Categorie: poezie

  • Alexandru Cojocariu

    Alexandru Cojocariu

    Alexandru Cojocariu s-a născut la data de 15 februarie 2002, la Suceava. În prezent, este student în anul al III-lea, la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti.

    Debutează în anul 2011 cu poezie publicată în Revista „Dumbrava minunată”. În 2019 activează în Revista POV21 ca redactor, publicând peste 40 de articole. A făcut parte din juriul a două concursuri literare – „Povesteşte-ne, te facem auzit!” şi concursul de literatură POV21, organizat de redacţia de limba română.

    Tot în anul 2021, publică volumul său de debut „Ospiciul creator” (Editura Cartea de după) şi este ales, în septembrie, secretar al cenaclului literar „Nicolae Labiş” din Fălticeni.

    În anul 2022, primeşte un premiu de onoare din partea Asociaţiei „Fălticeni Cultural, 10 pentru Fălticeni” și din partea Asociației „Prietenii Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța”. Este ales redactor-şef la revista cenaclului „Nicolae Labiş” din Fălticeni, Albatrosul”.

    În decembrie 2022 publică cel de-al doilea volum de versuri – „Cripta eului liric. Poesis fatis”. (Editura Minela din București).

    În anul 2023, primește diploma de participare la Concursul Național de Creație Literară / Creație Vizuală „Traian Dorz” – Ediția a IV-a 2022. De asemenea, apare în antologia Festivalului Internațional de creație literară „Grigore Vieru – Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi!”. Obține mențiune la concursul de poezie „Emandiana” – Ediția a IV-a.

    Din aprilie 2023 colaborează cu revista româno-italiană Vocativ.

    Colaborări:

    Cenaclul transfrontalier „Mașina cu poeți” Cernăuți-Suceava; Cenaclul de la Dorohoi; Cenaclul de la Roma; Cenaclul „Lucian Emandi” Pecica.

    alex-cojocariu-1-300x300 Alexandru Cojocariu

    elicopter cu reacție adversă

    vântul saharian mângâie mestecenii împreună în furnalul mântuirii neamului
    dorinţa arzătoare de a-ţi sparge capul de păcatul strămoşesc
    atunci când te dai cu placa pe urletele fluturilor ce părăsesc coconul lor matern
    nimic nu este mai plăcut
    şi continui să mergi în degetele mici nu ai dreptul să mai posezi ceva
    poate doar credinţa că harap alb ţi-e tată din flori
    şi trebuie să zaci în adevăr o viaţă de cămilă polară, Pygmalion Djugaşvili
    continuă-ţi drumul de oier coclit şi fă-te nevăzut în gaură de şarpe
    metastază plurimorfă de agonie în braţele uzinei vişinescu
    sub frunze galbene de vară crescute pe biciul salvator al cirezii
    ne merge rău că citim prea mult lăsaţi tainele lumii la ele în ogradă
    continuă să spargi gheaţa pentru cocktail molotov
    dacă vrei ceva mai tare la baru’ ăla unde agăţi cenuşărese de 13 ani cu punga de cristal a lui maiorescu
    ca un nazist ce eşti, Pygmalion Djugaşvili
    înghite balsam de buze că n-avem bani să-ţi facem excursie la morgă
    spune cine eşti când dormi în patul lui procust
    şi de ce nu vrei să mai visezi în vis, Pygmalion Djugaşvili
    la harpă cântă piticii de grădină în panteonul lui traian exogenetul romei
    sărutul caracatiţei cu cocoşul galiei în atlantis e un pact cu diavolul
    nimic nu poate fi mai crud decât o moluscă sensibilă
    ascundeţi copiii în malaxoarele agricola nu trebuie să vadă asemenea erezii malace
    plimbările sub felinarele cu infraroşu erau mai plăcute când trecea Pygmalion Djugaşvili
    era ca un vitraliu al sfâtului petru cu insuficienţă renalohepatică
    în sfârşit umanitatea e salvată pentru prima oară de un taliban cu kalaşu-n umăr
    să se lepede Pygmalion Djugaşvili sau să se lapideze?
    piatră cu piatră s-a născut kremlinul
    piatră cu piatră am sugrumat pe rit alternativ apusul occidentului
    piatră cu piatră ne e mai bine fără tine, Pygmalion Djugaşvili

