu tine copiilor tăi, în lumea ta, să le-o dai zestre.
    Deschide-ți mintea, zâmbește, e soare… citește!

    Interviu realizat de Claudia Minela

  • Puzzle de mătase – Mariana Cornea

    Puzzle de mătase – Mariana Cornea

    Să realizezi un puzzle, puzzle de mătase, din realități multiple și din imaginarul creator de fantezii când erotice când dramatice, este un adevărat tur de forță.

    Mariana Cornea pretinde că a început să scrie de puțină vreme, de prin noiembrie 2015, însă maniera lirică trădează faptul că a fost ,,bântuită” de poezie cu foarte mult timp înainte, dacă nu cumva din adolescență.mariana-cornea Puzzle de mătase - Mariana Cornea

    Iubirea, tema aparent centrală a textelor, nu este decât idealizată, construcția în jurul acesteia creează pragul dintre oniric și realul șovăitor, deci nici realul nu este pregnant, ci doar aparescențele unor proiecții.

    Pentru că lucrează în mediul spitalicesc, până și natura o vede ca un salon de spital, toate ființele suferind de iubire, fie ea doar râvnită.
    Fuga de realitate este mai mult o incursiune în cum ar crede ea că ar trebui să arate realitatea, nu mereu ne-gată, nu mereu blamată, dar nici lăudată.

    El, acel iubit, romantic, hoinar, poet, este un personaj căruia i-a dat însușirile unui bărbat din trecut de care încă mai este îndrăgostită.
    Adesea a lăsat impresia că acest bărbat nu a existat și nici nu va fi vreodată.

    Ceea ce este lesne de remarcat la versurile Marianei Cornea este echilibrul, dozajul chibzuit, fără a abuza de metafore, dar și erotismul plasat cu decență, sugerat și nu în ultimul rând cromatica, simțurile provocate, mă refer la văz, auz, tactil, într-un mod minimalist, sugestiv.

    Scrierea acestui volum de versuri, eliberată de frustrările depărtării de pământurile natale, autoarea locuiește în Italia, lăsarea doar ici-colo de aluzii la dezrădăcinare, face să nu o putem include în noul curent literar specific celor din diaspora, emigrantismul, ci mai de grabă în influențele douămiiste și chiar optzeciste deși structura textelor respectă pretențiile actuale internaute.

    Obsesivele culori, cuvinte, simboluri, lasă senzația de legătură între texte și impresia că întreaga carte este o singură poveste.
    Absența patriotismului de paradă, lăudabilă, mai toți cei din diaspora par prea aprinși cu acesta, și lejeritatea textelor, cifrurile fiind sugestive și nu adevărate capcane, face din acestă carte una accesibilă, cu parfum exotic, alocuri cu stângăcii, copilării, un fel de joc de-a mărturisirea dar și de-a imaginarul plasat în cadre răsfrânte.

    Preponderent laică, își mărturisește credința în iubire, iar divinitatea este privită ca pe ceva prea înalt, aproape inexistent. Realul fiind părți create din iubirile celor de aici de jos.

    Lamentarea, tânguitul acela melancolic, dorul, feminitatea expusă pregnant și fără inhibiții, chiar dacă simbolurile folosite sunt ușor clasicizate, ori luate de acolo, fac împreună un decor fix ca un puzzle.

    Un puzzle nu doar de răsfrângeri ale stărilor și sentimentelor exprimate sau a alegerii șirului textelor, ci și de formule poetice deseori surprinzătoare. Tabloul totuși nu este terminat, aici cred că este forma de a transmite intenția de a merge mai departe pe drumul condeiului și cu siguranță vom avea parte de lectură și mai incitantă pe viitor.

    Pentru a întări cele spuse până aici vă supun atenției doar câteva ,,piese” din acest puzzle de mătase:

    calculăm, calculăm…

    nimic nu e firesc în jocul iubirii
    ecuație cu prea multe necunoscute
    rezolvată greșit de prezent
    dor nebun te-ajunge, secunde
    găsite rătăcind în viitor pe amintiri pierdute
    cuvintele sunt de prisos, brațe încolăcite
    trupuri flămânde, buze uscate de dor
    colonie de fluturi locul își fac taman în stomac
    e iubirea când nu te aștepți
    nu sunt depărtări, linii paralele
    timp sau spațiu
    simple întâlniri în punct de orizont
    dar știm, nimic nu e întâmplător însă
    ecuația vieții ești tu

