Autor: Valeriu Barbu

  • Dumitru Ichim între vocație și misiune divină

    Dumitru Ichim între vocație și misiune divină

    CURRICULUM VITAEichim-dumitru-239x300 Dumitru Ichim între vocație și misiune divină

    Cine oi fi
    că n-am râvnit
    privighetorii glasul,
    nici lebedei
    visul
    de fulg în albă arcuire
    cu izvodiri de opt
    înscris pe pragul clipei,
    nici pajurei
    majesticul aripei,
    nici curcubeul,
    nălucindu-l zarea,
    nu știu cum se îmbracă,
    nici să-i închei culoarea
    cu florile de mazăre.
    Ce fel de pasăre
    oi fi?
    Că haina din stihiră mai săracă,
    croită din cenușă de târziu,
    nu ar putea să-ntraripeze
    nici ultimul cocor.
    Să vă răspund? Nu știu.
    Ce pot, și-s sigur să vă spun,
    că îngerul meu păzitor,
    nu-i cel ascuns
    printre bujori de epitaf,
    ci vrăbiuța ce se scaldă-n praf.

    CERC ÎN LINIE DREAPTĂ

    Ca să nu mă vadă oamenii
    mă opresc la marginea lor,
    ca orice copac obișnuit.

    Am fost de multe ori copac.
    De unde-ar fi-nvățat,
    copilăria mea,
    cu genunchii mereu zgâriați,
    jocul cu cercul altfel
    decât după cel
    din trunchiul pomului oprit?

    Ano –
    nume mai mult
    decât râvnitorului cerc
    de-a străluci-n rotund de inel –
    ca pe-o fântână te zidesc
    în piatră și stih
    și iarăși în piatră de bazalt,
    cu Dumnezeu
    în străfundul abisului înalt…

    Amintește-ți de piatra lui Iacob
    și scara-n spirală cu îngeri…
    Dă-mi mâna,
    e timpu-nflorindu-și netimpul,
    când unul prin altul
    zborul ne cere sorbirii
    de cerc, dar în linie dreaptă,
    cum numai luminii
    i se urcă spirala
    treaptă cu treaptă.

    DIN UMBRA PENIȚEI

    Știe ochiul tău de ciută
    când privirea-mi ți-l sărută?

    Dacă-ai ști, dacă-ai ști,
    mărul n-ar mai înflori.

    Vrei din roșu, sau din verde,
    stih nescris să te dezmierde?

    Trandafir lângă pelin…
    Vii cu mine-ntr-un rubin?

    A, ceri cântec… Care-l vrei
    să-l răsar din nopți de tei?

    Știu-l, știu-l, bine-l știu.
    Nu ți-l dau, mă fac târziu,

    iar tu preschimbată-n fragă,
    n-ai mai ști cât mi-ești de dragă…

    MI-A-NFLORIT PRUNDUL LIVADĂ

    Hoțoaică și ștrengăriță
    m-a furat de sub peniță.

    Buchea să mi-o scuture
    mi-a trimis un fluture,

    pe velină, scris de mână,
    la-nceput de săptămână.

    Pe la jumătatea ei
    mă striga din urmă-un tei,

    c-a aflat de mine că
    șapte-s tot – duminecă!

    Taci, narcisă prinsă-n coadă!
    Azi, chiar prundul mi-e livadă…

    UMBRĂ-A FLORII DE GUTUI…

    • Umbră-a florii de gutui,
      poți tu vorba-mi s-o descui?
    • Prin cuvinte tot cuvint,
      dar n-am cheia de argint.
    • Fir și gând de borangic,
      unde nodul să il zic?
    • Încearcă și te-ngutuie
      dor cum prin lumini se suie.

    Spre ospăț tâlcului rază?
    Adu-i cerul din turcoază.

    • Când iubești unde ți-e ghimpul
      de nu te mai află timpul?
    • Il dau ac de foc albinii
      ca să coase strai luminii.
    • Sprâncenatei de lăstun
      să-ndrăznesc zboru-mi să-i spun?

    Stea îi licăre în pleoape
    cum s-o chem să se-adape?

    Stih cu stih, cum s-o cuprind
    în zidire de colind?

    Floarea ta din mine du-i,
    doar o zi să-i fiu gutui!

    COROANĂ DE COPAC

    Iubește-mă
    cum numai copacii
    știu să iubească.

    Fără cuvinte.

    Îmbrățișarea –
    sorbul rădăcinii
    până-n străfundul lutului
    născător
    al luminii.

    Timpul lor?
    Primăvară sau toamnă-
    tot frunză.
    Veșnicia?
    E-n clipa de floare
    împrumutată
    din fântânile soarelui.

    Când copacii iubesc,
    orice creangă e gata de fluier,
    fărădelege e tot ce-ar fi lege.
    Înțelepciunii de vrej –
    artezianul poem al Iubirii!

    Când vei jura,
    pe scriptura din trunchi,
    palmele tale-n fior
    vor auzi cum inima lor
    cioplește-o icoană.
    Va fi pentru Cel care
    fiecărui copac îndrăgostit
    i-a dăruit
    cea mai frumoasă coroană.

    TABELUL LUI MENDELEEV

    Am căutat prin cărți,
    ce pe sub bancă le citeam odată,
    cum poți să cucerești
    o inimă de fată
    să înțeleagă c-o iubești,
    dar toate mi-au rămas fără folos,
    cu sfaturi seci,
    precum statuiele cu filosofii greci
    care privesc tembel la tine
    cu ochii-ntorși pe dos.