    X2

    Spuneaţi că fără durere nu-i plăcere
    aşa e
    vă dau dreptate
    doar dacă durerea
    este a poetului
    iar plăcerea este poezia
    doar dacă e citită
    de altcineva
    spiritul meu hedonist îmi spune să tac
    încă nu mi-am scurs poeziile
    din călimara jugularei
    e în regulă
    cu toţii avem instinctul de autoconservare
    e în regulă
    nu trebuie să scriu romane să mă înţeleg
    e în regulă
    nu trebuie să mă înţelegeţi
    sepuku voi face oricum, să mă sting lasciv
    într-o baltă de poeme

    poate nimic nu e veşnic
    în faţa ploii de la salubritate
    plătită cu o pâine şi doi euro de ciocolată
    să adune versuri în biblioteca Romprest

    Banană-n venă-n-Antananarivo

    Tre să fii un fulg de nea la pensie, să te ofenseze pierceurile mele
    Nu văd cu ce mi-ar schimba capacitățile cognitive, dacă aleg să-mi bag ceva în corp
    Gen dacă-mi bag un glonț în cap, nu mi le alterează cu nimic…
    poate doar să-mi diminueze puțin funcțiile neuronale,
    dar nu văd care e problema

  • Mariana Cornea – femeia capabilă să parcurgă infernul tur și retur

    Mariana Cornea – femeia capabilă să parcurgă infernul tur și retur

    Autori români din afara granițelor. Încep astfel periplul prin operele autorilor români din Italia.

    Evit să folosesc cuvântul grecesc ”diaspora” ( sămânța împrăștiată) fiindcă, pe cei plecați din țară, acest cuvânt îi smulge și mai tare din rădăcina neamului, nemainumindu-i români. Nu există un loc, un spațiu, nici vreun neam sau specie, orice altceva ați dorți să căutați, numit diaspora. Este doar un cuvânt care îi desemnează pe cei plecați din vatra neamului lor iar arealul este, generic, oriunde în afara granițelor. Numindu-ne, pe noi cei aflați vremelnic departe, diaspora, ne refuzați apartenența, este ca și cum ne-ați plasa în casta paria și ne-ați exclude din marea familie a neamului românesc.

    Cei plecați își ostoiesc dorul și își apără identitatea scriind. În marea lor parte nu au avut debutul înainte, în România. Au descoperit nevoia scrisului abia după ce sufletele lor au început să tânjească după acel ceva neînțeles, poate cea mai perfidă versiune a dorului.

    Mariana Cornea este înăuntrul și deopotrivă dinafară sieși în postura de scriitor. A experimentat diverse tonuri lirice, de la confesiv-introspectiv la abstractul absurd, încifrare excesivă, până la esențializare și spiritualitate. Din aceste experimente s-au zămislit, pe un parcurs de șapte ani, șase volume de versuri: Puzzle de mătase, Neomenesc de alb, Barul din colțul lumii, Între coapsele paginilor m-ai înfrânt, Lada cu îngeri, Delicte ascunse, majoritatea publicate la Editura Minela.

    Este printre foarte puținii autori români din Italia care au reușit să-și definească un stil personal, deci absolut autentic, care să nu-și fi alăptat iluzia că, dacă ți se spune ocazional poet, musai și ești sau ar trebui să fii. Deși, lesne reiese din opera sa, a oscilat între vanități existențiale și manii persecutive exagerate.

    Dacă în volumul debut – Puzzle de mătase – era sub influența douămiistă și chiar optzecistă, deși structura textelor respecta pretențiile actualiste, evoluția poetică în celelate volume a însemnat maturizare, metaforă autentică, detașare.

    Scriam pe atunci despre întâiul volum: Absența patriotismului de paradă (mai toți autorii din afară par prea afectați de…) și lejeritatea textelor, cifrurile fiind sugestive și nu adevărate capcane, fac din această carte una accesibilă, cu parfum exotic, pe alocuri cu stângăcii, copilării, un fel de joc de-a mărturisirea, dar și de-a imaginarul plasat în cadre răsfrânte.
    Preponderent laic, își mărturisește credința în iubire, iar divinitatea este privită ca ceva prea înalt, aproape inexistent, realul fiind părți create din iubirile celor de aici, de jos.
    Lamentarea, tânguitul acela melancolic, dorul, feminitatea expusă pregnant și fără inhibiții, chiar dacă simbolurile folosite sunt ușor clasicizate, fac împreună un decor fix ca un puzzle.
    Un puzzle nu doar de răsfrângeri ale stărilor și sentimentelor exprimate sau al alegerii șirului textelor, ci și de formule poetice deseori surprinzătoare. Tabloul, totuși, nu este terminat, aici cred că este forma de a transmite intenția de a merge mai departe pe drumul condeiului.