    Și acum să vedem cum colorează stările chiar și când firesc ar fi fost să fie ternul, umbrele, în cerneli

    născută / din șoapta tăcerii / din picătură albastră
    infinit spart în / mii de tăceri / tainic albastru / dorința de a iubi / cerneala / misterul / gândului, dorința / asta sunt
    o pată albastră /

    himera de verde

    ce vrei să faci
    din lut divin m-ai modelat
    inima din stea
    suflare mi-ai dat din puful păpădiilor
    în ochii tăi verzi m-ai învățat să văd comori
    lucrurile neștiute
    ador privirea ta, trupul în trup
    vis erotic, sărut înalt, zborul de pescăruș
    vis auriu, cu luna dansând, simfonia iubirii

    tăcerile ning dintr-odată
    mă împrăștie prin mări de nisip
    în patru zări și mor lent
    revino, hai revino cântând iubirii
    himeră de verde

    Am lecturat întregul volum de debut al Marianei Cornea, cu convingerea tot mai limpede prin fiecare text parcurs, că ne-a oferit unele dintre cele mai sincere confesiuni de suflet despre cum simte și înțelege ea să se manifeste în fața absențelor, distanțelor, spațiilor tot mai restrânse în jurul nostru, timpul tot mai iuțit, în fața părăsirilor, a vârstelor care se succed firesc, cu bucurii proaspete și încredere.

    Să nu țineți seama de unele aparente incoerențe, ele fac jocul liric, nici de eventualele slăbiri de ritm sau valoare, în viitoarele volume vom avea cu siguranță tot ceea ce ne-am fi așteptat în acesta, dată fiind forța cu care a pășit în lumea noilor autori.

    Valeriu DG Barbu

  • Ottilia Ardeleanu – melancolia este fericirea de a fi trist

    Ottilia Ardeleanu – melancolia este fericirea de a fi trist

    mare lasă-mă să-ţi spun ceva

    ottilia-ardeleanu-300x300 Ottilia Ardeleanu - melancolia este fericirea de a fi tristviaţa m-a chemat la întânire eu nici nu ştiam cine este
    îmbrăcată modest avea un fel de a se exprima încât
    m-am învoit să ies în lume ea m-a abandonat cum îşi lasă fluturele coconul
    am avut mai multe mame dintre care una patria
    nu puteam să-i spun pe nume până nu am vizitat logopedul
    prima oară de cuvântul iubire acolo am aflat
    mai aveam mult până să experimentez
    pe carnea mea am plâns dezbrăcată de mentalităţi
    pe urmă am ajuns pe planeta bărbaţilor şi
    nu ştiam cum să mă comport aici nu mai era de îmblânzit o vulpe
    aici era vorba de vânătoare zveltă mă aruncam în ape mă
    scufundam ura trecea glonţ pe lângă mine gata să mă nimerească
    am asimilat întâiul cuvânt din abecedar singurătate
    nu am trecut clasa de la sine înţeles că eram
    altfel toate lucrurile grele au trecut
    mai întâi pe la mine ca pe la un controlor de bilete pentru moarte

    după ce te-am întâlnit m-am minunat de parcă aş fi descoperit
    o nouă planetă iluzia că voi putea să fiu însămi fără intervenţii războinice
    dinafară cerul se vedea cât o secure care îmi tăia speranţa în două
    şi o băga pe focul unui amurg în plină ocupaţie

    portret în schimbare

    când ies din mine cu ochii închişi trupul
    pe care îl port de obicei stretch
    se moleşeşte şi cade ca o rufă

    mirosul lui adulmecat de departe atrage
    oamenii poartă figuri dali sufletul şi
    umbrele lui în oglinzile vieţii se reproduc uriaşe
    manifestaţii de culoare

    cu cât mă depărtez de mine cu atâta simt
    pe altcineva probează trupul meu unic Designerul
    îşi freacă mâinile de bucurie soarele iese ca
    o torţă din mare inima lui rezervă pentru zile cu nori

    să mă întorc înlăuntru înseamnă să scot
    în stradă actorul deghizat cu sinele meu
    încercând să mă joace
    un rol secundar de funcţionar muncind zi
    lumină ca să-şi plătească datoriile în viaţă

    bănuieşte ce vreau îmi face loc
    apoi ca şi cum m-aş îmbarca pe arca lui
    Dumnezeu mă salută de pe punte

    despre un artificiu de vreme

    în ţinută militărească toamna
    aşa tânără mi se pare
    de parcă ar fi schimbat data
    un administrator face artificii
    să meargă brici timpul
    taie în carnea mea moale
    proaspăt bronzată cu soarele
    ca un costum de baie sexi