    Ea e cu totul altfel!
    Zvârlugă de sprințară!
    Nu stă să te asculte ca o bleagă
    să o compari cu nimfe, prințese și lalele,
    să-i spui că are aripi de fluture, de mac.
    Nu o cunoști –
    îți dă cu ele-n cap!
    De-aceea-mi este dragă.

    Ne întâlneam, ca nimeni să nu știe,
    când toți plecau acasă din liceu,
    pe-o bancă mai dosită ( mai trăiește ulmul?)
    doar ea și eu –
    cuminții învățând la lecții de chimie!
    Eram din clasă cel mai bun elev,
    dar pretindeam că nu-nțeleg
    tabelul lui Mendeleev
    și o rugam mereu
    să mi-l repete.
    Era cea mai frumoasă fată,
    cum alta nu văzusem între fete,
    iar eu cum nimeni nu a fost îndrăgostit,
    dar niciodată nu am îndrăznit
    să-i spun că o iubesc,
    sau alte vorbe meșterite de iubire.

    …dar într-o seară,
    ce s-a-ntâmplat cu noi nici pân-acum nu știu,
    avea tăcere verde de iaz florind luceafăr,
    și pentru prima oară
    buzele noastre s-au chemat ecou.
    Tabelului ce rămăsese în ruină
    descoperisem elementul nou,
    dar nu i-am spus sărut,
    că nu era cuvânt,
    ci frică născătoare de lumină.

    BILEȚEL DE ÎMPĂCARE

    Învață-mă
    așa cum sunt;
    ca pe o lecție de școală.
    Uneori,
    când ți se pare
    că-s mai greu de-nțeles
    ( nu-s totul floare,
    că și cucuta și patlagina
    mi-s rubedenii)
    cheamă vântul
    să-ntoarcă pagina
    și-ntreabă liliacul:
    ”Ce ți-a spus despre mine
    de-ai învățat atât de frumos,
    cum nici un cântec nu a fost,
    să coși a denie
    luceafărul cu violetul în miros?”
    Din crengile lui,
    numai nespusul din primul sărut
    învață-l pe de rost.

    DOUĂ CRENGUȚE DE BRAD

    Două crenguțe de brad
    îmi vor fi de ajuns…
    Lăsați neatins pridvorul de crin.
    Lumina de seară nu merită și ea
    Odihna curată și fără suspin?
    Nu secerați cu luna
    Nici iasomie,nici narcise,nici lalea,
    dar, mai ales, n-aduceți trandafiri
    ca jertfă-n lotca somnului.
    Numai ei au știut să coase în psalm,
    Maicii Domnului,
    porfira și visonul Bunei Vestiri.

    Iar tu lumina
    singurătăților mele de pin,
    ai grijă să nu afle grădina
    că puntea de la vad
    mi-a fost stropită cu apus și vin,
    nici să nu dai răspuns
    de întrebată fi-vei
    de-ntoarcerea-mi acasă peste nor.
    Doar numai ție-ți spun
    că pentru zbor
    două crenguțe de brad
    îmi vor fi de ajuns…

    Dumitru Ichim
    Kitchener, Ontario

  • Adrian Suciu – Profetul popular

    14074276-feat Adrian Suciu - Profetul popular,,Iubesc poezia ca pe o mamă vitregă… Am făcut lumea cu un pix de un leu. Am scris/ și-am îndurat. Eu sunt/ cel ce nu sunt.”(Am scris și-am îndurat/ Profetul popular)

    Chiar dacă ploaia și-a pus amprenta pe seara în care a avut loc lansarea volumului de versuri – ,,Profetul popular”– autor Adrian Suciu, poezia ne-a încălzit sufletele.
    Vineri, 26 iunie, într-un cadru intim, Adrian Suciu a adunat prieteni care-l admiră și-l respectă, atât ca om, cât și ca poet. Aproape toți participanții la eveniment au vorbit despre autor și au citit din noul său volum de versuri – ,,Profetul popular”– publicat la Editura Tracus Arte.

    Pe fundalul muzical al ploii s-au lecturat multe poezii. Iată câteva titluri: Excitatorul, Profetul popular, A nu se dărui femeilor, Înspre țările calde, Să bei singur, Fals tratat despre alcool, Fiul văduvei.

    Domnul Valeriu Mircea Popa spune despre Adrian Suciu: ,,are un stil absolut personal… 11009202_768425796607517_2895065553286021823_n_zpseavojove-300x225 Adrian Suciu - Profetul popularAdrian, fără îndoială, este printre cei mai buni poeți în momentul de față… el are în spate o serie de lecturi, povestea asta nu se vede … faptul că a citit și a meditat pe marginea sfintelor scripturi, se cunoaște, dar în ce sens? Preluări de cuvânt care par extrem de noi și sunt foarte pregnante, folosite în context de altă factură. Ce să spun despre el? pot să spun că-l iubesc foarte mult”. Poetul Valeriu Mircea Popa dă citire poeziei domniei sale – ,,adevărul gol goluț”- o poezie în care ironizează tehnica modernă. Finalul este imprevizibil :,,Seara spun o mică rugăciune/ găsită printre neuronii din dreapta peisajului/ „Doamne Dumnezeule/ ajută-i pe omuleții Tăi/ că tare mai sunt caraghioși/ cheltuiesc o viață întreagă/ numai ca să afle rostul/ meseriei de a trăi”/ Spun rugăciunea/ și pe urmă pot să dorm liniștit/ cu Profetul popular sub pernă/ habar n-am cine-i ăla”.