    Fără să părăsească metafora, Mariana Cornea își încearcă forța condeiului în proză și publică la aceeași editură trei romane: Mondina, Mila și Cât un urlet.

    Scriam pe atunci despre Mila: Un omagiu femeii și vieții. O parte din poveste se petrece în anii grei de dinainte de 1989, dar cartea nu este doar o radiografie a unor vremuri, întâmplări sau biografia unei femei oarecare … ci este ca o operație pe cord deschis, o trepanație sau o implozie a celor mai contrare postùri și sentimente, totul prezentat sublimat, metaforic, totodată neasemuit de realistic…

    Mariana Cornea în rolul prozatorului preocupat de introspecție izbutește să producă imagini și senzații năucitoare. Cartea este pe alocuri plumburie, un contrast necesar din care emană lumină și fericire, invită la reflecție și sinceritate, la speranță.

    Prin Mila, al doilea roman, mai dens, captivant și dramatic, în care femeia este capabilă să parcurgă infernul tur și retur, autoarea își asigură un meritat loc în sufletul cititorului.

    Ultimul roman publicat, Cât un urlet, confirmă definitiv asumarea totală a rolului scriitorului. Toate cele nouă cărți semnate de Mariana Cornea merită atenția criticii literare serioase, nu pentru vreo recunoaștere adusă omului, ci neapărat operei, fiindcă românii din afara granițelor sunt obișnuiți cu ignorarea, dar ar fi o pierdere pentru România ca unele realizări să nu fie valorizate.

    Voi cere fiecărui autor despre care voi scrie în acest serial publicat în Literatura de azi, să aleagă textele pe care să le expun, considerate de el ca fiind cele mai bune. Dacă aș fi întrebat care dintre textele mele sunt cele mai bune, aș răspunde, acelea încă nescrise!… Astfel, iată ce a ales Mariana Cornea:

     

    am coborât zeii din stele

    am răsucit fiecare umbră

    și le-am controlat rătăcirea

    prin orice dimensiune

    prin orice profunzime

    împrăștiind nebunia și moartea

    am reconstruit pământul și stelele

    să răspundă la glasul meu

    timpul și universul

    destine moarte sau vii

    îmi aparțin

    și mizeria lăsată în urmă

     

    tremuri cumva?

     

    oh!

    nu are rost

    pentru că sunt un lepros

    nu voi păți nimic

    doar zăpezile îndoliate

    vor plumbui greoi și neauzit

    acest mileniu

    atât de

     

    triskel

     

    am rotit planetele și-am îndiguit timpul

    crezând în mâinile mele și-n cântecul liniștii

     

    inutil

     

    m-am închis ,,în rădăcina pătrată a lui șapte”

    să-mi fie forma grandoare

    să figurez acolo-n patima cumplită a lumilor

     

    inutil

     

    afară

    triskel înșiruie răsucirile și curgerea neatinse de noul născut

    din sângele sfântului strigăt

    și nu înțeleg de ce-mi suspină-n simboluri ca o toamnă fără umbră

     

    peste digul și rotirea mea cad stamine și pistiluri

    însemnându-mi steaua cu albul albastrului

    până când nu e nevoie să dor frumos

    cu golul și neputința

     

    dă-mi înlăuntrul tău

    strig

    din ,,rădăcina pătrată a lui șapte”

    să-mi îmbrățișez stejarul și soarta lui

     

    triskel

    s-a trezit la sfârșitul poemului îmbibat de sângele meu

    și a spus

    rotiți-vă voi

    curgeți voi

    oameni și arbori cu cap de pasăre

    sărutați-vă dreptul asupra pământului

    iubiți-vă

     

    și te-am iubit

    până acolo unde întunericul mi-a spus

    oprește-te

    ultima dată ai înfruntat simbolurile ca o sufocare

    neștiind că totul e într-o iesle

    și într-un ochi nedat în pârg

     