    şi dă raportul oamenilor de orice fel
    cu mâna la chipiu îi scapă câteva gânduri
    pe-o creangă se răvăşesc într-o armonie
    numaidecât înţeleasă
    filarmonic îşi numără zilele până la
    următorul eveniment aplaudat
    cu artificii de calcul

    se petrece uman
    cu fumuri şi lichid în arome
    şi câţiva paşi de defilare
    simularea zborului frunzelor pe harta
    păzită zi şi noapte
    de mine mă tem de mişcările astea care
    ar putea declanşa
    neliniştea unei iubiri
    fără graniţe

    totul e să mergi până la capăt

    dăduse toamna în oameni
    dumnezeu tânăr şi trist făcea autostopul
    iubitule
    să-l luăm cu noi
    mai singur ca niciodată mai neîncrezător
    a intrat în vorbă o turbulenţă bizară ne îngrijora
    nu ştiam nici măcar unde să-l lăsăm
    dacă să-l lăsăm şi de ce
    importanţi ca fructele dorite dintr-odată
    ne-a întrebat dacă ne iubim şi cât de frumos toamna făcea cununi
    din lauri trosneau gândurile noastre credincioase
    aşa credeam când mi-a pus un deget la tâmplă
    şi mi s-a părut că vrea să curme
    distanţa până la el
    mi-era mai dragă viaţa de teamă poate un noian de frunze acoperise
    parbrizul nu mai vedeam
    în afară era pustiu dumnezeu
    ne încerca
    acel simţământ de dăruire a vieţii şi a morţii
    stârnit de aici
    din sacrificiul cuvintelor

    e atât alb care vine spre mine

    cât de haină să fii inimă
    să te hrănesc cu sângele meu
    şi să-mi refuzi orice intervenţie
    de a te face mai bună decât eşti
    lasă mâinile astea curate să deschidă o uşă măcar
    acolo unde iubirea e
    ca un puşcăriaş care nu a văzut de ani lumina
    în timp ce tu îi pui lanterna în ochi
    se fereşte involuntar şi dureros fuge
    în multul întuneric obişnuit
    să se dea bine pe lângă oameni singuri

    cineva doreşte să intre încet
    să aerisească locul umed să schimbe
    ceva pe culoarele obscure mirosind greţos a
    singurătate
    zănatico ai pus gratii
    de parcă de obiecte de fier ai tu nevoie acum
    în loc de-o mână care să-ţi armonizeze
    pulsul pe muzica destinului

    se lasă atât de alb înăuntru
    liniştea care nu doare
    căldura unui anestezic molatic
    ademenitor viaţa pare o navă
    lovită de stânci după ce ai trecut
    prin moarte scapă cine poate

    îmbibate cu tăcere

    luminile oraşului ne prind în plase de fluturi
    ne zbatem în ele şi nu putem ieşi
    avem viaţă scurtă
    un fel de carpe diem

    străzile merg din una în alta ca un zid care se vede
    de pe lună suntem infraroşii
    ne iubim
    pe o anume frecvenţă
    de mână clădirile se fac mici
    în umbrele noastre
    sunt lucruri nespuse

    muzica se lasă în flaute de nori
    strânşi în palme întocmai unui nod în care
    păstrăm iubirea o mică rezervă pentru zile aprige

    alergăm prin hexagoane viaţa curge miere
    şi lapte se lasă dimineaţa în ochii lumii
    care încă mai crede în
    filozofi
    noi avem nălucile noastre
    ne ţin de urât
    aceleaşi gânduri fac zmeie cuvintele
    să nu se prăbuşească

    melancolia este fericirea de a fi trist

    nu mai este nimic de făcut nimic de aşezat la locul lui
    orice mă atinge mă doare clipa în care mi-ai mărturisit
    că totul în artă este autoportret şi că arta este drumul cel mai scurt între
    doi oameni ca noi pedepsindu-se asemenea lui midas cu dragostea
    pentru a transforma totul în poezie

    am respectat regulile priorităţii am stat în spatele tău
    ca un personaj secundar cum nici pictorul nu se zăreşte dintre
    protagoniştii pânzelor fresce ale sinelui pus pe seama altor chipuri

    dacă am depăşi reprezentarea noastră şi am pune totul
    pe seama inspiraţiei pure îngerii din noi ar fi ca iernile lui bruegel

    dar mi se pare că nu datorăm nimic nimănui şi că
    singurul lucru de care depindem este iubirea