    1897812_768426013274162_1633605903708631581_n_zpsvhexnyqi Adrian Suciu - Profetul popular,,Dragi prieteni, m-am tot gândit că este atât de greu să spui ceva despre Adrian Suciu,ceea ce-mi place la el, îmi și displace la fel de tare… Ai tu o forță teribilă de a ne face cumva să fim în jurul tău. .. voi spune că omul Adrian Suciu, cel care inițial mă revoltase, prin prezența lui destul de acidă, de activă și de revoltată în lumea literară, a sfârșit prin a-mi stârni admirația…: felul tău de a fi – autentic, puternic, despovărat de orice fel de inhibiții sau de orice fel de canon literar- ai curajul să spui ceea ce crezi, ai curajul să scrii ceea ce simți și pentru asta te felicit din suflet. Până la urmă poate că ești una dintre cele mai autentice prezențe literare, cel puțin din generația noastră.” , spune Clara Mărgineau după care încheie prin a lectura poeziile ,,Visul femeii” (Adrian Suciu) și ,,Artiștii lumii”(Clara Mărgineanu).

    Au luat cuvântul: Paul Vinicius, Nora Iuga, Ioan Es.Pop, Ciprian Chirvasiu, Lucian Vasilescu, Anca Mizumschi, Adrian Pârvu etc.
    Momentul artistic ne-a fost dăruit de actrițele Doina Ghițescu și Cristin Art care au recitat poezii din volumul de versuri ,,Profetul popular” într-o manieră proprie.
    ,,Este un poet viu … el se inventează de la volum la volum… ce este nou în volumul acesta?… Este vorba despre un nonconformism care te păstrează viu, așa cum a fost și la Vintilă Ivănceanu.”, afirmă poetul Paul Vinicius apoi încheie discursul său citind din volumul de versuri ,,Profetul popular”.

    10563166_1439039173085765_1012656934567850738_n_zpsgtzpngps-216x300 Adrian Suciu - Profetul popularAm participat la o seară de excepție, așa cum sunt toate serile de poezie vie organizate de Adrian Suciu. Am plecat cu sufletul încărcat de energie pozitivă și cu admirație pentru noul volum de versuri care mi-a readus o părticică din Dumnezeu, pe care de multe ori l-am uitat, din păcate. Pot spune cu siguranță că Adrian Suciu are darul unui profet. Aduce cititorul mai aproape de cuvântul Domnului, chiar dacă o parte din poeziile lui sunt pragmatice sau ironizează condiția umană, păcatul, viciul de a fi om, cu bune și rele.

    ,,N-am scris nimic./ Numai Dumnezeu știe să scrie/ și a scris o singură dată.” (N-am scris nimic)

    Lectură plăcută!

    articol de Claudia Minela

  • Iulia Elize – medalion

    IMG_5683 Iulia Elize - medalion

    izul acela alb-negru

    sunt atât de tânără
    mult prea tânără, Eliodor,
    divanul este plin de zăpadă
    în casa mea este frig, la masă aşteaptă oamenii de zăpadă
    cu ei îmi beau ceaiul, iasomia împrăştie peste tot un parfum ce îngenunchează
    doar ferestrele sunt mai vechi decât bătrânul ce acum citeşte ziarul
    pe o bancă de fier forjat, neagră, undeva foarte aproape de ţintirim
    ferestrele, Eliodor,
    prin ele călătoresc noaptea stelele, intră în casă dezbrăcate de o prea multă lumină;
    pentru asta se fac mici mici, Eliodor, întocmai ca inimile ce aşteaptă încă sub pământ să se umple cu nisip şi primăvară

    ştii tu, Eliodor, frumoasele stele,
    ele se aşază ca lumânările lângă vechile tablouri, dintr-unul zâmbeşte bunica
    aşa plină de zăpadă cum este ea, cu părul ei fumuriu, cu hainele ei de duminică
    mi-este frig, Eliodor,
    te rog intră înăuntru, găseşte-ţi un loc printre cutiile muzicale, printre timbre şi alte zăpezi
    intră în casă, încălzeşte-mă.

    Aselenizare
    Precum cangurii temerari
    ţopăim
    sub egida altor legi gravitaţionale
    am aterizat pe lună să ne căutăm
    nemurirea
    Poate timpul curge altfel aici
    şi-avem poate un alt fel de inimă
    prin care curge alt sânge
    unul subţire
    regesc
    faţă de cel vâscos
    searbăd
    cu iz pământesc…

    Ultima piatră

    în neliniştea dezlipirii de tine
    am rămas aşa singură pe un peron în care
    trenurile toate duceau spre absurd

    şinele scârţâiau vânzătorul de covrigi umbla desculţ prin zăpadă
    am luat un covrig cald l-am frânt
    jumătate pentru mine şi restul puilor de vrabie
    ce vor muri de frig în curând
    şi m-am întins aşa liniştită pe şine
    era iarnă şi seară şi spre gara de nord dumnezeu mângâia
    în tremur palmele unui bătrân cerşetor
    şi am stat aşa întinsă pe păr îmi surâdea o lumină roşie în curând
    va porni ultimul tren
    l-am auzit cum se apropia despicând universul în două
    şi-am tăcut
    uitasem de mult să mă rog şi-n moarte ştiam că
    nu voi găsi niciun răspuns

    însă acolo erai tu
    în ultimul tren
    cu o revistă de februarie în mâini probabil
    căutai un vers iubitei tale aş fi vrut
    să îţi spun că sunt inspirată şi că toate poemele
    mele s-ar potrivi cu fotografia ei
    ştiam că tu nu vezi
    cum frigul mă cuprindea şi cum înăuntru
    îmi scriam ultimul poem cu sânge pe oase
    şi trenul se apropia secunda înghiţea ultima şină
    eu visam în spirale şi ai trecut cu trenul prin inima mea.

    eşti frumoasă ca legenda ultimului inorog
    mi-ai fulgerat tu ultimul gând
    şi-am coborât scările morţii aşa singură si aşa rotund ca şi cum
    nemurirea mea rece ar fi fost
    ultima piatră din templul visului tău.