    și m-am oprit

    pentru că ruinelor le stă bine cu așteptarea

    iar cărnii îi ofer singurul lux îngăduit

    sărutul vântului și sferele gândului

     

    triskel

    speranță sau resemnare

    sub învelișul adâncului

    pune aripi umbrelor

    în patul meu avându-și sfârșitul

     

    menhir

     

    lipit de pământ ți-aduni iubirile

    netede și palide

    pe piatră

     

    cu mult înainte erai numai freamăt

    din ceea ce lacrima stejarului crescuse direct

    pe genunchi și săruturi

    nu mai ai

     

    una singură în forma de început

    te-a strâns cu noaptea spre moarte

    și nu te-ai săturat

     

    când te striveai mare și vertical de pieptul pădurii

    v-ați iubit adânc și liber

    atât este lanțul care vă leagă

    acum

     

    bătrânul druid cu foc în priviri

    abia îți deslușește trupul sub frunze

    veacuri și sacrificii

    căutându-te

     

    o! strigăt pârjolit!

    o! clipă albă nu vii!

     

    menhir

    miroși a tărâm îndepărtat

    te-am strigat prea mult

    sunt  bătrân și unicul rămas

     

    nu vrei să înțelegi

    zeii morți au căzut altundeva

    tânjind după oameni

     

    departe ești să te vindeci!

     

    lipit de pământul druizilor

    bei din sângele fecioarelor

    săgetând fântâni

    iarăși

     

    până când neputințele tale

    între rotund și uitare

    mai încep și sfârșesc cuvântul

    doar unul rămâne pururea

    și la îndemâna oricui

     

    copacii se îndoaie sub Tork

    și marginea de aur îi străbate în întregime

    un celt și-o legendă au fost

    rămânând ceva

    de dincolo

     

    ***

     

    Fragment din romanul „Cât un urlet” – Editura Minela, 2020

     

    „Tabloul Sodomei și Gomorei i se înfățișează într-un potop de imagini din trecut pe care le-a ținut ascunse undeva în memorie. Copilul ei violat, cine știe de când, tocmai de către cine… de tatăl lui! De ce trebuie să aibă aceeași suferință! De ce? Tremurând, se retrase în colțul cel mai obscur al dormitorului, neuitând să ia telefonul și pe lumina ecranului scrie febril un scurt mesaj: ,,Ajutor! Povestea se repetă! Mi-e teamă de el! Ajutor! Alma.”

    Hotărâtă să înfrunte monstrul, aruncă pe podea telefonul după ce șterse orice urmă de cuvinte și destinatar, apoi deschise hotărâtă ușa. Înainte de a vedea ce se întâmplă acolo, înainte de a deschide gura și  de a scoate măcar un sunet, căzu întunericul. Acum, crucificată pentru vina de a fi un deșeu, abia respirând, bolborosește:

    –  Nu ești cel pe care l-am cunoscut, spuse resemnată Alma.

    –  Nimeni nu mai este, decretă sec Bruno în timp ce îi astupă gura cu o bucată de pânză, improvizând un căluș.

    Ieși din cameră trăgând ușa după el, nu înainte de a o  ucide din priviri. În întuneric, Alma se învinuiește de slăbiciunea ei, de lașitatea de care a dat dovadă. În loc să-l fi luat prin surprindere, să fi urlat sau să-l fi lovit cu ceva, paralizată s-a retras în întuneric scriind cuvinte. Alma nu știe că deja îi sesizase  prezența dincolo de ușă și că fiara era pregătită pentru orice. Poate cuvintele scrise pe ecranul albastru vor fi salvarea! Cine știe… îngerii, demonii, lumina, întunericul?! Cine știe ce și cum va fi? Deocamdată, jură să lupte cu moartea, să-l doboare pe acest demon tocmai cu pâlpâirea ce se zbate în pieptul ei, până când Cerul se va îndura să-i aducă ei și fiului său Justiția.

    ,,Prinde-mi, Doamne brațele! Dă-mi limba adevărului și tăișul focului căci eu, Alma, vierme întrupat din mizeria lumii, cu sfârșitul croit pe măsură, nu voi renunța să-mi crestez carnea celor douăsprezece nopți și celor douăsprezece zile pentru ca susținută de Numele Tău să-mi trăiesc spaima, așteptând Aripa și Dreptatea. Mângâie Tu mersul desculț al copilului meu și ocrotește-l cu dragostea-Ți pentru Unicul Tău, scriindu-i viitorul din aceste cuvinte! Nu implor viață pentru mine, nu implor o așa viață pentru Ricardo! Te implor, doar din măreția Ta să-l cioplești dintr-o aură de înger, salvându-i sângele și sufletul! Ocrotește-L după voia Ta!”.