  • Medalion Laura Cătălina Dragomir

    Medalion Laura Cătălina Dragomir

    plânsul de luni, cel dintâi

    şi dacă-ai venit
    să aibă şi lupii ăştia
    unde pune vina pe carne
    începe de la cineva viu,
    un om care iese cu vinul
    pacea poverii e să stea jos în casă
    în păcat, străduinţa e jumătate din carne
    cea de sus parte.
    nu ştiu ce faci pe vârfuri
    mersul ăsta mereu înainte
    nu e al cui vine să dea de mâncare
    băgat în Dumnezeu
    trăind unde lucrul şi-l face.
    cum nu ştiu de ce pe burtă cercul.
    era să ghicesc eu clavicula înclinată
    şi împreună să-ţi spunem „tată”.
    ca şi cum, lângă mine, fără boală
    de unde e moarte
    ar fi fost spus folosul

    thanatos blues

    în partea asta a morţii
    ştiu mai bine să scriu.
    pe de-a dreptul trece puterea braţului
    în loc de oase se deschide sângele cu râs
    şi mă caut la sân
    ca de carne trecută prin soare.
    a grabă îmi rămân lucrurile
    şi prin cerneală, naşterea dinspre fiu,
    n-o pot creşte singură
    mai bine decât am trăit-o.
    unduie pereţii la trecere.
    în afara asta a morţii,
    despre mine, numai cuvinte.

    cuvânt tânjind umbrei femeie

    crede-le doar în umbletul de deasupra
    poate şi-n punctul de trezire al urmei femei
    toate coaste, înapoi la al nostru aduse.
    la marginea de ştergar
    negrul cărnii cu ele
    oglinda în dezbrăcat, curată.
    eu am un paradis mic
    cu perdele ce fac la lumină
    prima dată
    aşa cum rodul altui trup se pune:
    sfios, fără apă, doar frunze.
    zilele care cu tot cad
    una pusă iar între cele.

    am rupt punţile acheronului

    toti copiii mici se pierd in templu
    măcar odată
    gustul lucrurilor se păzește pe necălcate
    și așteptarea din aer e locul
    unde soarta ți se pune departe
    poate, simplu, din frica ta.
    mamele știu să nu întrebe
    doar trăind lângă viață
    nu se ia salvarea lumii la tine
    treaba Lui e decât toate mai întreagă
    treaba.
    scriu să se facă în mine
    ce din alta vrere vine și pune.
    duminica azi
    la umbra uitatului, moarte.

    punctul terminus

    de undeva vine Dumnezeu
    doar că graba lui,
    fiecăruia după cum îi e umbra
    şi goală oboseala genunchilor
    năpârlirea celor zece porunci
    de la gură ca vaietul
    şi mirosul sicriului
    înainte de luptă, şiretenia şarpelui.
    umblând urmei pe o parte şi alta
    cel de la viaţă
    primul făcut bătrân
    înaintea noastră,
    îndeajuns, masă întinsă.
    de undeva vine Dumnezeu
    şi-n Babel, oglinzilor, o a treia faţă.

    dacă întâiul a fost cuvântul, următorul cine va fi?

    primul Dumnezeu mare
    era doar un copil la sân
    şi eu imi făceam pâinea pe lângă el,
    îmi plăcea că ieşise un Dumnezeu nou şi cuminte,
    acum ştiu că am fost cea mai fericită mamă din lume,
    statul locului la bărbat, cum spunea îngerul.
    obosise timpul din fructul său, un rost singur,
    mergeam cu pas în fiecare zi la fântână.
    în treizeci şi ceva de ani cred că şi-a scos aripile doar de câteva ori,
    pentru minuni sau să râdem la zgomot
    el, un copil; eu, o femeie cu fiu.
    între noi nu mirosea a profeţi
    crucile îl chemau uneori cu treburi
    întelepţii din temple au memoria bună
    şi totul li se face puţin.

    moartea cum o viaţă închisă-n o mare deschisă

    în ziua aia,
    dacă ar fi fost altă zi
    fiecare ar fi ştiut de ale lui;
    veneau unii foc să facă
    nu-mi datorau nimic,
    doar vorbeau despre mine pe merit propriu.
    nu de asta urcasem locului
    mă gândeam că le-ar fi plăcut
    să mai fie cineva cu ei
    cât ovula cenuşă.
    eu avusesem de prisos aripi
    de câteva ori
    şi sub pământ duceam nodul la batistă bine strâns
    rasa iubirii
    c-am ieşit aşa mai războinic.
    cred că era când cerşetorul murise
    cu vederea la mare deschisă
    să faci unu cu el întregul
    fiecare știe:
    se întâmplă doar dacă ai plan,
    nu zic de vis.
    convine să construieşti
    după ce înainte ai şters.