     

  • Irina Lucia Mihalca

    Ceasornicarul timpului

    Astăzi, marţi, de dimineaţă, pe strada mea
    la o tarabă a apărut un personaj fără vârstă.
    Purta o pancartă – Reparăm, pentru o zi, timpul ceasurilor,
    drept plată ultimele nouă secunde –
    (pe masă, diverse obiecte împrăştiate străluceau în raza oglinzii)

    Grăbiţi oamenii trec mai departe, doar unii
    schiţează un mic zâmbet: Hmm, ciudat reparator, insolit afiş!

    În drum spre şcoală, un copil se opri. Se uită, întrebă curios,
    întinzând ceasul primit cadou, cu o zi înainte:
    – Pentru o zi, ce timp îmi puteţi repara?
    – Depinde ce vrei! Un timp prăfuit, un timp îngheţat, un timp diferit,
    un timp atârnat înainte, un timp înapoi, un timp paralel, o buclă de timp,
    jumătăţi sau sferturi de timp, fantome de timp măcinat?
    – Un timp în avans cu 10 ani! şi, astfel, prin timp, o zi, dispăruse…

    Cu părul în vânt, o tânără suplă a trecut înainte. Citind, se-ntoarse: De ce nu?!
    – Aş vrea să primesc un timp diferit!, întinde ceasul-braţară şi-n alt timp intră…

    A trecut şi-un bătrân ce greu îşi târşi anii mulţi,
    privind aşeză pe tarabă vechiul ceas şi-n jumătăţi de timp, pentru o zi, elfugi…

    Întâmplarea făcu, ca pe lângă pancarta postată, să treacă şi-un om singur,
    cu privirea rătăcită. Vag gândul îi încolţi: – Un timp, un timp paralel să primesc!
    Ceasornicaru-i zâmbi, tăcut îi luă ceasul şi, astfel,
    între tristeţe şi soare, prin ritmuri mareice, omul trecuse…

    …. spre seară îşi strânse afişul, taraba cu piesele timpului, ştia sigur,
    a doua zi, de la fiecare, în dar va primi nouă preţioase secunde,
    cadrane de vise, imagini, cu migală fixate prin timp…

    Dumnezeu ne colorează clipa

    Pe drumul către eternitate,
    în căutarea viselor,
    o lumină fantastică pătrunde
    prin faliile gândului.
    Dintr-o picătură de sânge
    amintirile se-nvârt prin timp,
    peste nisipul deşertului
    marele flux de emoţii ne-aruncă
    toate umbrele
    de pe dantela timpului.

    Păşind în lumina din soare,
    pornirea a fost sfâşiată,
    gândurile s-au unit,
    până la sâmbure
    simţirile dătătoare de viaţă
    s-au căutat,
    umplându-ne spaţiul,
    dar undeva dorul
    rămâne treaz, mereu crescând.
    O iubeşti pentru că există
    dar dincolo de orice minune,
    dincolo de drumul pornit,
    ai înţeles, ea te-a iubit!

    Dumnezeu ne colorează clipa
    contopită în rotunjimile sunetului,
    surprinsă-n echilibru, cu fiecare
    nouă picătură,
    cu fiecare respiraţie adâncă.
    Un strop de nemurire,
    o clipă doar în dansul nostru cosmic!
    Iubito, ce cuvânt, ce minune, ce prezenţă!
    Veşnic îndrăgostit, fără tine nu ştiu ce fac,
    respir, dar oare respir?!
    Nu mai ştiu de când nu eşti aici,
    nu mai ştiu dacă trăiesc,
    lacrima să şteargă
    orice netrăire a depărtării,
    chiar dacă nu îmi spui nimic,
    dacă te simt e totul.
    Îmi era cerul pustiu, stelele au căzut,
    nu erai aici să mi le cobori în suflet.
    Cum să le-aduc când
    numai tu ştii să le dai strălucirea?!
    Cu o privire îţi cuprinzi întreaga viaţă,
    ascunse sunt toate în tine,
    niciodată nu vei rămâne singur!

    Dacă tu eşti, cerul îmi va vorbi din nou,
    în mine eşti tu,
    cea mai frumoasă dintre femei!
    Scăldată în privirea ta, povestea
    începe şi se termină cu noi.
    Acolo, la înălţimi, vântul şi soarele
    se luptă la fiecare pas!
    Când apari nu mai ştiu cine sunt,
    eşti cu un pas mai departe,
    chiar mai departe,
    te-aş săruta vieţi şi alte vieţi,
    sunt fericit, simţindu-te,
    în apele tale vindecătoare mă pierd.
    Dă-mi să beau,
    te privesc şi nu mă mai satur!
    – în aburii dimineţii, îi şopteşti.

    Locul rămas lipsă

    În clipa când te-am luat de mână
    totul s-a schimbat.
    Sub temerile tale, sub durerile tale,
    sub întristările tale,
    mereu este cu tine
    un peisaj
    multiplicat cu mii de sori
    din veşnicia timpului.