    Îngenuncheată lângă pâlpâirea care-i mărturisește despre chipul Iudei și ascuțișul sabiei, zugrăvește o mică icoană pe lutul ei, legănându-și moartea prin ochii întunericului. În această zi de aprilie a anului 2006, nimeni nu aude, nimeni nu vede cum cerul se varsă într-o rugă reală până la tăcere.

    (…)

    Fiecare zi începe și se termină cu o rugăciune devenită rozariul desprinderii dintr-un mormânt prea îngrozit să se scurgă din trup. Almei îi e îndeajuns să-și vadă fiul supus izolării și zvâcnetului ritmic al perversiunii celui care se folosește de subterfugii mizerabile ca să înțeleagă inutilitatea supraviețuirii. Între moarte și singurul lucru pentru care încă respiră, între coșmarul drogului și frigul umilitor al capcanei în care un gol imens nu are nicio legătură cu femeia de dinainte, cuvintele către Dumnezeu sunt  doar închipuirea eliberării. Libertatea ei și a lui Ricardo… ca să ce? Ricardo crescuse ferecat în această îmbălsămare pe viu de către o bestie care-i este pământ, așezare, cer și loc nevăzut. Viețuirea în ,,buncărul-giulgiu” e cumplită! Imaginează-ți gheara unei creaturi coborâtă din întunecimi care insistă să-ți convingă spiritul că nu există lumină sau reflexia lunii, mai rapidă decât cel mai puternic drog ce te distruge fizic și emoțional…

    Trecuseră în goană șapte ani fără ca bietele suflete să știe. Ricardo se înălțase cu câțiva centimetri buni, dar pielea străvezie, slăbiciunea trupului și ochii înfundați în orbită trădau lipsa unei alimentații sănătoase, a ieșirii în aer liber, a contactului cu alți copii. La aproape 12 ani, cu glezna prinsă într-un lanț greu și zgomotos la orice mișcare, încă mai răsfoiește cărți de colorat, descoperind regate și animale fără să le știe numele. Așezat pe un covoraș lângă piciorul patului, ușor înclinat spre mulțimea de cărți care încă reușește să-l surprindă după ce a parcurs-o, colorat-o și recolorat-o de mii de ori, ținând între degete o carioca verde mai robustă decât construcția oaselor lui, Ricardo rupse tăcerea.

    –  Mami! Mami! Ce faci? Dormi? Offf… mereu dormi! spuse bosumflat. Sunt singur, mami! Nu mă lăsa singur, te rog frumos! Uite! Promit că îți dau, așa cum mi-ai cerut, o carioca. Am să ți-o dau pe asta verde. Știi de ce? Pentru că îmi place cel mai mult! Hai… trezește-te!

    –  Mmm…! Nu dorm, Ghinduță! Îmi odihnesc ochii și gândurile, răspunse Alma cu voce firavă. Dacă îmi dai ce mi-ai promis, mă apropii de tine și vom începe jocul nostru.

    –  Daaa! bătu din palme băiețelul. Eu deja am ales cartea și povestea!

    –  Și care ar fi? întrebă femeia în timp ce coboară din pat pe podeaua de beton, încercând cu efort să-și târâie trupul spre copil.

    –  Băiețelul cu aripi. Asta o vreau! Este cea mai frumoasă!

     

    Despre cărțile Marianei Cornea s-a spus nedrept de puțin în aceste rânduri. Sper să fie descoperite și de voi, dacă deja nu sunt și să completați!…

    În episodul viitor vă voi prezenta un cititor și exigențele sale. Asta fiindcă, iată, mai toți aspirăm la titlul de mare scriitor, râvnim aplauze, premii, înscrieri la uniuni… titlul de „cel mai cititor dintre pământeni”, acesta rămânând mereu vacant!

     

  • SEMNAL – George Rîurel Bălan – Șarpele albastru

    SEMNAL – George Rîurel Bălan – Șarpele albastru

    Joc de lumini

    O vreme va veni când timpul s-a întoarce
    și te va arunca spre-a ta copilărie,
    când însăși viața va voi să te înțarce
    și ceasul să-l predai la ceasornicărie.

    Îți zic acum, profită tu de astă vreme
    și joacă-te cât poți, ba chiar copilărește,
    de ce-a urma apoi, ei bine, nu te teme
    și nu uita că El pe tine te iubește!

    Iubirea-i energie tămăduitoare,
    e cheia porții de intrare înspre Tată,
    Lumină verde și e viață creatoare,
    e tot ce e mai bine pentru Judecată.

    De-aș fi

    O pasăre de-aș fi pe-un vârf de iarbă,
    sau rouă de aș fi de-a lungul ei,
    aș tot cânta într-una-n noaptea oarbă,
    din glasul meu ar răsuna scântei.

    Apoi, în zbor, eu aripi aș desface
    și pana mea aș duce-o pân’ la cer,
    să iau din el atât: un pic de pace
    și, de-aș putea, o clipă de mister.

    Chiar cuib, acolo sus în cer, mi-aș face,
    să vină către el un îngeraș,
    s-ascult cum ciripește din găoace
    și să-l învăț un cânt de greieraș.

    De-aș fi o pasăre pe-un vârf de Soare
    în pliscul meu i-aș duce Lui o floare!

    Cum faci?

    Din ape am ieșit cu toții
    și, la-nceput, noi ne-am târât,
    iar țărmul l-am prădat ca hoții,
    pentru-un câștig ne-am omorât.

    Din apă noi plonjăm în viață
    și-n ape sunt încă ascunse
    comori pierdute-n dimineață,
    secrete sacre, nepătrunse.

    Mă uit la tine cum pășești,
    cum al tău mers e-o bucurie
    și-n gând mă-ntreb: de unde ești?
    ‒ Cum naști atâta poezie?

    Al treilea ochi

    Perfid albastru, mi-ai deschis tu ochiul,
    acum văd și eu, astfel, nevăzutul.
    O! Carnea tremură, e ca deochiul,
    și cată spiritul neprevăzutul.

    Disting făpturi ce zboară-ntr-o culoare
    și mă-ntreb ce poate, dar, să fie?
    Mă rog la Maica Sfântă, Protectoare,
    căci frică mi-e, acum, de moarte mie.

    M-ai fericit ca Șarpele albastru,
    ce fi-va un volum de poezie,
    ai stat atâta-n sacru ca sihastru
    și-astăzi te întinzi spre Armonie.

    Volumul este în curs de apariție la Confidențial – Oradea

  • Medalion liric Vali Orțan

    Medalion liric Vali Orțan

    Vali Orțan – Un condei absolut autentic și diversificat în alegerea temelor, o voce distinctă în poezia contemporană.

    tablou în doi

    părul tău încă miroase a
    vară a flori de grâu şi a
    petale de maci
    ochii tai încă miros a
    soare şi a nopţi cu
    luna plină şi zemoasă ca
    un pepene crăpat de prea copt
    zâmbetul tău încă miroase a
    noapte din aia când aşteptările
    se ascund în emoţii ce-ţi
    înfioară sânii
    eu miros doar a
    toamna ce va veni şi
    a vânt cu gust de tine

    miere de tăcere

    tăcerea poate fi amară
    sau doar o dulce mângâiere
    când gustul ei te înfioară
    şi simţi că-i miere de tăcere

    dac-am să plec cândva departe
    tu să m-aştepţi am să revin
    ca stea în fiecare-ţi noapte
    cu cer senin

    te voi iubi pân la sfârşit
    căci ne am avut precum o ştii
    luceferi care s-au găsit
    în munţi în gări şi pe câmpii

    eden

    pomul acela era un nuc
    de fapt…nu
    era
    foarte nuc
    făcea nuci mari cât pumnul
    ridicat către cer a obidă
    şi acum mai face dar
    obosit de ani nu
    mai poate să le hrănească şi
    cad găunoase
    pomul acela era un
    foarte nuc şi
    fiind special va fi o
    foarte mobilă

    apa din noroi

    uneori o singură găleată cu apă
    nu stinge focul
    doar îl opăreşte pe cel care încearcă asta
    uneori o simplă ploaie
    nu acoperă seceta verii
    doar udă praful lăsând în urmă
    o mâzgă pe care aluneci
    uneori o singură tăcere
    poate aprinde un foc
    pe care un singur cuvânt
    îl transformă în noroi

  • Medalion Eugenia Rada Ioniță

    Medalion Eugenia Rada Ioniță

    Strigare

    Din efemer,
    Clădeai spațiul în care femeia
    Era cometă arzătoare.