    În Templul Oglinzilor
    ţi-am simţit
    pasiunea
    şi grija ce-o-ndrepti
    spre tot ce te-nconjoară,
    farmecul unei vieţi în care
    te regăseşti.
    Cum să te eliberezi?
    Încă nu ştim nimic
    despre iubire.
    Ai impresia că-ncepi
    cu fiecare floare
    ce o descoperi
    o altă şi altă iubire,
    imortalizând clipa.
    Pentru că a uitat cine este,
    pedepsită-i să uite
    orice limbă,
    iar visul ei
    să se nască-n al tău.

    Purtaţi de vânt, departe de lume,
    libertatea-i ca o poartă.

    Ai vrea să fiu o poveste, te aşteptai?
    Cu ochii senini, plini de iubire,
    coboară cerul pe pământ
    şi ridică perdeaua trupului
    pentru a fi învăluită
    de razele fiinţării.
    În adâncul din tine m-ai aşezat
    ca pe tine însăţi,
    dorul de tine
    mă ţine mai aproape de Rai,
    am ieşit din orice cerc
    de când te-am întâlnit
    şi-mbrăţişat ca pe Dumnezeu.

    În esenţă ai fost acolo dintotdeauna,
    săpată în palmele mele
    şi de ce nu în coastă, se spune.
    E locul de cinste şi cel rămas lipsă!
    – îmi spui, zâmbindu-mi,
    în oglinda dintre lumi… şi vis, şi trezire…

    Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui

    Eu, tu, aici, acolo,
    rotunde piruete, în paşi de dans, împrăştie fiori,
    în adierea visului, suspin e cântecul.

    Prin frunzele risipite de toamnă
    asculţi curgerea timpului, din amfora antică
    sorbi melodia – delicat mir –
    beţie a umbrelor nopţii, emoţie furată din astre.

    Prin noaptea-nvaluită în vrajă,
    o mână mângâie perna, un fluture albastru adie…

    O însingurare solară răsfiră cuvinte, adânc pătrund
    în respiraţia unui timp comun, pare sa ne coase,
    unul de altul, în punctele cardinale ale inimii.
    Estompat este totul, ceva s-a pierdut, acolo, în vânt,
    nimic nu mişcă durerea, asemeni unui lac liniştit…

    Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui!
    Labirint este viaţa, labirint este moartea,
    coridoare invadate de alte coridoare
    ce nu duc nicăieri, pânza vieţii nu derulează nimic,
    mileniile însele trăiesc în adâncuri!

    Stăpâna omului este viaţa, surprizele ei,
    feliile tortului de migdale, când dulci, când amare.
    Un paradis pe care nu-l vedem trece
    prin dreptul mâinilor noastre, spre visul unei patimi.

    Ştii că ceea ce trăieşti în clipa asta
    depinde de întâlniri întâmplătoare? Peste ani,
    clipa prezentă va fi, la rândul ei, o uitare întâmplatoare.

    Pe unda sufletelor pereche, umbrele sunt îngeri,
    când ele nu mai sunt locaţii în materie, îşi caută alţi timpi,
    îngeri care aşteaptă cuminţi regăsirea, reîntâlnirea cu noi.

    Nimic aici, doar tăcerea ce curge din bolţi …

  • Boris Marian Mehr

    Boris Marian( Mehr)

    – poet, jurnalist, membru al Uniuniib_200_150_16777215_0___images_MEHR Boris Marian Mehr
    Scriitorilor din România din 1994
    n. 19 noiembrie1941 (Rusia)

    Biografie – Vine în România în 1945
    Absolvă Liceul Sf. Sava în 1959
    Studii – inginer chimist( 1965)
    Debut literar – România literară – 1968 ( poezie)
    Debut în volum – 1986 – „ Numele profesorului” – Ed. Litera
    A publicat – „Profesorul de fericire” ( 1989)- Ed. Cartea Românească
    „Vocea profesorului” ( 1993) – Ed. Litera
    „Viață de profesor” ( 2002) – Ed. Albatros
    „Mers în pustiu sau căutarea lui Dumnezeu” ( 2005) – Ed. Sf. Sava
    „ Adesea printre ore solitare” ( 2007) – Ed. Nouă – Asociația
    Scriitorilor din București
    „A bis sau a șaptea poartă” ( 2008) – Ed. Nouă- Asociația Scriitorilor
    din București
    „ 154 de Sunete” ( 2009) – Ed. Granada
    „Infernul de toate zilele” (2011) Ed. Granada, antologii colective
    diverse( în România, Franța)
    A mai publicat patru volume de eseuri
    Colaborează la reviste din țară și din străinătate.

    Ref. critice – Dicționarul General al Literaturii Române – Ed.
    Academiei ( coord. Eugen Simion) – 2008
    Dicționarul Scriitorilor Români – Cluj – autor Aurel Sassu

    Dicționarul scriitorilor români de azi – Iași, 2011 – Boris Crăciun,
    Daniela Crăciun
    Istoriile literare ale lui D. Micu, H. Zalis, Marian Popa
    Articole în reviste – Alex Stefănescu ( Flacăra),
    Gh. Grigurcu ( Steaua), H. Zalis ( Contemporanul), s.a.
    La primirea în USR a fost recomandat de Geo Bogza, Maria Banuș, D. Micu