    Pe orbită se împietreau ploile mărunte
    În ninsori semănate dinadins pe pământ
    Cum niciunul nu putea opri zborul
    Unde idealul se descompunea într-un înger de argint.

    Geamul lăsa privirea înlăuntrul
    Un exemplul,la fel ca strigările
    Despărțind văzutul de nevăzut
    Numai pe o piatră mare se așezase pasărea mută.

    În periplul,dacă vrei să te adăpostești
    În clădirea cu lumină multă
    Vei afla că fiecare stea simte
    Câtă durere sau fericire ai
    Între degete strivind coroana unei singure secunde.

    Cugetare

    Un cap de bour pe poarta bisericilor vechi
    Cântecul sferelor deasupra punctului
    Unde fiecare linie este prezentul ,trecutul și viitorul.
    Timpul se scurge în nisipul de aur,
    Limbile netăiate de briciul ghețurilor
    Repetă ce înseamnă libertatea
    Darul de preț al pomilor înfloriți
    De aceea nu plânge în pumn
    Că luna se întristează fugind în norii întunecați.

    Țața Floarea

    Auzi văruică,
    Niciodată nu așa fu de frumoasă noaptea!
    Câinii stelelor lătrau la infinit,
    Furul inimilor se pitula prin ierburile înalte
    Și greieri cântau ca-n tinerețe.
    Zăvelca vântului se rotea ca o cloșcă
    Trandafirii lui Gheorghe puși la ureche
    Fumegau de ciudă babele,
    Când ai dat fuga în vâlceaua cu vișinii….

    Nu vorbi

    Nu vorbi,cântecul stelelor se aude aproape,
    Furtuna iubirilor curge –n cascade,
    Fiorul muzelor se înalță în cuvinte,
    Corăbiile de argint plutesc mai departe.
    Înfruntările sânzienelor mângâie sânul câmpului
    Și izvorul păsuiește lacrimile,
    Amintind de jurămintele clipelor,
    Înălțăndu-se peste marea cu pescărușii albaștri.

    Floare vie

    Nu încerca zbaterea florii de cer,
    Fiindcă pe umerii ierburilor cad pietre
    Dar și raze muiate în rubin.
    Cărarea pe care ciutele gândurilor,
    Merg să se adape este între focuri și dor,
    Moarte și viață,reflecția florii de crin,
    Rămâne o pată,
    Idealul pe care secunda îl trece prin om.
    Pietrele tac, iar timpul se preface-n nor călător
    Peste floarea vie a vieții.

    rada Medalion Eugenia Rada Ioniță

  • Medalion Timeea Ivan

    Medalion Timeea Ivan

    Timeea Ivan este o elevă pasionată de literatură, apare deja în cele mai prestigioase reviste și se anunță în lirică o importantă voce a generației ei…

    pe aripi de tei

    pe aripi de tei,
    mă apropii de astre.
    pe aripi de tei,
    îmi strig dorul de tine.
    pe aripi de tei,
    îți trimit versuri,
    în zbor de licurici,
    cu surâs de libelulă,
    pe suport din petale de trandafiri,
    din inima mea.
    pe aripi de tei,
    îmi cânt iubirea,
    îmi declam, cu sufletul gol,
    dorința de a dansa vals pe calea lactee,
    de a desena pe cer curcubeul,
    cu iubirile noastre,
    de a-mi picta pe inimă, cu liliac,
    amprenta inimii tale.
    pe aripi de tei,
    te chem, te declar hoț al viselor mele.
    pe aripi de tei,
    vin la poarta sufletului tău.
    mă vei lăsa să intru în inima ta, pe ușa din față?

    o să-ți fiu cântec

    o să-ți fiu cântec,
    atunci când liniștea îți cântă balade.
    o să-ți fiu cântec,
    în zilele în care dragostea va amuți în fața ta,
    în momentul în care,
    te ascunzi după stele,
    doar ca să fii prezent, neexistând, în dragostea noastră.
    o să-ți fiu cântec,
    atunci când noaptea se ceartă cu ziua,
    pe hăul iubirii dintre noi,
    întunecat de plecarea ta,
    doar ca să sfărâme dorul de tine, în lumini pierdute.
    o să-ți fiu cântec,
    atunci când licuricii se ascund la capătul curcubeului,
    ca tu să îi cauți,
    ca tu să găsești lumina,
    să ne găsești pe tu și eu.
    o să-ți fiu cântec,
    o să-ți fiu poezie,
    atunci când cerul plânge cu iubire amanetată,
    atunci când luna își întoarce fața spre tine,
    atunci când luceafărul își refuză nemurirea,
    doar ca să te aducă la mine.
    când o să mi te întrupezi, printre stele,
    în fața inimii?

    noi

    lacrimi de iubire plouă peste cerul nostru
    înnorat de griji.
    privirile ni s-au contopit la intersecție.
    tăcând, ne vorbeam atât de mult.
    privind, ne iubeam curat.
    mâinile noastre erau la poli opuși,
    dar nordul și sudul se atrag pe hartă.
    sufletele ni s-au atins într-o zi de octombrie,
    când vântul, musafir nepoftit,
    ne-a bătut în poarta sufletului
    cu mișcări ermetice și ondulate.
    am ales să mă scufund în poezia noastră,
    în speranța că mă voi îneca în iubire.
    am ales să sorb tacticos din vinul nostru, roșu de atâtea cuvinte,
    în speranța că mă voi îmbăta de fericire.
    ne-am ales pe noi.
    tu, liniștea din marea învolburată.
    eu, valurile spumegânde.
    tu, calmul de după furtună.
    eu, haosul ce o prevestește.
    tu ai ales să te prinzi în horă
    cu premianții la chiul.
    absenteismul tău la dragostea noastră,
    mă sucește pe ambele părți și mă aruncă în neant.
    am sunat versurile,
    să îmi povestească viața ta de acum.
    eu sunt corigentă la existența ta.
    aș alege să îți mângâi obrazul
    și să îți prind visele în căușul palmelor mele.
    să obțin un mandat
    și să îți percheziționez sufletul cu mâinile goale.
    poate aș afla de ce licuricii mi-au șoptit
    că încă mă visezi.

    ploaie de arini peste sufletul meu

    plouă cu flori de arin, cuminte,
    peste sufletul meu.
    picuri de soare mi se preling pe gânduri,
    flori de mărgăritare se aștern rânduri,
    peste inima mea.

    luna își întinde razele,
    până la poalele trunchiului de arin.
    fulgi de culori pastelate,
    se odihnesc în căușul palmelor mele.
    ascult pământul cum vorbește,
    despre arinul ce-și crește,
    iubiri și mângâieri în flori.

    mă învăluie cu brațele sale,
    împovărate de iubiri și doruri colorate,
    mă poartă în vis, pe unde din fericire,
    pe culmi de iubire.
    astăzi, arinul mi-a dat de știre,
    că trebuie să îl iubesc.

    bătrânețea

    picuri de lună plouă peste mormântul de amintiri,
    șăgalnici…
    muguri de iubiri trecute
    își strigă cu dureri acute
    deșertăciunea, dorul, melancolia,
    ca în final, să fie bântuiți de iele slute.

    suflu tomnatic dezmiardă stejarul
    plecat asupra mormântului…paznic,
    îi răzvrătește firele de păr prinse-n codițe,
    subit, dau mlădițe
    bobocii de mângâieri neprofanate,
    pictați pe pânza de păcate,
    uitați la naftalină, a tabloului de flori
    de nu-mă-uita.

    săruturi de soare mângâie țărâna
    vecinic pironită în peretele sufletului.
    se nasc boboci de iubiri
    pribegi prin a neantului crânguri,
    din prihana adamică a mesei rotunde de gânduri
    și plouă cu praf de magnolii
    și ninge cu fulgi de neființă
    în apusuri de pastel… peste om.

    vis de vară

    fluturi stau cocoțați pe-un capăt de lună.
    îngerii aleargă prin nori și prind stele
    cu mâinile goale.
    între cer și pământ s-a construit o potecă
    din ramuri de măslin.
    rândunici cu-alai survin
    în zbor diafan, lin.

    magnoliile se dezbracă sub soare.
    albinele se iau la-ntrecere,
    din floare în floare.
    cerul anină petale de lumină.
    pastelul înaripat se leagănă pe-o pânză lină,
    făcută de-un păianjen ce-atârnă
    în colorata vitrină.

    corul de chipuri aureolate
    cântă cu glasuri sublime
    solemnitatea paradisului.
    din imensitatea genunii,
    pe aripile visului,
    zboară tandrețea clipei,
    cu iz de iulie.