    Premiul Cenaclului Nichita Stănescu – 1987

    OBS. ULTIMELE DOUĂ POZE – mentorii mei – Florin Mugur, Geo Dumitrescu

    1800435_10204075053890696_2658088994738459083_n Boris Marian Mehr

    Un ochi smuls, ce se închide,
    O clipă lungă precum o tenie,
    Nimicul gata de luptă,
    Albul privește apa,
    Aerul nu are pleoape,
    Aerul nu vorbește,
    Oglinda nu reflectă ideea,
    Vocile stinse devine lentile
    Prin care vezi ce este dincolo.
    Pământul apropiat, imprecis,
    El nu vorbește despre pasiuni,
    Amintește de Bach, un Bach albastru,
    Golul e cuibul luminii, mâinile mint,
    Pe perete e chipul meu sau al străbunicului.
    Oră de vals,nebunii devin interesanți.
    Nici urmă de nefericire.
    Eram un licurici, eram un cavaler uitat
    În sfânta solitudine, nu am un frate mai mare,
    De ce o fi s Să nu te crezi niciodată profet, nu ești.
    Nimeni nu se urăște cu sinceritate pe sine, nici nu trebuie.
    Trist este spectacolul căinței, derutant.
    Tu nu mă admiri pe mine, eu nu te admir pe tine, totuși conviețuim.
    Mulți oameni sunt plicticoși pentru că prea se iau în serios. Nu
    spunea bietul Will că lumea este o scenă?
    Câte ambiții se pierd în neant și neantul nu se umple.
    Nu este orgoliul artistului o busolă stricată? Și totuși…
    Resemnarea nu este bună, dar e sănătoasă.
    Cine te-a scuipat o dată, o va mai face.
    Orice justificare ascunde un dram de neadevăr sau chiar o minciună întreagă.
    De oboseală ajungi să dormi între lupi.
    Multe idei noi par inutile, dar verdictul îl dă timpul.
    Lasă-i pe Socrate, Schopenhauer ș.a., gândește liber.
    Egolatria nu-i părăsește nici pe sihaștri.
    Din trândăvie s-au născut uneori idei geniale.
    Cine nu știe multe, nu se rătăcește niciodată.
    Când nu reușești să-ți învingi defectele, începi să le consideri calități.
    Scriitorii se deosebesc fundamental de savanți – ei nu demonstrează nimic.
    În momentul când accepți orice, devii o plantă fericită.
    Nici un om nu este de prisos decât în ochii unora.
    Între logică și fantezie este o dușmănie de moarte.
    Orice convingere este o capcană.
    Adevărata sărăcie este izolarea de lume.

    Boris M. Marian  – Exilul cuvântului
    13
    Exilul cuvântului
    lui Andre Neher, acest compendiu Morfologia peisajului, a pasajului și a pajului, Creațiunea înseamnă tăcere, Supunerea celui nesupus, Zicere fără contrazicere, Emergența tăcerii, tăcerea în aventură, iubitele mele, Ruth și Esthera, Iosif cel vândut ca sclav, Complotul nereușit al lui Iov, Autoînvinovățirea ca formă de lașitate, Culorile vidului, Tăcere nocturnă-tăcere mortală, Les fleurs du mal, Misiune și promisiune goală, Dialog fals și un duet lamentabil, Culegătorul snopilor uitați, Cuvântul spus în pianissimo, Purtătorul neantului, Fraternitatea fratricidă, O luptă pierdută cu tăcerea cuvântului, Violența tăcerii, Cuvântul ce astupă adevărul, O a treia dimensiune – lăcomia, Dumnezeu își asumă toate riscurile Tăcerea nu este Frumoasa din Pădurea Adormită, Istoria ca improvizație, A spera înseamnă a te sacrifica, Iona, bufonul tragic,

    14
    Vorbele de prisos produc ravagii, Cum intră Dumnezeu în tăcerea Omului, Poți spune DA tăcerii? Obscenitatea viitorului, Vorba cioplește existența, Iluzia non-violenței, Răul se ascunde printre copiii lui Dumnezeu, Tăcerea are diverse grade și diverse măsuri, Printre muți, bâlbâitul spune ce vrea, Riscurile Genezei și Exodului, Posibilul corectează realitatea, Multe altele, nespuse. Din amintiri tăcute, Din maronii cucute, Pornim în pași prea mici Spre Greenwich. Căutări, căutări pe alte mări, Zăpezi topite în amiezi, Un dram de minte, Doamne, dă-mi, Cu ochii muți cum e la struți, Ucidem versuri și eresuri, Petrecem iarna –n Viena gri, Unde imperiul se sfârși. Stau într-o salcie, privesc Cum trece-n ritm împărătesc Un ofițer stresat de glonț, Ninive – pasăre cu clonț, Ea-și curăță în rana mea Ce a mâncat la cherhana, Iar dincolo umbrele trec Printr-un contrast, un turc și-un grec.
    1505291_693237264064889_8071937147166398195_n-300x169 Boris Marian Mehr
    15
    Altă iubire noi căutăm În orășelul North-Helăm. Laudă Poesiei
    „O , ești frumos, cum numai-n vis
    Un înger se arată,
    Dară,pe calea ce-ai deschis
    n-oi merge niciodată”,
    spunea iubita, ea era
    frumoasă precum slova,
    am sărutat-o ca pe-o stea,
    cum astăzi – supernova,
    ceva se termină, mai mor
    și oamenii, poeții,
    alții se nasc din foc și dor,
    cad munții și pereții,
    oricât am aștepta, veneau
    mereu alte iubite,
    până la urmă Morgentau
    a risipit ispite,
    de-i tristă lumea, ne grăbim
    să mai trăim oleacă,
    prințesa mea, noi te iubim,
    eu și urmașii-n veacuri.
    S-au stins serbările în parc,
    s-au demontat estrada, lacul,
    băncile, oamenii-au plecat
    și a murit copacul.
    Doar visul meu cu tine-n timp,
    Un infinit ne aparține,

    16
    Noi facem între noi un schimb,
    Regatul meu unei regine,
    Vezi artificiile pe cer,
    Nu e nici noapte, nu-i nici soare,
    Se cern atâtea primăveri,
    Sărutu-l simt, adânc, cum doa
    Cuvântul ca melcul Cuvântul de fier nu mi-este prieten, Cuvântul ca melcul îmi pare mai bând, Te-nșeli, zice melcul, tu nu știi ce zace În mine, durerea dormind în adânc. Acidul cel tare așteaptă doar clipa, Lumina se poate preface-n pârjol, Primește-mi, iubito, alintul, sărutul, Tu nu știi ce poate cuvântul-pistol. O, nu te speria, sunt altfel, sunt altul, Oglindă și stare, gâde, bufon, Glumesc doar cu moartea, iubirea mi-e crezul, Deși merg încet, mi-e cuvântul – foton, Pot fi ca marea, umil ca pământul, Primește – mă-n palmă ca pe duh, Pot fi stejarul, pot fi și iarba, Prin tine, din haos pot iară să
    Întrebările Mergeam pe un coridor, Împăcat cu finalul, Râdea o paiață, acolo, în poartă, Ești trist? Mă-ntreabă moartea,

    17
    Ași, nici vorbă, eu cred că ești o paiață și-atât. Cădeau frunze din Copacul Vieții, Umbrele creșteau, Unde erai, Daniel, unde erai? Gurile celor ce cântau Au fost astupate cu pământ, Tu unde erai, Daniel? Alături arde o lumânare, Cu capetele ninse de ani, ei studiază, Barba le ajunge la brâu, Ei studiază cărțile vechi, Străjuiesc Timpul să nu treacă, Străjuiesc adevărul, dar care? Fără barbă ar semăna cu niște copii, Ochii lor privesc înlăuntru, Pentru ca noi să privim. Încotro? Nu te teme, și-a spus, Vântul sorbea din căldura trupului său, Nu te teme, și-a spus, Vântul aluneca peste trupul Sfârtecat de gloanțe.
    Cine-i?
    O șosetă albă, una neagră, Vârfurile pantofilor aduse-n unghi, avea ochelari, evident, citea o carte despre ghivent,

    034114-m Boris Marian Mehr

    23
    un fulger lovi conform celor spuse
    un vârf uscat de copac
    și focul ne lumina ca pe niște vase vechi de aramă.


    Înainte de a muri sau de a pleca definitiv
    de la catedră, sufletul se îmbrățișează
    cu trupul ca doi amanți, șopti profesorul
    în stația tramvaiului trist care se apropia.
    Ia-mi și mie un bilet, te rog, am avut și eu o iubită,
    în numele ei te rog, ia-mi un bilet.
    Câte dimineți cu aer rece și iarbă curată
    au trecut peste noi de când orașul Ur nu mai este?
    Îl întreba pe profesor un cetățean care nu știa bine stațiile.
    Nu le-am numărat, murmura el, Doamne, ce vorbiți?
    Parcă nu ați fi Dumneavoastră.
    I-am scuturat brațul, el s-a lăsat moale
    Și atunci am observat că numai mâneca și haina
    erau ale lui, restul – o grava confuzie.
    Profesorul alerga pe lângă tramvaiul trist
    și nu putea sa urce.
    Nici viață, nici moarte Nici viață, nici moarte, Nimic nu e sigur, șoptește profesorul, are o unghie cât o mistrie, și-o înfige în gât, sângele, roșu binefăcător se revarsă pe coridoare,

    24
    pe scările blocului, mulți s-au înecat, profesorul a scăpat printr-o simplă intervenție. Acum este paznic La o grădiniță de copii, E foarte mulțumit, Dezleagă și cuvinte încrucișate, Mănâncă gogoși, Nu pune nici o întrebare, Am încercat să-i iau un interviu, m-a refuzat, ținea mâna în buzunar, se observa că avea o unghie sub formă de mistrie.
    Picioarele soldatului Picioarele soldatului miroseau la mari depărtări, Râul încremenise de rușine, Mierla se tânguia zadarnic, Aurul zilei risipit pe coclauri, Capetele celor vii se înclinau mai adânc. Un muribund trecea din om în om, Unii uitați, alții uciși cu baioneta-n beregată. Amurgul își rechema heralzii obosiți. Fecioarele, refugiate sub podul Mirabeau, Căutau un adăpost cu cerșetorii laolaltă, Un vechi cunoscut, sinucigaș de meserie, Plutea zâmbind bonom, pălăria se umflase de apă, Flautul cânta singur pe dealuri, Ca oile se adună anii, Iar dincolo, marea așteaptă, aștepta.

    31
    Îmi spune cartea-femeie,
    Cu voce joasă, plăcută,
    Răsfoiește-mă încet, încet,
    Uneori să te oprești la un capitol,
    Ai să observi că la sfârșit
    Vom fi numai noi, doi.
    Anarhia în stare pură
    Prietenul îmi vorbește de libertate,
    Egalitate, fraternitate, dar ține în cușcă
    Puii de tigru, șapte, o anarhie pură domnește
    În mințile noastre, știm ce este un cățel,
    Nu știm ce este un om, mângâiem cățelul,
    Eu îi iubesc, vă asigur, inspir cu nesaț viața,
    Păstrez câteva viniete de melancolie,
    Mă sufoc uneori din lipsă de ceva adevărat,
    Pur, cum ar fi anarhia din capul nostru,
    Dar care nu se trădează nicicum.
    Ne lipsește, vorba lui Allen,
    Magical Blend. Ca și instalatorul, duminica,
    Poate și Dumnezeu
    Piatră cu ochi O piatră cu ochi Se uită la mine, Ea cunoaște liniștea, Eu nu sunt de piatră, Ea cunoaște limbajul ploii, Eu sunt grăbit, deschid umbrela, Ea a fost om, pe când eu

    ExilulCuvantului-300x212 Boris Marian Mehr

    32
    Eram piatră, astfel ne privim în secret, Eu – o biată carne cu suflet, acolo, Ca un câine credincios – sufletul. Există? Există și metastaza binelui? Un trist centaur în pași de dans. Iedera spune cuvintele sinelui, În urechea mea stângă aud un balans. Orchestra a tăcut prea devreme, Mulți pentru glorie s-au bătut, Triumful urcă precum un vierme, Raiul a fost ridicat din lut. Munții rumegă norii, sublimul, Leul a fost cândva șobolan, Doamne, nu-mi oferi doar prea-plinul, Lasă-mi o porție de catran. Tobele bat, trompetele sună, Mergem voioși la carnaval, Moartea are culoare brună, Viața-i ascunsă-n recif de corali.
    Chagall
    Erau acolo tristeți și bucurii, Ulițe strâmbe erau, Vii între vii, Oameni pluteau în aer, pe nori, Stelele mai cădeau, albe culori, Eu mai zăream, cumva, umbre târzii, Mici croitori, coșari, viori viorii,

    58
    Dar mă înalț la Dumnezeu, Vin generații, mă-ngroapă încet, Ei vor greși, cum și eu mai greșesc.
    Ai dreptate, iubito
    Ai dreptate, iubito,
    Să-mi tai capul precum lui Ioan,
    Vorbesc prea mult,
    Ai dreptate să-mi tai pletele,
    Sunt prea temerar,
    Ai dreptate să-mi dai mărul,
    Sunt prea pudic,
    Ai dreptate întotdeauna,
    Altfel dreptatea ar deveni strâmbă ca o nuia,
    Ar putea să semene a iubire și tu, nu dorești asta,
    Eu credeam că a iubi și a ierta este totuna,
    Chiar și călăul din Lyon aștepta o iubire,
    Eu nu sunt ce par, tu nu ești ce pari,
    Nu pot uita cuvintele Euridicei către Orfeu,
    „Nu-ntoarce capul, dragul meu”.
    Ai să lași în urmă Ai să lași în urmă o operă de cinci volume, O pagină spumoasă, Un rând, O vorbă de duh, Un vânt acolo, nimic, dar Nimicul este mare, cine se poate pune cu Nimicul?

    87
    10300968_693237257398223_5176618093815899318_n-300x169 Boris Marian MehrRun rabbit rabid, fuga , băiete,
    Te urmăresc șapte rachete,
    Apoi Big- Bangul își face treaba,
    Sunt inutile ruga și graba.
    Nici urmă de nefericire Iar Erendira n-auzea nimic, Fugea-mpotriva vântului, nisip, Vulcanii tremurau, lumea tăcea, Nici urmă de nefericire-n urma mea. Ulise ne părea neputincios, Ulise era câine credincios, Moartea umbla cu aparatul foto, Dar moartea nu e niciodată totul. Numai Pilar Ternera din Macondo știa să facă, noaptea, rondul de la bărbat la alt bărbat, de chichi. Am străbătut oceanul cu Kontiki. Pe masă-i un vas de cristal. Marghioala este pe cal. La miezul nopții ea vine, Iubitul așteaptă-n suspine. „Unde ai fost, Marghioală, Întreabă cu șovăială, „Păi, care-i treaba, problema? M-am întâlnit cu Elena. .Aiurea, Elena din Troia E moartă. Dar eu simt nevoia Să-ți trag o sfântă bătaie.

    (material trimis cu generozitate de către Boris Marian Mehr căruia redacția îi mulțumește)

  • CarTe diem – volum de poezie contemporană

    coperta-cartediem-300x225 CarTe diem – volum de poezie contemporană

    ,, CarTe diem” – un inedit volum de poezie contemporană – 24 de autori, 24 de amprente lirice inedite. Adam Armina Flavia, Mihaela Aionesei, Valeriu Dg Barbu, Bejinaru Oana Isabelle, Bilea Diana Dobrita, Adelina Gabriela Clondir, Romita Malina Constantin, Laura Cătălina Dragomir, Adi Filimon, Monica Geleţu, Gabriel Gherbaluta, Anca Hirschpek, Nuța Istrate Gangan, Darie Lăzărescu, Sabina Lisievici, Melinte Cristina, Raluca Neagu, Emanuel Patrascioiu, Claudia Minela, Eugen Pohontu, Postelnicu Maria Daniela, Doina Roman, George Stanciulescu, Carmen Zaniciuc. (autorii sunt trecuți în ordine alfabetică)

    o selecție realizată de Claudia Minela împreună cu cei 24 de participanți la proiect într-o carte care apare la Editura Vocativ la începutul lunii Iunie 2105

    aceasta va fi ediția întâi, urmând ca în fiecare an Editura Vocativ să realizeze minim patru cărți colective reprezentând munca celor două cenacluri, cel de la București și cel de la Roma, cenacluri care se desfășoară cel puțin lunar… două cărți de poezie și două de proză având ca protagoniști autori autentici…